Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale

Cine sunt nutriţioniştii? O mică expunere actualizată

Un comentariu

Cei ce mă citiţi şi cunoaşteţi îmi ştiţi cât de cât biografia. Dar ce scriu cred că e citibil şi fără acest substrat. Scrierea e despre titlurile din domeniul nutriţiei. Nutriţia e pe val, nutriţioniştii la fel, e plin peste tot de nutriţie şi nutriţionişti. Găsesc că e locul şi momentul pentru un astfel de articol de recapitulare pentru cei ce ştiu, sau de “lectură critică a titlului de nutriţionist” pentru cei ce nu ştiu. Scrie un oarecare medic nutriţionist-diabetolog dintr-un oarecare colţ de Românie, preocupat, într-un grad ce variază între amuzament şi oarece disconfort, de disfuncţionalităţile şi “meritele nemeritate” ale termenului de “nutriţionist”.

Să spui “nutriţionist” în ziua de azi e lipsit de orice substanţă sau e cel mult vag. E ca şi cum ai zice: “medic” sau “sportiv”. N-ajunge. Trebuie să mai zici ceva. De care medic? De care sportiv? Ce faci? La ce te pricepi? Eşti amator? Eşti profesionist? Joci undeva? Exact ce calificare ai? Sau, dacă e să vorbim de nutriţie, consulţi undeva? Într-un cabinet medical? Într-un mall? Pe net? Ai vreo activitate concretă? Pe de altă parte nutriţia e un domeniu ce pare comun în viaţa noastră, spun asta pentru că unii îl confundă cu mâncatul. Mai mult, pare că multă lume se şi pricepe. Nu la mâncat ci la nutriţie. Doar pare. Chiar dacă n-ai decât vagi noţiuni tot îţi sună cunoscute diferite aforisme cu mâncatul după o oră anume, îţi sună cunoscut că alimentele trebuie combinate după anumite criterii ba chiar ai auzit de câţiva nutriţionişti. Dacă ei există înseamnă că o fi existând şi un domeniu. Paranteză: 98% din ce auziţi de combinatul alimentelor şi detoxifiere sunt păcăleli. Dar asta e pentru alte articole. Revin. Unde suntem cu nutriţia azi? Cât e serios şi cât e neserios în domeniul acesta? Cine sunt nutriţioniştii?

Să le luăm pe rând. Avem calificări în România pe nutriţie? Avem în Europa? Da, avem. În România avem două specialităţi universitare de nutriţie în care activează medici: „igiena alimentaţiei şi nutriţiei” (dacă nu e exact aşa, mea culpa, mă pot corecta „igieniştii”), alta e „diabet, nutriţie şi boli metabolice”. Specialitatea mea. Acestea două sunt cele în care avem medici ce işi pot zice la propriu „medici nutriţionişti”, deşi unii sunt pe preclinic (igieniştii), alţii pe clinic (noi). Mai departe, de câţiva ani avem specialitatea „nutriţie-dietetică”. Absolvenţii sunt cei pe care îi numim „nutriţionist-dietetician” sau simplu „dietetician”. Simplu „nutriţionist”, spuneam mai devreme, nu există într-un mod foarte concret. Sau există dar nu înseamnă nimic special.

Dieteticienii urmează o facultate de 3 ani în cadrul Universităţilor de Medicină şi Farmacie. Dar nu sunt medici. Apoi mulţi din ei urmează un master de nutriţie de 2 ani. În total 5 ani de studii specializate. Dieteticienii sunt recunoscuţi în Europa şi oriunde în lume, pentru că profesia există, oriunde în lume. Sau, să zicem, peste tot în lumea civilizată. Ei sunt, actualmente, cei mai îndreptăţiţi la titlul de „nutriţionist”. Există, mai apoi, diferite intersecţii între cele două, de exemplu sunt medici sau absolvenţi de medicină care au făcut şi facultatea de nutriţie-dietetică, chiar dacă la origine sunt medici în altă specialitate. În cazul lor, de asemenea, n-ar fi greşit să spui „medic nutriţionist”, chiar dacă aceasta combinaţie e oarecum inedită, e medic dintr-o parte şi nutriţionist din alta.

Mai apoi există zona de joasă calificare, numesc aşa zona pentru care nu există o facultate. Ministerul Muncii recunoaşte o calificare numită „tehnician nutriţionist”, o calificare din care unii extrag partea nobilă. Am uitat să spun că termenul „nutriţionist”, în funcţie de vederile personale, poate avea o aură nobilă. Dar acea calificare este în rând cu alte calificări, onorabile toate, dar pe un anume palier: cofetar, croitor, fotograf şi multe altele: o pot face şi oameni cu 8 clase dar şi oameni cu studii universitare. Şi în acest domeniu, ca şi în altele, există oameni bine intenţionaţi, dar calificarea în sine eu nu o consider compatibilă cu munca într-un cabinet de nutriţie cu oameni bolnavi. Iar obezitatea, de exemplu, e o boală, e o boală ce se poate trata şi cu medicamente sau operaţii. Cred că e de atenţionat că gradul de calificare pentru acest titlu constă în anumite cursuri fără acoperire universitară. Aici partea de „universitar” e, ca şi în alte titulaturi, reperul formal de siguranţă. Dar voi fi imediat critic cu această zonă universitară, în zonele unde e cazul de critică. Deocamdată sunt la partea formală, universităţile sunt o garanţie de educare formală, chiar dacă educaţia e slabă sau bună. Sunt şi medici care îşi aleg să îşi ia acest titlu, de tehnician-nutriţionist, deci simt nevoia unui titlu formal la fel de acceptabil în România legal, dar cu rezerva că formarea e foarte dependentă de cel ce o face şi e, în mod clar, o calificare inferioară celei de dietetică, cea ce conferă un titlu recunoscut şi în spitale. Eu am refuzat să ţin cursuri pentru această calificare atunci când mi s-a propus.

Mai apoi există în nutriţie numeroase arii de cercetare şi numeroase arii de intersecţie cu clinica. Aici intră nutriţia sportivă, ramurile genetice, diferite subramuri ale biologiei şi chimiei şi mai sunt.

Mai există, de asemenea, diferite industrii care acoperă cu cursuri interne cuvântul „nutriţionist” sau „consilier nutriţie”. Diferite firme de suplimente sau înlocuitori de mese pot folosi, absolut legal, astfel de cuvinte. Repet, nu e vorba de calificări înalte sau poate unii chiar se străduiesc să le facă „înalte” dar nici nu este ilegal cuvântul. Scriind îmi dau seama ce vastă paletă avem. (paranteză logică: sigur n-am avea-o dacă planeta asta n-ar avea probleme de nutriţie). În final, deloc ilegal poţi spune „nutriţionist” şi unui autor care are preocupări şi activităţi în nutriţie. De exemplu un autor de cărţi de nutriţie. Dar ce e sub titlul cu care se prezintă e de raşchetat. Dincolo de toate mai există şi calificările false, escrocheria. Acolo e o poveste şi mai lungă. Aşadar, aşa cum „nutriţie” nu înseamnă mai nimic sau înseamnă foarte multe, aşa nici „nutriţionist” nu înseamnă nimic. Aşa arată acum, în 2017, zona oficială şi zona de „vid de reglementări”.

 

Bun. Am definit un pic mai sus titlurile. Despre al meu pot spune acum mai în detaliu, pentru că la el mă pricep mai bine. Ca parte formală: la bază e facultatea de 6 ani de medicină generală. Mai nimic nutriţie. Mai nimic diabet-nutriţie. Apoi 5 ani de specializare a medicului, care se cheamă rezidenţiat. Diabet, nutriţie, boli metabolice. Aici intersecţia dintre nutriţie şi diabetologie există şi e, spun eu, destul de importantă. Aceasta e formarea unui „medic nutriţionist” român. Menţionez „român” pentru că ramura noastră nu există în majoritatea ţărilor, ea e inclusă în endocrinologie sau medicină internă, în funcţie de ţări, sau mai precis e o supraspecializare a acestor ramuri. Formarea pe nutriţie în cadrul unui astfel de rezidenţiat e strict dependentă de catedra locală. Probabil mulţi rezidenţi pot povesti (dacă sunt sinceri) că au o formare minimă în nutriţie chiar şi în acest tip de calificare.

Dar dieteticienii? Cum apare o ramură nouă şi cine formează specialiştii într-o ramură nouă?….La un moment dat în istoria recentă au apărut dieteticienii. Au apărut firesc şi la noi (şi am salutat la momentul respectiv evenimentul mai mult decât prin cuvinte, lucrez de ani de zile cu dieteticieni din primele generaţii), Europa îi are de foarte mulţi ani, în toate spitalele, în toate tipurile de sistem de asigurări medicale. Noi nu îi aveam ca titlu şi nu îi avem nici acum în spitale. Au apărut în epoca în care singurii cu titlu şi care prescriau diete oficial eram noi, diabetologii. Ca să apară dieteticieni la un moment dat, cum procedezi? Unele universităţi, din câte ştiu doar Cluj-Napoca şi Târgu-Mureş, au alcătuit catedre pentru această nouă specializare. Pe materii preclinice nu e de comentat, sunt ramuri comune cu alte specializări. Dar pe clinic? Pe clinic au intrat TOT catedrele de diabet, nutriţie şi boli metabolice. Dar ce intră în catedrele de diabet-nutriţie? Cine sunt formatorii dieteticienilor?…Sunt cadrele didactice.

Dar ce sunt cadrele didactice şi cum apar ele, la rândul lor? Aici e simplu. Sistemul e astfel organizat încât un cadru didactic la o Universitate de Medicină şi Farmacie e, obligatoriu, un doctorand sau un posesor de doctorat care a intrat şi pe filiera didactică. Un doctorand e un medic, în orice etapă a carierei, care a început un doctorat. La noi poţi începe doctoratul oricând. Poţi fi doctorand în primul an de rezidenţiat. În paralel începi activitatea universitară şi predai studenţilor, inclusiv celor de la dietetică. Asta s-a întâmplat cu dieteticienii. Practic dieteticienii au primit şi primesc partea de educaţie formală pe zona clinică de la cadre didactice de la catedra de diabet. De multe ori rezidenţi. Aici e o zonă de intersecţie interesantă şi criticabilă. Multe din cadrele didactice sunt rezidenţi diabetologi care, evident, nu au avut FORMAL ocazia să lucreze în nutriţie-dietetică, nefiind în acea ramură, care, de fapt nu exista până la prima generaţie. Dar bună, rea, această tranziţie trebuia făcută cumva. Aceasta e singura versiune formală care s-a putut găsit…

 

În final opinia personală. În primul rând sunt un contestatar al organizării universitare care permite accesul la posturi didactice doar doctoranzilor. Sunt şi un contestatar al începerii doctoratului atât de repede. Sunt, desigur, mulţi care au alte păreri, dar eu cred că o astfel de tehnică de selecţie de resurse umane este, ca să folosesc un eufemism, neconcurenţială. Mai apoi cred că e nepotrivit ca unele cadre didactice care predau nutriţie unor viitori specialişti care vor trebui să lucreze în nutriţie, să nu aibă deloc experienţă în nutriţie. E şi neplăcut pentru cel ce are de învăţat. În al treilea rând vin, în locul lor, cu scuza. Cum altfel să fi procedat universităţile? Cred că au procedat cu un compromis acceptabil. Aveau o categorie de medici care avea o rubrică pe parafă cu nutriţia, au desprins din acea zonă o altă zonă care să instruiască dieteticienii. În al patrulea rând e vorba doar de educaţia formală. E cea necesară dar nu suficientă. Aici e loc suficient de discuţii cu referire la orice. Dar e dincolo de intenţiile articolului.

În finalul finalului, cât timp sunt atâtea filiere legale, e o chestiune de alegere personală pe mâna cui ne dăm sănătatea. Adesea oamenii aleg să facă intervenţii de nutriţie fără să se consulte cu nimeni, aşa încât oricum din start vorbim de o minoritate de situaţii: cele în care cineva totuşi doreşte un sprijin specializat şi nu ştie cum să aleagă. Acesta e sensul articolului meu. Sper să fi fost clar şi util.

Un gând despre „Cine sunt nutriţioniştii? O mică expunere actualizată

  1. Comentariile la articol vor fi moderate. Va multumesc.

    Apreciază