Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

7 sfaturi pentru o mai bună viaţă cu diabetul tip 2

Puţine boli pot îmbrăca diversitatea diabetului tip 2, atât în manifestări cât şi în percepţia pacienţilor şi a populaţiei generale. E aparent dificil de înţeles cum aceeaşi boală e atât boala din amintirile cu o rudă ce şi-a pierdut un picior sau a orbit cât şi boala “domnească” atât de răspândită în zilele noastre, cea foarte frecvent lipsită de simptome, cea pe care “o are toată lumea” şi cu care se poate trăi mult şi confortabil. Explicaţia e simplă: pe de o parte diabetul fiecăruia e diferit, fiecare are “diabetul lui”, pe de altă parte există o distanţă importantă în timp între epoca actuală şi epocile în care complicaţiile cronice şi cele acute (comele) erau frecvente, grave şi “de speriat”. O explicaţie şi mai simplă este aceea că diabetul bine îngrijit şi diabetul prost îngrijit sunt două boli foarte diferite.

Acest mic articol-ghid îşi propune să atragă atenţia asupra celei mai bune forme de a trăi cu diabetul: aceea de a fi responsabil în raport cu boala fără a o trata superficial dar şi fără a dramatiza diferite consecinţe sau etape ale evoluţiei, fie că e vorba de diagnosticul bolii sau diagnosticul unei complicaţii, fie la trecerea la un tratament perceput ca fiind “un semn de gravitate”, aşa cum este uneori privită începerea insulinei, fie în alte situaţii faţă de care unii se raportează cu prea puţin sau cu prea mult interes. Dar cum se pot delimita astfel de situaţii? Când e prea mult să-ţi măsori zilnic glicemia? Când e prea puţin să mergi la doctor doar când apare o problemă? Aproape întotdeauna e prea mult să-ţi măsori din proprie iniţiativă glicemia zilnic (dacă tratamentul nu o impune!) şi cu siguranţă întotdeauna e rău să mergi la doctor doar atunci când nu îţi este bine sau a apărut o problemă.

În continuare vă voi prezenta principalele mele 7 sfaturi pe care le găsesc utile pentru o (mai) bună viaţă cu diabetul tip 2. Le voi formula aşa cum le-aş spune unui prieten, de aici modalitatea de adresare.

1. Încearcă să slăbeşti! Diabetul tip 2 este cel mai adesea legat de un exces de kilograme şi de ţesut adipos. Mai mult, unul din fenomenele centrale ale diabetului este aşa numita “rezistenţă la insulină”, în fapt pancreasul afectat de diabetul tip 2 produce mai puţină insulină decât ar fi nevoie iar insulina este mai prost utilizată prin ceea ce se numeşte “rezistenţă”. Scăderea sănătoasă în greutate prin activitate fizică şi alimentaţie echilibrată (dar cu mai puţine calorii!) ameliorează semnificativ rezistenţa la insulină şi, prin acest fenomen, îmbunătăţeşte semnificativ evoluţia diabetului. Chiar şi operaţiile de slăbit sunt cunoscute uneori ca “vindecători” ai diabetului (multe persoane după operaţie au nevoie de mai puţin tratament medicamentos sau chiar deloc) dar adeseori şi o scădere moderată în greutate, chiar şi de 5% din kilograme (de exemplu 4.5 kilograme la o greutate de 90 kg) aduce beneficii semnificative. Încearcă să slăbeşti măcar 5% din greutatea ta.

2. Mergi periodic la cardiolog şi urmează-ţi tratamentele de prevenţie. Relaţia diabetului cu inima şi sistemul vascular este şi puţin cunoscută şi unul din cei mai mari inamici din sfera complicaţiilor diabetului. Diabetul tip 2 face parte din familia bolilor aterosclerotice (ateroscleroza = depunerea periculoasă de grăsimi în pereţii vaselor de sânge) şi este, în sine, un factor de risc pentru infarctul miocardic, accidentul vascular cerebral ischemic şi arteriopatia periferică (arteriopatia obliterantă a membrelor inferioare). Riscul acestor afecţiuni poate fi redus semnificativ prin măsurile de optimizare a stilului de viaţă, printr-un bun tratament al diabetului şi prin tratamentul medicamentos care a dovedit că reduce aceste riscuri, în particular medicamentele pentru scăderea colesterolului (statinele). Toate acestea se prescriu individual dar importanţa lor globală este documentată prin date provenite de la milioane de pacienţi.

3. Renunţă la fumat şi adoptă un stil de viaţă sănătos. Nu doar persoanele cu diabet trebuie să renunţe la fumat dacă au acest obicei dar în mod special persoanele cu diabet tip 2 sunt mai expuse efectelor nocive ale fumatului asupra vaselor de sânge. Fumatul şi diabetul tip 2 sunt deja doi factori de risc pentru sistemul cardiovascular, dacă lor li se alătură şi stresul, obezitatea, alimentaţia nesănătoasă şi sedentarismul (aşa cum se întâmplă adeseori), în realitate vasele de sânge sunt supuse unui stres puternic şi din mai multe direcţii. În mod special sunt expuşi cei de sex masculin, cei cu obezitate abdominală (predominenţa dispoziţiei pe abdomen a grăsimii), cei aflaţi la vârste mai înaintate şi cei cu istoric familial de boli cardiace (angină pectorală, infarct miocardic, moarte subită cardiacă) sau accidente vasculare premature (paralizii, “comoţii cerebrale”). “Antidotul” este un stil de viaţă cu mai multă activitate fizică, cu o mai bună relaţie cu stresul (reglarea problemelor psihologice, odihnă, orar ordonat de viaţă) şi cu o alimentaţie echilibrată, împreună cu renunţarea la fumat (sau măcar reducerea) şi urmarea tratamentelor medicamentoase de prevenţie prescrise de medic (medicul de familie, diabetolog, cardiolog, neurolog). Date recente arată că nici ţigările electronice nu sunt lipsite de riscuri.

4. Adoptă o alimentaţie echilibrată, diversă şi ordonată. Regimul alimentar poate fi un bun aliat în viaţa cu diabetul tip 2 (aşa cum poate fi şi un redutabil inamic), atât prin relaţia cu greutatea cât şi prin diferite componente specifice. Fructele şi legumele sunt benefice în diabet prin conţinutul în fibre, minerale, vitamine şi antioxidanţi. Niciun fruct nu este contraindicat în diabet, nici măcar strugurii sau bananele, dar se recomandă măcar un calcul aproximativ al cantităţii totale şi echilibrul cu celelalte alimente furnizoare de glucoză: pâinea şi cerealierele, pastele făinoase, mămăliga şi alte derivate de porumb, orezul, cartofii. Alimentele integrale (de exemplu pâinea) sunt, pe de o parte, surse de amidon (un nutrient ce se desface în corp până la nivel de glucoză) dar pe de altă parte sunt bune surse de fibre; leguminoasele (mazăre, fasole, linte) sunt şi ele sursă de amidon  dar în acelaşi timp sunt bogate nutritiv şi potrivite şi în dieta diabetului tip 2. Alimentele proteice (carnea, lactatele, ouăle) sunt alimente “uşoare” pentru diabet din perspectiva carbohidraţilor, având un conţinut mic sau neglijabil. Grăsimile, pe de altă parte, trebuie consumate în cantităţi calculate, acordând o atenţie specială sortimentelor grase de alimente (inclusiv carne şi mezeluri, brânză, lactate), adausurilor dar mai ales grăsimilor industriale ce se pot ascunde în diferite alimente de proastă calitate nutriţională. Desigur, zahărul şi substanţele înrudite, sucurile şi deserturile cu zahăr, sunt de evitat pentru reacţia lor rapidă de “provocare” a pancreasului dar şi pentru slaba calitate nutriţională. Diferite tipare de alimentaţie pot fi potrivite în diabet, inclusiv diete vegetariene, diete low-carb (cu conţinut mic şi foarte mic de carbohidraţi), dieta mediteraneană sau diete hipocalorice obişnuite, elementul comun care trebuie îndeplinit fiind calitatea alimentelor alese, cantitatea şi o anumită ordine/ritmicitate în alimentaţie. Alimentaţia trebuie corelată cu tratamentul medicamentos, anumite tratamente (insulina sau anumite terapii orale) impunând un aport ritmic de carbohidraţi pentru a preveni hipoglicemia. Grăsimile, pe de altă parte, pot influenţa absorbţia carbohidraţilor şi golirea stomacului, fapt ce, din nou, trebuie sincronizat cu tratamentul. Nu în ultimul rând, activitatea fizică trebuie corelată cu alimentaţia şi tratamentele iar consumul de alcool trebuie discutat de la caz la caz. Pentru o dietă potrivită cere sprijinul diabetologului şi, eventual, unui nutriţionist sau dietetician cu experienţă în această afecţiune, mai ales dacă tratamentul cuprinde insulină.

5. Discută cu medicul despre simptomele pe care le ai. Discuţia periodică cu medicul diabetolog este o parte a îngrijirii active a bolii. Un aspect al discuţiei din cadrul consultaţiilor îl constituie simptomele. Nu atât simptomele diabetului şi complicaţiilor sale dar, uneori, simptomele date de tratament pot interfera cu calitatea vieţii. Simptomele legate de glicemie sunt, cel mai adesea, absente. Dacă ele apar, se întâmplă de obicei la valori ale glicemiei peste 180-200 mg/dl şi pot fi reprezentate de sete, gură uscată, urinare în cantităţi mari, oboseală, ameţeli, tulburări de vedere. Invers, în anumite tipuri de tratament, inclusiv insulina, pot apărea manifestări ale unei complicaţii a tratamentului, hipoglicemia, adică scăderea glicemiei sub 70 mg/dl. Hipoglicemia se poate manisfesta printr-o paletă largă de modificări de stare sau comportament: foame, nervozitate, confuzie, agresivitate, slăbiciune, transpiraţii iar, în unele cazuri, chiar cu simptome neurologice, inclusiv amorţirea unui braţ sau picior sau chiar pierderea cunoştinţei, atunci când hipoglicemia este severă. Apariţia hipoglicemiilor trebuie semnalată medicului, de asemenea prevenţia lor trebuie făcută activ. Un alt grup de simptome, uneori legate de hiperglicemie alteori nu, îl constituie simptomele de la nivelul extremităţilor (în general piciorul/tălpile dar uneori şi mâinile). Ele pot semnala prezenţa neuropatiei diabetice şi pot consta în dureri, furnicături, înţepături, amorţeală, senzaţie de rece sau senzaţie de arsură, hipersensibilitate, picioare neliniştite. Diabetologul împreună cu neurologul pot evalua şi trata polineuropatia diabetică, neurologului revenindu-i şi rolul de a o diferenţia de alte afecţiuni care pot conduce la astfel de manifestări (boli ale coloanei vertebrale, boli cerebrale, boli reumatologice, deficite vitaminice cu impact neurologic etc.). Tulburările de vedere, de asemenea, pot fi sau nu o manifestare a diabetului. Este important ca oftalmologul să se asigure cu o măsurătoare recentă a glicemiei în cazul consultului unui pacient diabetic, întrucât ochelarii eventual prescrişi pe fond de hiperglicemie vor deveni, odată cu echilibrarea diabetului, inutili sau nepotriviţi. Suplimentar o serie largă de manifestări pot fi în legătură cu diabetul şi merită o discuţie cu medicul diabetolog, inclusiv apariţia infecţiilor urinare, problemele sexuale, diferite probleme cutanate etc. Cel mai adesea diabetologul va încerca să delimiteze implicarea sau nu a diabetului în apariţia simptomelor, va identifica elementele de gravitate şi va orienta, după caz, către specialiştii care pot gestiona cel mai bine respectivele probleme. Nu în ultimul rând unele simptome pot fi datorate tratamentului, adesori diareea sau constipaţia pot fi în legătură cu tratamentele frecvent prescrise. Desigur, este posibil şi chiar foarte probabil ca toate acestea să lipsească, e situaţia cea mai bună şi de dorit. Nu uita să notezi pe un bilet nelămuririle şi întrebările pentru medicul diabetolog şi să semnalezi orice modificare în starea generală!

6. Fă-ţi periodic hemoglobina glicată HbA1c şi discută cu medicul despre frecvenţa măsurării glicemiilor. Hemoglobina glicată (glicozilată) HbA1c este o analiză deosebit de valoroasă pentru urmărirea diabetului, ea reflectă media glicemiilor pe ultimele 3 luni şi se corelează cu complicaţiile diabetului. Cel mai adesea la pacienţii tineri este de dorit o valoare sub 7%, diferite alte ţinte pentru alte vârste şi alte situaţii medicale fiind stabilite în mod individual. Măsurarea de cel puţin 2 ori pe an a hemoglobinei glicate sau la 3 luni de la modificarea tratamentului sau alte modificări în stilul de viaţă constituie o foarte bună modalitate de a urmări diabetul. Măsurătorile de glicemie la domiciliu (automonitorizarea), pe de altă parte, se pot prescrie într-o marjă mult mai largă. Uneori e nevoie de măsurători frecvente, îndeosebi la modificările de tratament sau sub anumite tratamente (în primul rând sub insulină şi în mod special la începutul tratamentului cu insulină). Alteori sunt suficiente măsurători lunare sau chiar la 3 luni, cât timp hemoglobina glicată HbA1c înregistrează valori bune şi nu se prefigurează schimbări semnificative în tratament. Alteori măsurarea glicemiei este un bun instrument de autocunoaştere, fiecare persoană reacţionând diferit la diferite alimente. Salturile glicemice mari la anumite alimente pot îndruma spre o reducere a lor sau, dimpotrivă, reacţiile glicemice bune pot scădea din temerea legată de anumite alimente (spre exemplu consumul de mămăligă poate provoca creşteri mari de glicemie unor persoane sau, invers, consumul de struguri poate fi corelat cu glicemii foarte bune în cazul altor persoane…). Discută cu medicul diabetolog despre cât de frecvent este necesar şi util să-ţi măsori glicemia. Medicul iţi va indica şi ce măsurători vor fi utile: uneori glicemia de dimineaţă, uneori profile scurte (dimineaţă, prânz şi seara, înainte de mese, uneori şi la culcare), alteori glicemia postprandială (la 1.5-2 ore de la începutul mesei), alteori profile lungi (cu glicemii înainte de masă şi la 2 ore după masă), uneori glicemii noaptea la ora 3. Alteori îţi va recomanda să aştepţi următorul consult sau să măsori doar în caz de probleme de sănătate. Totul depinde de tratamentul şi situaţia fiecăruia şi trebuie să aibă o finalitate: unele tratamente acţionează mai mult noaptea şi necesită precauţii pe perioada de somn, altele acţionează mai mult după mese, uneori glicemia de dimineaţă este un semnal de alarmă, alteori nu etc.

7. Planifică-ţi verificările de rutină pentru depistarea şi urmărirea complicaţiilor.
Tratamentul diabetului are ca prim scop prevenirea complicaţiilor. Anumite complicaţii necesită un calendar particular şi o urmărire specifică. Există două categorii de complicaţii ale diabetului, unele sunt numite macrovasculare (ale vaselor mari), altele microvasculare (ale vaselor mici). Prima categorie impune verificarea teritoriilor arteriale ce pot fi afectate de ateroscleroză şi pot conduce la complicaţii: inima, vasele carotide (cele ce asigură irigarea cerebrală) şi arterele membrului inferior. Un consult cardiologic amănunţit, cu ecografie cardiacă şi eventuale alte investigaţii recomandate de cardiolog (de exemplu test de efort) asigură verificarea teritoriului cardiac. Verificarea indicilor gambă braţ şi ecografia arterială a membrelor inferioare permit depistarea arteriopatiei periferice iar ecografia arterelor carotide permite depistarea eventualelor zone de ateromatoză sau chiar stenoză. Problemele cardiovasculare cauzate de afectarea arterelor mari (angină pectorală, infarct miocardic, accident vascular cerebral ischemic, arteriopatie periferică) nu sunt specifice diabetului dar sunt prezente mai frecvent la persoanele cu diabet tip 2 şi necesită o urmărire mai activă. A doua categorie de complicaţii cuprinde complicaţiile microvasculare: ochi, picior, rinichi. Ochiul poate fi afectat în timp de afecţiunea numită retinopatie diabetică, o afecţiune cel mai adesea silenţioasă dar care trebuie verificată măcar la 1-2 ani printr-un examen de fund de ochi (fie cu oftalmoscopul fie fotografie retiniană). Piciorul poate fi afectat în diabet atât de neuropatia diabetică cât şi de alte afecţiuni arteriale sau cutanate, de unde utilizarea uneori a termenului „picior diabetic”. Discuţia cu medicul diabetolog sau neurolog şi un examen clinic simplu la cabinet poate fi un pas mare în prevenţia problemelor legate de „piciorul diabetic”. În final, nefropatia diabetică (afectarea rinichilor) este o complicaţie ce poate fi depistată prin măsurarea nivelului de proteine care se pierd în urină (albuminurie, microalbuminurie) şi prin evaluarea funcţiei rinichiului (creatinina, rata de filtrare glomerulară). Pentru prevenţia nefropatiei este necesar un bun echilibru al diabetului şi tensiunii arteriale iar apariţia nefropatiei şi insuficienţei renale constituie şi un moment de orientare către nefrolog pentru urmărirea specializată. Adeseori la constatarea problemelor renale de un anumit nivel se impun modificări în tratamentele medicamentoase, inclusiv dar nu numai în cele pentru diabet. Nu uita să ceri medicului diabetolog un plan de verificare a complicaţiilor diabetului şi fă-ţi periodic analizele uzuale (inclusiv verificarea profilului lipidic, funcţiei ficatului şi rinichilor).

Aici închei această primă serie cu „sfaturi” pe care o scriu pe Internet, ele sunt cunoştinţe pe care le are orice medic diabetolog şi sunt o rutină pentru îngrijirea diabetului, doar gruparea şi redactarea sunt subiective. La un eventual punct 8 aş adăuga un îndemn la discernământ cu privire la informaţiile accesate pe Internet. Alegeţi, pe cât posibil, informaţii publicate de medici, universităţi şi instituţii medicale. În aşteptarea unui material mai amplu (atunci când timpul îmi va permite), vă recomand, celor cu diabet sau celor ce aveţi în familie pe cineva cu diabet tip 2, să urmaţi (măcar) aceste 7 sfaturi din articol. Sper să vă fie utile. Dedic acest articol şi pacienţilor mei, cu siguranţă am parcurs toate noţiunile acestui material la consultaţii dar nu strică niciodată o recapitulare.

Autor: Dr. Adrian Copcea. Medic primar Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice.
Centrul Medical Asteco, Cluj-napoca
Publicat: 26 ianuarie 2020 @adriancopcea.com


Scrie un comentariu

Nutriţia de mare precizie. Oare cum vor mânca oamenii în 2200? Mic science-fiction nutriţional

Dacă Jules Verne sau Leonardo da Vinci ar fi avut şansa să dea o fugă în viitor, ar fi fost încântaţi, cu siguranţă. Poate tot aşa ne-am bucura şi noi, cei aparţinând diferitelor bresle care se ocupă cu sănătatea şi prevenţia: nutriţionişti, cercetători, medici, dacă am putea vizita un an din viitor în care să vedem nutriţia de mare precizie pusă în practică pe scară largă. Cumva ca în filmul “the Island”, cel cu Scarlett Johansson şi Ewan McGregor, dar cu mici ajustări. În “Insula” bogaţii îşi faceau un contract prin care o firmă le asigura o clonă care, la nevoie, era folosită pentru un transplant de ficat, de inimă, pentru o naştere, orice n-ar fi ieşit bine omului real. Acele terciuri cu care se hrăneau clonele erau bine calculate, tocmai în ideea de a asigura un specimen sănătos. Cam asta ar fi nutriţia de precizie. Nutriţia lor calculată le asigura un maximum de sănătate. Cam ce încearcă şi în prezent cei pasionaţi de nutriţie, aplecaţi spre ceea ce consideră, fiecare în parte, alimentaţie sănătoasă sau, şi mai bine, specialiştii in nutriţie, care în mod normal ar trebui să fie obiectivi şi bine intenţionaţi. De ce am spus: “aproape ca în film” e pentru că în film acele mâncăruri de la cantină nu par să aibă gust, dar asta ignoră un sistem biologic bine descris, sistemul zis “hedonic”, mai exact reţeaua de neuroni care leagă mâncarea de plăcere. Dacă mâncarea gata calculată la mare precizie ar şi plăcea celui ce o mănâncă ar fi perfect.

Deci? Cum ar fi o nutriţie de mare precizie? Să vedem cum e nutriţia de precizie, fără “mare”. Conceptul e contemporan cu noile ramuri ale nutriţiei, cele care, încet-încet, înglobează ştiinţa actuală cu toate progresele ei. Ştiinţă actuală înseamnă următoarele: 1) genomul nostru e descifrat în totalitate 2) s-a progresat cu informaţiile ce leagă nutriţia de gene: nutrigenetica şi nutrigenomica 3) s-a progresat în domeniul substanţelor pe care le avem în corp ca urmare a mâncării şi proceselor noastre biologice (metabolomul). 4) A progresat spectaculos inteligenţa artificială (într-un articol viitor voi încerca să rezum ceea ce am numit “articolul anului 2019”: “HyperFoods: Machine intelligent mapping of cancer-beating molecules in foods”, e o capodoperă ştiinţifică, după părerea mea) 5) se progresează în studiul microbiomului. “Microbiom” se referă la vieţuitoarele din intestine, care fac şi ele parte din chimia noastră, împreună cu ele înfruntăm mediul iar nutriţia ne hrăneşte pe toţi: şi pe Gulliverul mare, care suntem noi, şi pe mititeii ce compun flora intestinală, şi apoi mititeii se joacă şi ei cu Guliver. Şi cum se leagă toate între ele? Se leagă astfel: teoretic putem contura mult mai bine o dietă sănătoasă ştiind cum arată fondul nostru genetic, cum arată profilul nostru metabolic (metabolomul), cum arată microbiomul nostru. Nu cum arată, sigur nu e fotogenic, dar cum ar arăta catalogul şcolar cu firmicutes, bacteroides şi restul şi ce note ar avea fiecare. Şi în final, cum arata “interactomul”. Interactomul e deja SF.

Iar prin dietă de precizie am înţelege aşa: dieta care ne asigură maximum din ce am putea avea ca sănătate. De exemplu: ne e bun alcoolul? Ne e rău? Ne e bună cafeaua? Ne e rea? Cam asta aşteaptă ştiinţa de la noile ramuri: o aplicabilitate de acest tip. Variabile de tip “actionable” (e un termen pe care se bazează întreaga medicină şi pe care trebuie să se bazeze şi orice fel de testări pentru a fi utile). Mai în detaliu şi ca exemplificare, diferite testări genetice din prezent ne pot orienta înspre diferite acţiuni, ca finalitate a testării, spre exemplu cei cu genă MTHFR defectă nu metabolizează acidul folic şi îl primesc degeaba, ei ar trebui să îl primească direct în formă activă, de metilfolat. Revenind la tabloul mare: cum ar fi să ştim ceva de acest tip în detaliu pentru o serie foarte largă de nutrienţi? Cum ar fi ca un calculator foarte deştept, care ne-a analizat genetica, metaboliţii si tot ce se mai poate analiza, să ne genereze dieta perfectă? Ar fi extraordinar. Cumva, pe bucăţele, se lucrează la asta. Am menţionat mai sus testările genetice ca tip de investigaţie în drumul spre medicina de precizie , e aici locul să menţionez încă o ramură foarte interesantă a nutriţiei moderne: gastronomia moleculară. O ramură în care ştiinţa se duce către bucătar, către “chefi” şi “masterchefi”, o ramură zisă şi “alchimie culinară”. Până în prezent restaurantele de gastronomie moleculară, fie ele pariziene sau newyorkeze exploatează ideea în diferite tehnici cu efecte gourmet (îngheţare instantanee cu azot lichid, sferificări etc.) dar gastronomie moleculară e şi burgerul fără carne, cel care, de data asta, e mai mult al nutriţioniştilor decât al bucătarilor (apropo, nutriţioniştii nu sunt şi nu trebuie să fie bucătari şi nici invers). Cum ar fi dacă burgerul ar putea avea gust de carne şi în loc de carne ar avea alţi nutrienţi?. Aici nu e chiar SF, se lucrează la asta. Dar, una peste alta, am mers aici înspre ceva un pic mai pragmatic: de ce să mâncăm un terci când am putea mânca un hamburger bun?

Şi am ajuns şi la final. La burgerul gustos personalizat. Eu aşa aş vedea nutriţia de precizie a viitorului. Cu un burger bun, cu o ciocolată bună, cu un vin bun. şi, cine ştie, poate burgerul ar avea gust de burger şi de fapt cărniţa ar fi un superaliment cu proteine şi vitamine, poate ciocolata n-ar avea grăsimea de palmier din multe specimene şi în loc de ea ar avea vitamina D şi omega-3 alte grăsimi bine calculate, poate vinul n-ar avea alcool dar, totuşi, s-ar găsi în locul lui un ingredient care să ne dea plăcutele efecte (a, încă o paranteză pentru posesorii de Facebook: un pahar de vin nu înlocuieşte o oră de sală, e fake-news). Şi, cu toate aceste mese gustoase şi ştiinţifice, am putea trăi mai mult şi mai bine şi personalizat şi precis. Aşa chiar n-ar mai suna atât de trist mâncatul sănătos şi ultra-personalizat. Şi nici n-ar mai zice lumea: “sunt la dietă”, aşa cum, în mod intenţionat, o zice şi chiar o face ca să se pedepsească temporar şi prost.

Am zis anul 2200 dar poate o să fie mai aproape. Dar nu vreau să greşesc ca în filmele din anii 1980 când în 2020 era ditamai apocalipsa, eram pe Marte, era Arnold cu un ochi roşu şi se bătea Will Smith cu roboţii. Când colo avem doar un amărât de Instagram şi maximum de roboţi sunt cei de curăţenie pe care se suie pisicile.

A, să nu uit. Dacă cumva aveţi drumuri la vreun nutriţionist sau vreo afacere cu nutriţie care vă spune că a făcut un calcul precis şi a concluzionat că meritaţi un mango pentru slăbit, aţi încasat o mare păcăleală. Şi un mango scump. Ştiinţele actuale nu vă pot spune că vouă vă e bun mango şi vă e rea vânăta. Poate în 2200, cu puţin noroc.


Scrie un comentariu

Model meniu 1200 kcal/zi 40/30/30

Acest model de meniu este o exemplificare a meniului de 1200 de kilocalorii cu structura: 40% carbohidrati, 30% lipide, 30% proteine

MENIU:

Mic dejun: iaurt cu seminte
Iaurt grecesc 10% 125 ml
Mix seminte: dovleac, floarea soareului, in: 20 g
Gustare 1: tartina cu unt de arahide si fructe de padure
Paine 30 g si
Unt de arahide 15 g
Afine: 80g
Pranz: Piept de pui cu cartofi dulci si salata de varza
Piept de pui 200g
Cartofi dulci: 120 g
Salata de varza (Fara ulei adaugat): 100 g
Gustare 2: Fruct
Mar Ionatan 150g
Cina: Branza Fagaras cu rosii
Branza Fagaras 3%: 200g
Rosii cherry: 60g
Gustare 3: Banana 150g

Acest meniu are urmatoarele caracteristici:

  • Nivel caloric: 1200 kilocalorii
  • Macronutrienti (Grame): Carbohidrati: 125g, Proteine: 90g, Lipide: 40g
  • Macronutrienti (procent din calorii): Carbohidrati: 40%, Proteine: 30%, Lipide: 30%
  • Fibre: 18 g


Scrie un comentariu

Ce ştie nespecialistul în nutriţie în plus faţă de specialist. Principiile dietei lituaniene.

Scriu tot mai rar dar ideea de azi chiar cred că merită scrisă. Postarea de azi (cu două titluri, pentru că nu mă pot hotărî) pleacă de la o idee simplă scrisă pe Facebook. Codruţa Gabriela Nedelea a scris frumos cu exact cuvintele astea un lucru ce cred că merită un pic comentat: “dacă un nespecialist este mai căutat, este pentru că omul nu încearcă să înţeleagă cum funcţionează corpul, ci cum să-l fenteze”. Iniţial am vrut să dau un zâmbilici postării, care sună şi un pic glumeţ, apoi mi-am dat seama că e exact aşa şi nu e deloc o glumă iar ideea o aveam şi eu de mult timp doar că nu ştiu dacă i-am alocat vreodată ceva coerent. Aşa încât o să-i aloc acum.

Pe scurt şi apoi dezvolt. Mulţi, poate chiar foarte mulţi, au impresia că atunci când te duci la specialistul în nutriţie dai de un fel de univers limitat, un mic clopot izolat de restul lumii, în care specialistul îşi zice o poezie a lui, constrânsă din toate părţile, ba de cărţile prăfuite din facultate, ba de vreo incapacitate inexplicabilă de a citi de pe net ca toată lumea, cine ştie. Iar în afara acelui univers micuţ există un întreg univers separat al nutriţiilor, cu n alte soluţii diferite, cu o paletă largă de chestii mai bune decât ce are de oferit specialistul, şi nu de “mai bune” e vorba (or fi şi mai bune!) ci de “altfel”, diferite, bazate pe cu totul alte principii. Soluţii surpriză. Fente, cum le spunea Codruţa. Aşa să fie?

Eu zic că nu şi explic. Încep cu un simplu exemplu, ca să ies din abstract. Hai să presupunem următoarea dietă şi să ne gândim dacă un specialist o poate sau nu prescrie. “Dimineaţa: un iaurt cu o felie de pâine şi 50 de grame de castravete. Prânz: un ou fiert cu spanac. Fiert, fără smântână. Spanacul. De fapt şi oul. Gustare: migdale, câte încap în palmă. Cină: un grătar de pui cu salată. La ora 18.00. Fix”. Acum întrebarea: are cineva impresia că un specialist nu poate prescrie dieta asta? Şi, de fapt, cum e dieta asta? Cum se cheamă? Sau, hai să întreb altfel, o poate prescrie oricine? Eu zic că o poate. Ba chiar o puteţi lua cu copy-paste de aici şi e o dietă (doar spun, dar vă rog să nu faceţi asta!). Dar ce fel de dietă e asta? Hai să zicem că cineva ţi-o vinde şi îi spune “dieta lituaniană” (cea daneză e luată deja…). Lituania e aşa, un pic enigmatică, mai sunt acolo două ţări şi nu le ştie lumea bine capitalele. Ar fi ok dacă cineva îţi ambalează cineva în “principii” dieta asta şi ţi-o vinde? Şi, mai profund, poţi avea tu impresia, ca om în căutare de soluţii, că cel ce-ţi vinde dieta lituaniană are ceva peste un specialist? Că posedă vreo verigă a nutriţiei ce a scăpat specialistului şi că e bazată pe cu totul altceva decât ceea ce ar putea gândi un specialist? Unii pot crede toate astea. Unii chiar pot avea senzaţia că există seturi paralele de principii, poate chiar multe, care pot genera genul ăsta de combinaţii. Altele decât cele pe care le poate imagina săracul specialist. Şi, luată la microscop, dieta asta chiar e verosimilă, nu-i aşa? N-are paste, orez, cartof (ptiu, doamne fereşte să zici “cartof” pe net), e cu gratar-salată, e cu migdale, sună bine. Dar, revenind: există principii care pot genera diete de genul ăsta şi care sunt în afara razei de bătaie a unui specialist?…

Desigur, spontan, lumea se va duce la tot felul de experienţe directe cu tot felul de specialişti, care mai de care. Asta o înţeleg bine. Dar nu asta e tema. Tema e: există principii de nutriţie care pot guverna intervenţii diferite de ceea ce poate gândi un specialist? Există “viaţa în afara nutriţiei comune”? Există fente? Îmi pare rău să o spun, dar NU. Şi e şi uşor de explicat de ce. După ce debarasezi impactul psihologic al unor chestii de marketing, banii, cuvintele, principiile, combinaţiile şi numele…ce rămâne? Păi rămâne pe o foaie de hârtie, sec, ce ai mâncat. Exact ca în exemplul meu. Iar ce ai mâncat e o serie de alimente care, împreună, dau un număr de calorii şi de nutrienţi care te duc unde te duc cu greutatea. Oricum i-ai zis respectivei combinaţii de alimente, tu, de fapt, “ţii” ceva cu x calorii, y carbohidraţi, z proteine şi t lipide. Asta e tot, indiferent sub ce formă ţi s-a vândut. E “matriciabil” dacă există cuvântul. Parcă da.

Cât despre ipotetica dietă lituaniană de mai sus, presupunând că ai cumpărat-o pe bani mulţi de undeva. Ce e rău la ea? Ce e bine? Păi are de toate, cu bune, cu rele. Să o luăm buleţeşte, aşa: 1) tu faci dieta asta nu pentru că a stat cineva să te întrebe una-alta…ţi-au dat-o. Eh, asta e. Dacă te-au şi păcălit că ţi-au făcut o analiză complicată care a generat spanac…asta e. Asta nu e de bine. 2) dieta asta are un număr de calorii. Asta e de bine. Orice dietă are un număr de calorii. Tu nu ştii câte. Specialistul ştie dar să-l lăsăm în clopotul lui. Dar de ce are atâtea calorii dieta ta? Eu, ăl care scrie aici pe blog, ştiu de ce: pentru că-s puţine, dar tu, client, nu ştii, ţi se pare că povestea e alta. 3) Ce număr de mese are? Păi 4. Dar n-ai vrea o dietă cu 3 sau cu 5? Păi mi-au dat patru. Sau, dacă ţi-au dat 3 n-ai vrea 5? Dacă ţi-au dat 5 n-ai vrea 3? 4) Ce principiu stă la baza dietei? Păi…cine ştie…aşa or fi mâncând lituanienii…Asta sigur nu e de bine. 5) Cât timp poţi ţine dieta asta? 6) îţi place dieta asta? 7) Ce-ţi lipseşte? 8) îţi plac ouăle? 9) ce proporţie de carbohidraţi/proteine/grăsimi are? 10) dar de ce toate astea?…şi de aici mai încolo sunt bunele şi relele reale ale oricărei diete. Dar nu era nimic special în legătură cu ea. Chiar dacă ţi s-a părut.

Ideea e următoarea şi închei. De fapt nu ţi-ai cumpărat decât o înşiruire oarecare de alimente care, însumate, dau 600 de kilocalorii. Hai 700, depinde cât ai palma (în ea erau migdalele). Eh, dacă oi fi dat bani mulţi pe dietă…o vreme te-oi ţine de ea, ce să faci. Mai economiseşti de la pâine, cartofi, orez şi paste. Dar ar putea avea acea înşiruire vreo logică paralelă cu ce ar putea sau şti un specialist să facă? Din păcate NU. NU cu NU mare. Orice specialist (şi nici măcar, orice om…) care poate aduna nişte calorii dintr-un tabel poate face o dietă de 600 de kilocalorii. Asta e tot.

Nu, nu există nicio logică paralelă, nicio gândire, nicio ştiinţă cuantică din galaxii paralele la care specialistul nu poate ajunge. Poate, eventual, să nu VREA să-ţi prescrie 600 kilocalorii pe zi sau hiperproteic sau keto sau orice ar putea cineva senzaţia că un nespecialist poate şti şi un specialist nu. Dar nici măcar nu e vorba aici de low-carb şi keto (care chiar au logica lor şi pe care specialiştii chiar e bine să le ştie, fie că le prescriu sau nu), e vorba de tot soiul de diete hipocalorice banale, care mai de care, cărora li se dau nume şi care, în final au 600-800 de kilocalorii. Asta e toată povestea. La o adică dacă cu 12 note poţi face atâta amar de muzică de ce nu s-ar găsi n afaceri să facă n diete cu 600-800 de kilocalorii din mâncărurile de mare succes ale perioadei. În special grătarul, salata, spanacul şi migdala.

Apropo, capitala e Vilnius. Şi nu există fente.


Scrie un comentariu

Alimente care îngraşă şi alimente care nu îngraşă

Primesc adeseori de la prieteni întrebări pe sintaxe de genul: “îngraşă brânza cu roşii?”, “bananele îngraşă?”, “pâinea îngraşă?”. Răspunsul la astfel de întrebări se poate da în multe feluri, dar pentru astăzi aleg o versiune “laică” şi, sper, cu mesaje simplu de luat acasă. Un răspuns banal ar fi “da, pâinea îngraşă dacă mănânci prea multă”, iar în loc de “pâinea” se poate pune orice. Dar e un pic mai complicat de atât.

A explica ce îngraşă şi ce nu îngraşă ar putea fi obiectul unui curs avansat de fiziologie a apetitului, tubului digestiv, metabolismelor etc., dar scopul articolului e exact inversul: o simplificare. În versiunea complicată, vorbind pe subiectul strict al “îngrăşării”, adică al depunerii de grăsime, am avea de vorbit de etiopatologia obezităţii, începând cu comportamentul alimentar, cu toate subcomponentele şi mecanismele lui: foame, apetit, mâncat emoţional, mâncat inconştient, corelaţiile cu restul stilului de viaţă (orar, factori sociali, bugetari etc.) şi continuând cu interacţiunile dintre ce şi cum mâncăm şi o întreagă armată de substanţe chimice (hormoni, neuromediatori etc.) ce duc în final, alături de alţi factori, la un anumit reglaj al greutăţii, prin ceea se numeşte “metabolism energetic” (circuitul energiei în organism) . Când spun “alţi factori” mă gândesc în principal la activitate fizică şi psihic. Acest reglaj e în dinamică şi e 50% programat genetic, 50% influenţabil prin ceea ce facem. El dictează nu doar greutatea noastră de adult ci greutatea de-a lungul întregii vieţi: graficul după care creşte bebeluşul, copilul, adolescentul, şi abia ulterior tot ce se întâmplă cu greutatea adultului. Nu poţi calcula cât şi cum să dai lapte unui bebeluş aşa încât el să se ducă după un grafic pe care îl desenezi pe o hârtie, natura ştie ce are de făcut: bebeluşul cere când cere, se opreşte când se opreşte. La fel cum nu poţi programa creşterea în înălţime. Ulterior, pe măsura creşterii vârstei, copilul, supus unei alimentaţii foarte aproape celei pe care, biologic, ştie să o “prelucreze corect” (ca bebeluşul…) va urma un grafic al lui: unii copii vor fi mai slăbuţi, unii mai grăsuţi (ca exemplificare: exceptând influenţele externe, mai precis cu aceeaşi alimentaţie, gemenii tind să aibă un grafic de greutate foarte asemănător). Începând, însă, chiar cu diversificarea, devine tot mai important ce anume intră în alimentaţie aşa încât copilul să se îndepărteze sau să se menţină aproape de graficul lui “natural”, “predestinat”. Nutriţia modernă se apleacă tot mai mult chiar unor intervale anterioare, mai precis asupra nutriţiei la vârstele cu minus: nutriţia gravidei are un impact tot mai bine demostrat asupra greutăţii viitorului adult. Pe scurt, ca o mică concluzie a introducerii: alimentaţia şi greutatea nu se intersectează întâmplător, există circuite complexe, începând cu genetica, ce o reglează impresionant atunci când totul decurge “natural”, mai precis în cel mai mare acord cu ceea ce organismul este “armat” genetic să facă bine. Suntem totuşi o specie supravieţuitoare, cu siguranţă multe lucruri s-au întâmplat bine cu noi.

Mai departe, vorbind concret de felul cum alimentaţia influenţează devierile de la grafic sau urmarea lui în condiţii de sănătate, se poate lua un exemplu simplu, aparent intuitiv: dacă în alimentaţie intră foarte multe dulciuri atunci copilul va avea şanse mai mari să se îngraşe, dacă intră multe legume va avea şanse mult mai mici. E adevărat? Dar de ce ar fi aşa? Şi voi explica în paragraful următor. Iar la adult întrebările pot deveni chiar şi mai complicate, adultul are în plus şi un istoric mai lung şi mai are şi un alt factor de îngrăşare, destul de puternic: trecerea timpului. Enigmele “x mănâncă o tonă de cartofi prăjiţi şi nu se îngraşă” sau “am senzaţia că mă îngraş şi cu apă” etc. au, de fapt, răspunsuri simple.

Da, întotdeauna există o explicaţie pentru îngrăşare. Asta e o axiomă. O explicaţie din sfera lucrurilor “externe” (deci nu cele clasic genetice) în care cred eu e desincronizarea dintre ceea ce face în mod normal, programat, organismul şi ceea ce îl punem să facă, artificial, prin felul cum decurg alimentaţia şi alte elemente ale vieţii: activitatea fizică, odihna, stresul etc. Unii explică asta prin “teoria genotipului econom”, am povestit-o în alt articol. Rezumatul ei e: “suntem programaţi pe timp de acces dificil la alimente să le stocăm atunci când le prindem, acum avem acces peste tot la ele, le consumăm şi, genetic, ştim să ne îngrăşăm cu ele”. Într-un final ecuaţia simplificată a oricărei îngrăşari e că introducem mai multe calorii, cheltuim mai puţine sau, mai adesea, ambele, iar organismul depozitează excesul de calorii ca grăsime. Teoria balanţei calorice stă în picioare, e demonstrată şi ultrademonstrată, dar ce stă în spatele întrebării: “de ce mâncăm mai mult decât trebuie?” e mai complicat decât pare. Sunt, desigur, cunoscutele componente legate de sedentarism, stres, alimentaţie emoţională, sunt şi componente foarte interesante legate de interacţiunea alimente-genetică dar eu personal cred mult în această explicaţie foarte simplă: îndepărtării de bioritmurile fiziologice. Începând cu banala alarmă de la telefon care ne trezeşte în loc să ne trezim spontan. Iar în nutriţie e mult mai complicat de atât. Întrebarea e: există şi o componentă intrinsecă a mâncării? Există mâncare care ne face să mâncăm mai multă mâncare? Există alimente care, prin ele însele, îngraşă? Răspunsul este: direct nu, dar indirect da. Iată, în continuare, o listă a “alimentelor care îngraşă” sau ar putea să o facă, într-o sistematizare personală. După cum am explicat că ţin să formulăm corect: nimic nu are efecte directe, caloriile nu sunt simple “monede de energie”, ele poartă cu ele numeroase semnale chimice. Am explicat şi asta într-un articol anterior. Şi acum lista “vinovaţilor” sau a posibililor vinovaţi pentru îngrăşare.

1.Zahărul şi sucurile cu zahăr. Încep cu principalul inamic public când vine vorba de nutriţie. Zahărul. Baza ştiinţifică a incriminării zahărului în îngrăşare e circuitul zahăr – insulină. Teoria insulinogenă a obezităţii e cea mai acceptată (am povestit deja despre ea undeva) iar legăturile între zahăr-insulină-diabet-obezitate par axiomatice, chiar dacă, ştiinţific, nu sunt uşor de descifrat. Spre exemplu, abia de 1-2 ani se consideră, pe baza unor analize largi, că sucurile cu zahăr cresc riscul de diabet. În raport cu obezitatea pare, din nou, clar că zahărul e un mare vinovat, deşi a demonstra că zahărul e sau ar putea fi o cauză a obezităţii nu e deloc uşor. E mai mult o deducţie din faptul că în analiza populaţiilor obeze e posibil să găseşti mai multe surse de zahăr dar, şi mai larg, în realitate meniul celor care consumă multe sucuri sau dulciuri cu zahăr este, el în sine, foarte prost. Apoi e de adăugat că, deşi glucoza e combustibilul principal al organismului iar zahărul e un furnizor de glucoză, zahărul nu o componentă obligatorie a alimentaţiei, există surse mai bune de glucoză. Ba zahărul e chiar emblematic pentru ceea ce se cheamă “calorii goale” (calorii goale înseamnă: doar energie, fără altceva util pentru structura sau funcţionarea corpului). Calorii goale, meniu prost per ansamblu, legătură cu insulina, aliment “facultativ”…pare că argumentele sunt multe să ne uităm spre el. Totuşi, ca ingredient, zahărul (incluzând mierea) nu e, per total, nociv dacă scoatem metabolismul energetic din ecuaţie, singura excepţie notabilă e afectarea sănătăţii dinţilor (cariile). Pe de altă parte, incluzând metabolismul energetic, o alimentaţie cu mult zahăr adăugat cu siguranţă poate fi. Unul din motivele ştiinţifice e că la o proporţie de peste 20% există o asociere a zahărului cu un profil nesănătos al grăsimilor circulante. De la ideea că peste 20% zaharuri simple suntem “în zona rea”, ulterior s-a convenit că sub 10% din caloriile zilnice provenite din zaharuri adăugate ar fi o “doză” decentă (mai exact 50 de grame, 10 plicuri, la un meniu de 2000 de kilocalorii) iar mai nou se încearcă şi recomandarea: “deloc, dacă se poate”. Rămâne, totuşi, o grupă de alimente cu totul sănătoasă care conţine zaharuri simple (rude apropiate ale zahărului, chiar şi zahăr propriu-zis, sucroza) şi cu extrem de multe date ştiiţifice bune: fructele. Ele ne dau “zahăr”/glucoză exact ca zahărul, iar populaţiile care au un consum mare de fructe au o sănătate mai bună, contrar prezenţei “ingredientului” zahăr. Atunci ce anume face diferenţa? Să fie vitaminele? Fibrele? Stilul de viaţă în ansamblu? Toate acestea, în plus faptul foarte important că fructul e mult mai mult decât zahăr. Voi reveni într-un articol ulterior cu o listă a substanţelor bioactive din fructe şi legume, grupe foarte sănătoase de alimente. Pe de altă parte, la polul opus există alimente care s-ar putea să nu fie mult mai mult decât zahăr sau glucoză sau derivatele lor. Sucurile, de exemplu, sunt exact apă cu zahăr. Aşadar depinde mult care e cantitatea şi care e contextul în care vine zahărul în alimentaţia noastră.

2.Amidonul. La amidon e chiar şi mai înşelător. Pentru că şi amidonul e şi el un fel de “zahăr”. De fapt amidonul e glucoză+glucoză+glucoză….pe când zahărul e glucoză+fructoză. Singura versiune în care amidonul ar fi mai bun decât zahărul e dacă fructoza ar fi mai rea decât glucoză, pentru că suntem exact în ecuaţia glucoză versus glucoză+fructoză. Totuşi, evitând discuţiile complicate, amidonul, spre deosebire de zahăr, nu e un adaus ci o componentă a alimentelor (cu excepţia zaharurilor simple din fructe şi, în proporţie mai mică, legume, “zahărul” cum i-am zis mai devreme simplificat, mai precis “zaharurile simple”, cu moleculă mică, majoritatea glucidelor din alimente sunt amidon, un zahar mai lung dar făcut doar din glucoză). Majoritatea popoarelor lumii au alimentaţia bazată pe amidon, din diferite surse. Că e orez, că sunt paste făinoase, pâine, mămăligă, cartofi, manioc. Extrem de puţine popoare au ca bază carbohidraţii din fructe şi legume. Şi, privind “macro”, e destul de clar că nu poate fi toată planeta obeză din cauza amidonului, ar fi fost de mult aşa. Asiaticii, de exemplu, nu par să fi suferit mari epidemii de obezitate de-a lungul istoriei din cauza amidonului. Şi, totuşi, la nişte parametri amidonul “iese mai rău” decât zahărul. Pâinea albă, fulgii de porumb şi cartofii prăjiţi au indice glicemic mare, mai mare decât zahărul, care are indice glicemic mediu. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dacă vrem să atacăm zahărul prin prisma felului cum se joacă cu glicemia noastră, avem nişte inamici chiar mai puternici decât el. Fulgii de porumb au indice glicemic 81, zahărul 68 iar strugurii 46. Strugurii, chiar ei. Asta după un criteriu destul de tehnic (indicele glicemic reflectă graficul glucozei din sânge după consumul unui aliment). Revenind la tabloul mare, tabelele cu indici glicemici e bine să fie discutate cu cineva care se pricepe şi în contextul potrivit, care e destul de rar, dar strict pe acest subiect, pe scurt, amidonul e mai rău decât zahărul, mai ales când vine dintr-o sursă rafinată (orezul alb e “mai rău”decât orezul brun, pâinea albă e “mai rea” decât cea neagră). Pun ghilimelele exact pentru că foarte puţini ştiu exact în ce constă “răul” orezului alb versus orezul brun. Deci, revenind la concluzii, per total cum a rămas: îngraşă amidonoasele? Pe anumite criterii am putea spune că la fel de mult sau de puţin ca zahărul, diferenţa mare însă e că amidonul e o componentă a alimentelor “normale” pe când zahărul e ceva adăugat. Tot secretul e la cantitatea totală şi la calitatea alimentului care le aduce.

3. Fibrele. Sau lipsa lor. Aici e o porţiune importantă, cea mai importantă, de departajare tehnică între “amidonoasele bune” şi “amidonoasele rele”. Şi tot la fibre e una din diferenţele importante dintre fructe şi zahăr şi e principala diferenţă dintre fructe şi sucurile din fructe. Alimentele care în mod natural au fibre dar sunt prelucrate în anumite feluri (“procesate”, “rafinate”) devin un alt aliment, diferit, cu un conţinut în fibre e mai scăzut. Exact cum în sucul de fructe lăsăm deoparte pulpa, fenomenul se întâmplă la multe cereale “rafinate” (“rafinat” fiind opusul lui “integral”). Iar ce e cel mai interesant e că fibrele nu au doar efecte mecanice, de saţietate (fiind ca o mini-reţea, ca un “plastic” fără calorii, în majoritatea lor) dar au importante efecte chimice, de hrănire a bacteriilor intestinale bune. Alimentele cu puţine fibre îngraşă, cu siguranţă, mai mult decât echivalentul lor “cu fibre”. Alimentele integrale sunt mai bune decât echivalentul lor rafinat, prin prisma acestui parametru: fibrele (dar nu prin orice parametru!). O mulţime din sfaturile: “consumaţi cereale integrale” (cel puţin 50% din ele conform unor foruri), “consumaţi mai degrabă fructele decât sucul de fructe”, “alegeţi pâinea integrală în defavoarea celei albe” au la bază referirea la fibre. Iar secretul multor diete şi tipare alimentare bune constă într-un bun raport dintre carbohidraţi şi fibre. Şi tocmai am pronunţat “carbohidraţi”, familia mare în care încap primele 3 capete de paragraf şi încă şi altele.

4. Carbohidraţii. Există o aură negativă a carbohidraţilor, ea ar fi explicabilă rapid prin faptul că grupa include zahărul şi amidonul, ambele reprezentanţi des citaţi ai “caloriilor goale”, dacă ar fi să le extragem într-un păhărel sau într-o făină ultraprocesată. Apoi, cabohidraţii sunt exact grupa cel mai puternic legată de insulină şi diabet. Totuşi această aură e nemeritată, ele sunt sursa combustibilului spontan al corpului uman: glucoza. Cum împăcăm “neajunsul” că ar putea să ne dea glucoză într-o formulă proastă cu faptul că unii reprezenţi ai grupei au “rezultate” foarte bune în populaţiile care le cunsumă? Fructele şi cerealele integrale sunt alimente cu date ştiinţifice foarte bune (nu scoase din context, dar în numeroase contexte, inclusiv în unele probate ştiinţific, precum dieta mediteraneană). Oricum am formula, glucidele (carbohidraţii) sunt şi baza alimentaţiei multor populaţii cu o bună sănătate şi siluetă dar sunt şi o problemă in populaţii obeze. Ceea ce generează o aparentă contradicţie. Cum împăcăm aceste extreme? Simplu: prin vederea de ansamblu. În primul rând alimentele nu au doar o componentă. Cerealele integrale au şi amidon dar au şi fibre, fructele au şi zahăr, dar au şi fibre şi vitamine, minerale şi fitonutrienţi. Amidonul şi zahărul, în sine, nu sunt rele, dar pot deveni dacă le punem într-un context prost. Apoi contează ce pondere din totalul caloriilor ocupă, există praguri la care putem spune „prea mult”. Ele sunt acolo unde încep să ocupe locul altor nutrienţi necesari. În plus calitatea şi cantitatea surselor fac o mare diferenţă. Iar în final, carbohidraţii sunt o componentă a unui complex metabolism, cel energetic, corelat cu numeroşi alţi factori. De exemplu mişcarea. Mişcarea poate schimba cu totul contextul unui pahar de suc cu zahăr sau a oricărei surse de carbohidraţi. În plus, viitorul apropiat ne va arăta şi o altă zonă de acţiune a carbohidraţilor, extrem de importantă pentru sănătate: interacţiunea cu microbiomul (flora intestinală). Atunci s-ar putea să avem numeroase noi reclasificări. Chiar săptămâna aceasta s-a publicat un articol cu un mecanism nou descoperit prin care celula beta din pancreas (cea ce fabrică insulină) are un senzor pentru anumite componente ale bacteriilor intestinale. Dar revin la articolul simplificat de azi, cel cu “inamicii siluetei”.

5. Grăsimile. Grăsimile sunt o categorie de nutrienţi greu de analizat în raport cu îngrăşarea. E greu să afirmi că ele îngraşă sau slăbesc, de asemenea clasificarea lor nu e uşoară iar redactarea unui meniu cu cantitate precisă de grăsimi, pe subgrupe, e o provocare şi pentru cei mai “informatizaţi” nutriţionişti. Pentru a fi cu adevărat complicat, categoria grăsimilor cuprinde şi grăsimile bune (cele omega-3 fiind, cu siguranţă, cele mai cunoscute) dar şi grăsimile rele (cele industriale “trans” fiind, dintre cele “rele”, cele mai cunoscute). O largă zonă “gri” e alocată grăsimilor saturate. Şi mai sunt şi cele zis “sănătoase”, de exemplu uleiul de măsline. Dar, ca să nu alunec atât de tare, revenind la impactul pe greutate, există un parametru important când analizăm grăsimile din punct de vedere energetic: grăsimile au multe calorii per gram. Cele mai multe din toţi nutrienţii. Ne putem închipui uşor că un meniu cu şniţel şi cartofi prăjiţi şi patiserii nu ar fi un bun meniu “de slăbit” şi intuim bine că uleiul, grăsimile în general şi caloriile sunt problema. Pe de altă parte poate ne închipuim mai puţin că grăsimile sunt, de fapt, şi o componentă săţioasă a alimentaţiei. Există chiar o intervenţie cu bază medicală bazată pe grăsimi care revine mereu în prim plan sub diferite nume, de la Atkins până în prezent, ea se numeşte dietă ketogenică. E o linie de tratament în epilepsie, poate avea efecte bune pe termen scurt în numeroase afecţiuni metabolice şi…e bazată pe grăsimi. Cei ce o urmează semnalează la un moment dat o saţietate foarte bună. Revenind, am putea spune orice despre grăsimi…că îngraşă, că slăbesc…Din nou, depinde. Ceva însă e bine de reţinut legat de unele tipuri de alimente proaste care au multe grăsimi. Le spunem generic “junk-food”. Problema mare e că unele grăsimi din această categorie nu sunt uşor de “vizualizat” drept grăsimi. Nu curg, nu ne lasă urme greu de spălat pe mână. Le spunem “ascunse”. Biscuiţii, de exemplu, nu par a fi un aliment gras. Desigur, nu toţi biscuiţii sunt junk-food, dar unii sunt. Dacă grăsimea nu e de calitate şi formula chimică a biscuitului nu e de mare calitate, da, biscuiţii pot fi o formă de junk-food. Dar să nu sar direct pe biscuiţi, i-am ales pe ei pentru că mi se par foarte elocvenţi pentru ideea de grăsime ascunsă, fiind uscaţi şi, totuşi, graşi. Mai simplu şi mai larg, există numeroase “alimente” bazate pe reţeta: amidon+grăsime+sare sau amidon+grăsime +zahăr. Ele sunt, pe bună dreptate, reprezentanţi ai caloriilor goale sau “junk-food”-ului. N-am spus nicio clipă “fast-food”, viteza n-are nimic de-a face. Dar formula chimică are. Există multe alimente proaste cu multe calorii, care nu ne satură, nu aduc multe substanţe nutritive şi, culmea, fără să ne dăm seama, vin cu multe grăsimi.

6. Alimentele hipercalorice. Am intrat deja pe teritoriul “densitate calorică”, in paragraful anterior, dar fără să o numesc ca atare. Densitatea calorică e numărul de kilocalorii adus de fiecare gram de aliment. Alimentele cu densitate calorică mare şi care se consumă uşor sunt buni candidaţi la lista alimentelor care îngraşă. Desigur, şi în cazul lor, în context. Dar să facem un calcul simplu. Dacă 100 de grame dintr-un produs din gama “hipercaloricelor”, să spunem chipsurile, aduc 500 kilocalorii şi sunt uşor de consumat, atunci deja am acoperit un sfert din meniul standard al adultului. Dacă încă 500 de kilocalorii sunt acoperite de alte 100 de grame din alt aliment “hipercaloric”, poate chiar banalele seminţe (fie ele şi din sortimentele sănătoase), sau nişte fructe uscate sau orice altceva (sănătos sau nesănătos) avem deja peste 1000 de kilocalorii din doar 200 de grame de aliment. Pare uşor de înţeles că un astfel de meniu poate îngrăşa, prin calorii, aşa cum decurge orice îngrăşare. Şi invers: dacă ar trebui să calculăm câte legume ar “intra” în 1000 de kilocalorii, chiar presupunând că am lua cele mai “dulci”, să zicem morcovii, ar fi nevoie de 2-3 kilograme (!). Iar legumele vin şi cu fibre şi transmit pe mai multe căi şi semnale bune hipotalamusului, atât de bune încât el le percepe ca hrană şi începe să dea semnale de final de masă atunci când “simte” legume. 200 de grame de aliment hipercaloric versus 2 kilograme de morcovi…cineva cu siguranţă câştigă în competiţia: “ce îngraşă mai uşor”. Dar, după cum am explicat pe larg mai sus, e vorba de calculul mare. Cu siguranţă 30 de grame de nuci, un aliment cu densitate calorică mare dar foarte sănătos, înseamnă ceva, 100 de grame de ronţăieli de proastă calitate altceva. Există colege în grupa “hipecaloricelor” care se situează în grupe total diferite la calitate, fibre, nutrienţi. La o adică atât de lăudatul ulei de măsline e cel mai caloric aliment.

7. Alimentele plăcute la gust. Aici e încă un teritoriu interesant. E valabilă asocierea cu îngrăşatul dacă alimentele plăcute la gust sunt şi slabe nutriţional şi bogate caloric şi prea multe în meniu. Dacă cineva iubeşte broccoli e cu totul altă poveste. Dar multe din alimentele care ne plac sunt şi hipercalorice, şi slabe nutriţional, şi plăcute la gust. Pentru că a venit vorba de “plăcere”, există un sistem biologic numit “sistemul hedonic”, bine conturat şi bine conectat cu ceea ce pe vremuri se numea “centrul foamei şi saţietăţii” (în realitate nu e un centru ci o foarte complexă reţea), sistemul hedonic poate încurca major apetitul şi silueta. În aceeaşi sferă şi în aceleaşi circuite intră mâncatul emoţional, care are exact acest scop. Totuşi, deşi alimentele “palatabile” (plăcute la gust) sunt cel mai adesea în categoria “plăcerilor vinovate”, e imposibil de demonstrat că ele îngraşă dacă le scoţi din context. E aceeaşi nelipsită problemă de ansamblu. Totuşi, dacă am constatat că ne-am îngrăşat, eu zic că e foarte probabil că ne-am îngrăşat cu ceva ce ne place. Asta pentru că, prin reducere la absurd, dacă nu ne-ar fi plăcut, n-am fi mâncat atât de mult din acele “ceva”-uri. E un “oul şi găina” deja rezolvat. Oul s-a făcut găină. Ceea ce nu înseamnă că meniul de slăbit trebuie să fie prost la gust. Palatabilitatea e o problemă biologică mult mai complexă decât se crede. Şi prost interpretată. Mulţi vor o dietă drastică, spre a se pedepsi, pentru că au senzaţia că asta va funcţiona din moment ce plăcerea i-a îngrăşat. Dar las pe altă dată subiectul dietelor fără gust, eu nu prescriu niciodată aşa ceva, şi tot pe altă dată marea problemă a nutriţiei în obezitate: nivelul deficitului caloric. Cât e prea puţin şi cât e prea mult. Dar e alt subiect.

8. Alcoolul. Alături de grăsimi, alcoolul e un alt ingredient “controversat” în raport cu îngrăşarea. Alcoolul e şi el pe lista caloriilor goale, dă doar energie şi apă în final. Depozitarea alcoolului e imposibilă…(nu la fel ar spune poliţistul cu fiolă…dar în sânge doar circulă, nu se şi depozitează). Alcoolul e înşelător şi prin caloriile proprii (7 kcal per gram) dar şi prin efecte diverse asupra apetitului (fără a discuta de inhibarea gluconeogenezei, care ar părea de-a dreptul favorabilă). Unii spun că e un bun “aperitiv”. Alţii, invers, ajung la malnutriţie dacă alcoolul începe să ia locul nutrienţilor necesari. Eu, unul, n-aş şti pe ce listă să pun alcoolul, având calorii cu siguranţă nu-l putem pune pe aceeaşi listă cu apa, pe de altă parte pe o listă tot trebuie pus, ignorat nu trebuie în niciun caz. Alcoolul se găseşte în băuturile alcoolice. Iar băuturile alcoolice apar în anumite tipare de stil de viaţă şi au diferite caracteristici. Berea de exemplu e şi alcool şi carbohidraţi. Tăriile “fac foame”. Vinul “e bun”. În raport cu slăbitul însă e destul de complicat. Dar dacă mergem spre simplificări: “berea îngraşă” ar putea avea bază fiziologică în calorii. Dacă înlocuieşti berea cu apă sunt suficiente două beri pe zi schimbate cu un litru de apă ca să ai un minus de 400-500 de kilocalorii, adică un regim de slăbit. Dar dacă înlocuieşti un covrig cu o bere, caloriile sunt la fel.

9. Condimentele, cafeaua şi multivitaminele. Intenţionat am făcut această ciudată asociere între nişte adausuri, o băutură şi nişte ”pastile”. De ce am făcut-o? Pentru simplul motiv că toate acestea n-au calorii, n-au cum să îngraşe direct. Dar dacă, cumva, în mod individual, oricare din ele provoacă foame…atunci am găsit şi acolo un posibil vinovat. “B-urile” în special sunt acuzate de astfel de efecte. Ar mai fi şi apa în lista celor lipsite de calorii dar n-am auzit pe nimeni, încă, să se plângă de foame din cauza apei. Doar aşa ar putea îngrăşa oricare din ele. Apa e singură pe lista ei. Unii spun că e nutrient, unii că nu. Doza de apă e mereu o problemă. Un singur studiu a demonstrat că o cantitate suficient de mare de apă creşte cheltuielile energetice cu ceva de ordinul 100-200 de kilocalorii. Dar asta a fost o paranteză. Nimic din ce nu are calorii nu ne îngraşă decât dacă ne face să consumăm calorii. Sarea, de exemplu, s-ar putea să ne facă să mâncăm mai mult, ceea ce nu înseamnă că sarea îngraşă. Ca mare iubitor de ardei iute ştiu exact ce spun. Pe mine ardeiul iute mă poate îngrăşa prin intermediul pâinii cu care îl sting :). Desigur, asta dacă pâinea îngraşă.

10. Deci tot ce are calorii îngraşă? Nu. Şi a venit şi momentul pentru o veste bună. Mai există o sursă de calorii în afară de carbohidraţi, grăsimi şi alcool. Proteinele. Ei bine, eu spun că proteinele chiar nu îngraşă. Proteinele, nu alimentele cu proteine. Nu caşcavalul. N-avem alt “depozit” de proteine decât structura muşchilor. Nu ştim să depozităm altfel, eliminăm tot ce e în plus, folosim la fix ce e nevoie. Printr-o verigă destul de intortocheată şi în condiţii foarte rare ştim să facem glucoză din ele şi cam atât. Oricum nu atâta glucoză cât să ne îngrăşăm pentru că neoglucogeneza din aminoacizi e o situaţie de criză energetică, nicidecum de exces. Dar, per total, proteinele sunt o componentă absolut favorabilă în metabolismul energetic, în reglarea apetitului. Cu toate cele ale lor 4 kilocalorii pe gram, exact cât zaharul. Asta pentru că, desigur, caloriile nu sunt totul.

După acest lung parcurs, cam aşa a arătat lista mea cu “alimente care îngraşă” şi “alimente care nu îngraşă”, sper să nu mai treacă un concediu până la următorul articol.

Şi dacă tot a fost atât de lungă postarea, cred că merită o concluzie scurtă. Aş spune că alimentele care îngraşă sunt cele pe care suntem capabili să le mâncăm suficient de mult şi de uşor. Cel mai adesea ele sunt bune la gust, cu calorii multe, cu fibre şi vitamine puţine, foarte probabil cu mulţi carbohidraţi şi multă grăsime, pe care o conştientizăm sau nu. Dar e bine să ştim că legătura dintre un aliment şi îngrăşare e mult mai adâncă decât atât. Nimic nu îngraşă, dacă e luat individual şi plasat în contextul bun şi, invers, cam orice te îngraşă (mai puţin apa!) dacă eşti in contextul prost. Iar răspunsul meu la întrebarea: “pâinea îngraşă?”, “berea îngraşă?”, “fructele îngraşă?” e întotdeauna “Depinde!”. Şi nu, eu nu arunc niciodată termenul “moderaţie” în discuţie, “moderaţie” nu spune nimic cuiva care pune întrebările cu “îngraşă?”. În schimb prefer un termen din engleză care e extrem de potrivit ca răspuns: e foarte important tabloul mai mare, “the bigger picture”. Stilul de viaţă în ansamblul lui. Dacă el e bun, încape orice. Dacă el e rău, vinovaţi şi explicaţii găsim uşor dacă ne punem cu adevărat întrebările potrivite.

Autor: Dr. Adrian Copcea. Medic primar diabet, nutriţie şi boli metabolice, Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca. 7 iulie 2019.

 


Scrie un comentariu

Tenisul, badmintonul şi fotbalul sunt sporturile recreaţionale cel mai puternic asociate cu longevitatea

Zilele trecute Medscape a semnalat rezultatele studiului “The Copenhagen City Heart Study”, publicat recent în Mayo Clinic Proceedings şi sponsorizat de Danish Heart Foundation (1). Studiul a fost realizat pe 8577 participanţi, urmăriţi de-a lungul a 25 de ani şi a calculat numărul de ani de viaţă câştigaţi de cei ce practică diferite sporturi recreaţionale, comparativ cu persoanele sedentare. Câştigătorii detaşaţi, în această cercetare, sunt practicanţii de tenis, care trăiesc cu 9.7 ani mai mult decât sedentarii. Urmează badmintonul cu 6.2 ani, fotbalul: 4.7 ani, ciclismul: 3.7 ani, înotul: 3.4 ani, joggingul: 3.2 ani, “fitnessul” (termen original: “low-intensity calistenics”): 3.1 ani şi activităţile de sală sau grup: 1.5 ani (termen original: “health club activities”). Simplu spus, ar părea că “tenisul prelungeşte viaţa cu 9.7 ani”, dar, în realitate, un astfel de parametru nu se interpretează aşa iar interpretările sunt, de fapt, cu mult mai frumoase. De ce exact tenisul ar fi numărul 1 în top? Poate contribuie cumva faptul că cei ce practică tenisul au mai mulţi bani, se îngrijesc mai bine şi sunt mai relaxaţi în ansamblu? Poate nu e tenisul cauza? Sau poate e? Aici, de fapt, este adevărata discuţie cu privire la longevitate, dar aceasta nu face mai puţin interesant acest calcul de “multivariable-adjusted life expectancy gains”, chiar dacă ea duce la larga şi consistenta discuţie: asociere nu înseamnă şi cauză-efect.

Discuţia cea mai interesantă derivată din aceste rezultate se referă de fapt la adevăratele cauze ale asocierii din studiul danez. Ce anume au în comun sporturile care par că prelungesc viaţa cu cei mai mulţi ani? Autorul punctului de vedere din Medscape, Tom G Bartol (2) enumeră anumite caracteristici din populaţia de studiu ce ar putea fi ipoteze în căutarea adevăratelor cauze, asta dacă, in extremis pentru sceptici, sportul în sine n-ar prelungi viaţa. Spre exemplu în populaţia daneză analizată în studiu jucătorii de tenis sunt (întâmplător sau nu) şi cei cu cel mai mare consum de alcool. Dar poate, de fapt, contribuie mai mult la longevitate faptul că jucătorii de tenis în general au un nivel de educaţie şi unul financiar superior celorlalte categorii. Sau, interesant şi foarte prezent în studiile de longevitate, poate e implicat destul de mult parametrul socializare: sporturile de pe acest podium sunt toate sporturi de echipă (de fapt sporturi în care există cel puţin doi jucători implicaţi). Sau, şi mai interesant, cred eu, poate ar fi de văzut cum arată o scală a relaxării la subiecţii acestei cercetări. O spun cu zâmbetul pe buze pentru că am practicat toate cele 3 sporturi de pe podium şi mi se pare că cei cu care am jucat fotbal, statistic, sunt mult mai puţin relaxaţi decât cei cu care am jucat tenis.

Am semnalat acest articol pe blog din mai multe perspective. Desigur, cea mai interesantă e că “avem un câştigător”, aşa cum se spune la Oscar. Întâmplător sportul asociat cel mai puternic cu longevitatea e şi unul care, din fericire, ne e mai apropiat nouă, românilor, inclusiv în perioada recentă, când Simona ne-a dus drapelul în atâtea locuri din postura de number-one. Ar fi, apoi, de subliniat aspectele de socializare şi de relaxare. Chiar m-am întrebat cum pică socializarea digitală în aceste calcule, e o întrebare firească în contextul în care studiul pe care îl semnalez aici a început în 1976. Probabil mult mai puţin bine decât socializarea “de modă veche”. Cât despre relaxare, chiar n-aş şti ce să cred, cu privire la această lume digitală care mie nu îmi displace deloc dar care pare că duce, adeseori, şi la extreme. Una din ele e exact sedentarismul. Iar, în final, e de spus că activităţile fizice din cercetare sunt recreaţionale, nu e nici pe departe un studiu pe sportivi. Subliniez şi asta pentru că există o largă zonă intermediară între sedentarism şi sportul de performanţă. Şi chiar vreau să accentuez ideea cu o paranteză personală. Adeseori parametrul “mişcare” e foarte prost transpus în mijloacele media. Unii au extras din ştiinţele moderne faptul că sportul n-ar slăbi în timp ce dieta o face. E o extragere şi superficială şi rău-intenţionată, ba chiar dusă uneori la reclame de tipul: “cu această dietă nu trebuie să faci sport”. Dar nu îmi propun să alunec în această zonă mohorât-gri a nutriţiei româneşti de Internet şi rămân să spun că, aşa “ineficient” cum pare el unora, sportul pare că adaugă ani de viaţă. Sau, şi mai precis, practicanţii de sporturi de timp liber trăiesc mai mult. Iar cei ce le practică împreună cu alţii pare că trăiesc cel mai mult.

 

Publicat: 4 mai 2019. @adriancopcea.com

Autor: Dr. Adrian Copcea, medic primar nutriţionist-diabetolog
Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca

BIBLIOGRAFIE:

  1. Various Leisure-Time Physical Activities Associated With Widely Divergent Life Expectancies: The Copenhagen City Heart Study. Schnohr, Peter et al. Mayo Clinic Proceedings , Volume 93 , Issue 12 , 1775 – 1785. Link
  2. Tom G. Bartol. Physical Activity and Longevity. Which Sport is Best? Medscape, 2019. Link


2 comentarii

Cât de “frecventabile” mai sunt paginile româneşti de nutriţie

Articolul de azi e unul din puţinele articole recente cu opinii legate de zona numită “netul românesc cu nutriţie”. Am fost prezent pe Internet mulţi ani, am făcut în 2008 un website care avea mulţi cititori la vremea lui (nutritionistcluj.ro), ulterior au explodat Facebookul, nutriţia şi websiteurile de nutriţie, am fost şi eu prezent pe Facebook o vreme (pagina e tot acolo, Adrian Copcea), dar nu am avut niciodată pagini de mare succes mediatic şi nici nu m-a deranjat: e o consecinţă directă a faptului că eu personal nu am acea charismă necesară succesului de net şi nici nu m-a interesat vreodată acest gen de succes. Am scris mereu doar din plăcere, aşa fac şi acum. Iar atunci când vine vorba de charismă în mediul acesta poţi număra pe degete nutriţioniştii care scriu în limba română şi care promovează nutriţia ştiinţifică, aşa cum e ea în clipa de faţă, şi care au şi succes. Şi invers, dacă te uiţi în zona celor ce au succes, măsurabil în cifrele de succes “de Internet” (de tipul “oameni care au dat like pe Facebook”) te poţi chiar speria. În consecinţă poţi avea, ca specialist, reacţia pe care o am eu acum: cumva sunt şi eu în acelaşi loc cu respectivii şi ei, deşi necalificaţi sau vizibil interesaţi în a vinde ceva (de obicei ceva de slăbit) vorbim, cu toţii, aceluiaşi public? Şi publicul se poate întreba: “pe cine să cred?”. Pe unul sau pe celălalt? Şi “celălalt” poate câştiga “bătălia”? Sigur că poate, ba chiar o va face în 95% din cazuri.

Sunt atât de mulţi cei necalificaţi care postează pe teme de nutriţie ba chiar medicale şi care au adepţi într-un număr impresionant. E chiar aşa. Şi care învăluie în diferite nume şi poveşti diferite intervenţii absolut banale, precum regimurile low-carb sau înfometarea. Şi lumea îi asculta. Iar ulterior ascultatul se transformă în bani daţi pentru diferite diete. Şi atunci tu ca specialist ce reacţie normală ai? Eu spun că cea normală e cea pe care am adoptat-o eu de foarte mulţi ani: nu e treaba mea. Poate nu toţi vor fi de acord, unii cred că medicii trebuie să iasă în spaţiul public să contracareze, să se lupte. Eu cred că nu. Eu cred că nu e treaba mea ca specialist faptul că există pe lumea asta afacerişti, escroci, profitori, nu e nici treaba mea că aşa e epoca asta încât Internetul scoate la iveală tot felul de “nutriţionişti”. Nu e treaba mea ca specialist nici faptul că respectivii fac bani din naivitatea şi disperarea oamenilor. S-a întâmplat asta dintotdeauna, doar tehnologiile s-au schimbat. O poţi face, te poţi implica încercând să transmiţi mesajele bune, dar cred că e un consum de energie inutil. La o adică ce e, de fapt, Internetul? E un loc unde se poate strânge orice vorbitor şi poate întâlni orice public care e dornic să-l asculte. E un speaker’s corner mai mare. Şi, tot la o adică, de ce nu s-ar întâlni anumiţi vorbitori cu anumite tipuri de public? De ce ar fi treaba mea ca specialist dacă unul din ei vinde pe bani mulţi, după ce şi-a agăţat pe net clientul, o dietă fără dulciuri, pâine, fructe, paste făinoase, mămăligă, cartofi şi orez? Nu e.

Ce am scris mai devreme nu e resemnare. E o accceptare activă a lumii în care trăim, e consecinţa unui proces de învăţare. Trebuie să acceptăm progresul tehnic împreună cu toate laturile lui negative. O latură e aceea că pe net poate intra oricine şi poate fi mai de succes decât un specialist. E o slăbiciune. Dar profităm atât de mult de Internet încât îi putem accepta şi slăbiciunile.

Eu găsesc că în prezent Internetul nu mai e frecventabil pentru specialişti. Nu e frecventabil acum, în 2019, în epoca asta plină de vânzători de sănătate şi kilograme în minus şi ce se mai vinde pe www. Dar cu siguranţă se vor mai schimba vremurile. Au mai fost diferite tipuri de vremuri de când cu expansiunea Internetului, au mai fost şi când s-a extins televiziunea, sigur a fost şi când s-a extins radioul. Pe Internet la început nu a fost destulă informaţie. Apoi a fost multă, apoi prea multă. Apoi a venit epoca în care lumea a fugit şi fuge după poleială, e cea în care suntem şi acum. Cea cu mult marketing şi mult flat earth. Şi apoi, la un moment dat, sunt convins că vor veni şi altele. Cu siguranţă va veni şi o epocă a specialiştilor. Apropo de asta: mai ţineţi minte reclama la Ariel de după revoluţie? Mai ştiţi ce vorbeam unii cu alţii văzând reclama? Ne spuneam: “oare aşa e? le face nu curate ci impecabil de curate?”. Şi am trecut şi peste acea epocă. O să trecem şi peste asta. Durează un pic, dar o să treacă.

Între timp nu voi mai fi foarte activ pe Internet, nici n-am mai fost de ani buni, mă voi rezuma la alte ramuri ale activităţii mele şi la munca de cabinet. Apreciez fiecare like şi comentariu pe care l-am primit de la Dumneavoastră, vă mulţumesc pentru ele, am învăţat şi eu multe din activitatea de a scrie pe Internet. Dar simt că mie nu îmi mai e potrivit mediul acesta şi nici plăcut. Nu îmi place să dau sfaturi pe Internet, extrem de rar am formulat vreun sfat aici. Vă las, totuşi, cu unul: aveţi grijă cui daţi sănătatea pe mâini, inclusiv când vine vorba de nutriţie. Contrar impresiilor generale pe care ţi le poate lăsa Internetul, nutriţia e o ramură medicală care işi are specialiştii ei, specificul, regulile şi subtilităţile ei şi, mai ales, costurile ei. Adesea nu în bani ci în sănătate. Nutriţia n-a fost niciodată o joacă de Internet.