Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Eroarea de “pălărie albă” şi conflictele de interese ale nutriţioniştilor

“The white hat bias” şi eroarea de a considera că cineva total subiectiv nu are dreptate. Sunt dileme şi erori inevitabile în nutriţie. Nu voi aprofunda astăzi ce înseamnă şi ce trebuie să însemne lectura critică a unui articol ştiinţific, îi voi dedica un o postare separată (francezii chiar au dedicat studenţilor la medicină o materie separată) dar voi vorbi pe un subiect pe care îl găsesc foarte interesant şi ce are, tangenţial, legătură, cu aspecte de acest tip: trebuie să-şi declare sau nu nutriţioniştii apartenenţa la o anumită ideologie?. Extrag în introducere întrebări care mi se par foarte interesante pe tema asta. Primele ar fi: trebuie un nutriţionist să spună public că e vegetarian? Îi influenţează faptul că e vegetarian cariera şi prescripţiile? Recomandă carne celor ce mănâncă carne? Sau le recomandă să nu mai mănânce carne? Aici vorbesc de specialişti în nutriţie, nu de activişti necalificaţi. Un specialist are două laturi: e om pe de o parte, cu ideile şi credinţele lui, şi e om de ştiinţă pe de altă parte, are de practicat o ştiinţă care nu ţine cont de ideile lui. Răspunsurile la astfel de dileme sunt mai complexe decât ar părea la prima vedere iar articolele pe care le-am citit zilele acestea pe subiect mi-au adus foarte interesante şi chiar surprinzătoare argumente în ambele direcţii şi “outside the box”. Spontan, când mă prind (repede, dealtfel) că un nutriţionist are un discurs foarte apăsat într-o direcţie, am un reflex de tipul: “omul ăsta e părtinitor, e anti-gluten sau anti-fructe etc.” şi cel mai probabil nu-l ascult foarte atent, ştiind ce urmează să zică. Problema care apare e în felul următor: dar dacă peste 5 ani chiar se strâng suficiente date încât ştiinţa chiar să afirme că glutenul e nesănătos? Pentru că ştiinţele sunt în dinamică. Pe de altă parte ce facem cu nutriţionistul care consideră că fructele îngraşă şi e, în prezent, în eroare cât timp ştiinţa n-a afirmat niciodată aşa ceva?

Acum o vreme eram intrigat de faptul că UMF Cluj-Napoca a ales să angajeze la o catedră de nutriţie un medic care le preda dieteticienilor în devenire o materie de genul “alimentaţia vegetariană” şi el era vegetarian. Problema cu respectivul nu era materia în sine ci faptul că, din ce mi-au povestit diverşi cursanţi, acolo se făcea propagandă, respectivul avea de lăsat în mintea dieteticienilor nişte idei pozitive despre vegetarianism dar uita să pună în balanţă argumentele inverse. Eroarea asta nici măcar nu e “eroare de pălărie albă”, e doar activism. Dar există în ştiinţă aşa-numitul “white-hat bias” care se manifestă prindistorsionarea informaţiei către ceva ce poate fi perceput ca având o finalitate pozitivă sau corectă”. Definiţia, un pic adaptată şi aparent greoaie, e dată de autorii articolului “White Hat Bias: examples of its presence in obesity research ” (referinţa 1) dar exemplele practice, pe care le expun imediat, fac această propoziţie uşor de înţeles. Traduc “bias” ca “eroare”, dar traducerea nu e exactă, “bias” ca semnificaţie e în sfera lui “partizan”, “părtinitor”, “subiectiv”, cel mai apropiat termen din sfera semantică e “prejudecată”. O eroare de pălărie albă e, aşadar, să formulezi anumite idei în direcţii care par total previzibile şi “bune”, de exemplu în direcţia în care concluzia e că alăptatul e sănătos sau sucurile cu zahăr nesănătoase, dar ideile să nu fie corect extrase din realitatea documentată ştiinţific. Există chiar mai multe componente ale erorii de pălărie albă: “citation bias” (citezi anumite lucrări dar ignori altele),  “data analysis bias” (interpretezi că ceva slăbeşte, dar acel slăbit din cercetare nu era semnificativ statistic, deci practic datele nu arătau deloc că “ceva”-ul slăbea, cum spunem noi tehnic “intervalul de confidenţă îl traversa pe 1”), “publication bias” (revistele ştiinţifice acceptă mai degrabă cercetări care dovedesc semnificaţie statistică şi le ignoră pe cele care nu au dovedit semnificaţie statistică, deşi datele din ele pot fi la fel de valoroase) sau chiar “eroarea de conferinţă de presă” (cercetarea spune ceva iar presa de larg consum preia altceva). De exemplu nu e adevărat că “două pahare de vin roşu pot înlocui o oră de mers la sală”, deşi ne-am dori. Toate aceste componente sunt realităţi în lumea mare, cea serioasă, nu mă refer la mica noastră bulă de nutriţie românească, cea în care “nu e bine să combini carnea cu cartofii” (bias de prea-multă-publicare-a-acestei-prostii, i-aş zice).

Un tip foarte interesant de “eroare de pălărie albă” mi se pare mie ceea ce se întâmplă cu percepţia cerealelor. Faptul că cerealele au fibre şi reclamă la televizor e atât de puternic pentru publicul larg încât, cu siguranţă, dacă iei un eşantion reprezentativ de populaţie, foarte mulţi vor răspunde că cerealele “sunt sănătoase”. Asta deşi dovada ştiinţifică, pentru orice brand de cereale, nici măcar nu mă gândesc la vreun nume, lipseşte. Fibrele sunt sănătoase dar cerealele cu zahăr şi un număr x de fibre, să zicem 5 grame per porţie, nu prea. Aici e o eroare căreia i-aş zice “biasul de nutriţionism” (o să explic altă dată mai pe larg cuvântul “nutriţionism” care se foloseşte greşit în România): scoţi din context un ingredient, să zicem fibrele, şi apoi pare că orice aliment cu fibre e sănătos. Exact aşa cum îşi închipuie mulţi că dacă pun ulei de măsline peste o ceafă de porc au făcut ceva bun pentru sănătatea lor. Nutriţia are de-a face enorm de mult cu ansamblul alimentaţiei şi foarte puţin cu ingrediente scoase din context: una e uleiul de măsline în dieta mediteraneană şi alta e uleiul de măsline în dieta dâmboviţeană. Una sunt cerealele cu fibre şi fără zahăr într-o alimentaţie sănătoasă şi alta e să adaugi un bol de cereale cu zahăr la o alimentaţie proastă.

Iar dacă, scoasă din orice context, nutriţia în sine are atâtea minusuri, ce ne facem cu nutriţioniştii? Ne inspiră sau nu un nutriţionist care promovează anumite idei? Surprinzător pentru mine, nu e atât de rău că unii aderă la câte o idee. Şi explic. Prejudecata mea legată de un nutriţionist are de-a face cu multe aspecte, mai întâi calculez rapid în cât de mulţi “biţi” încape nutriţia din capul lui. Sunt unii foarte consistenţi, alţii foarte diluaţi, alţii dau chiar cu minus. Chiar mai taxez pe aici, din când în când, pe câte unul care e mult prea departe pe ogor (gen domnul vegetarian de succes care explică cum intră cofeină în ADN-ul omului). Dar ce scriu acum e o paranteză de divertisment. Serios vorbind, se pare că, etic vorbind, e corect să-ţi declari apartenenţa la o ideologie şi asta nu e un lucru rău, să aderi şi să afirmi la ce aderi, cât timp nut e îndepărtezi de ce ai de făcut ca specialist. Foarte frumos e explicată ideea în articolul “Disclosures in nutrition research. why it is different” (referinţa 2): “menţionarea conflictelor de interese în nutriţie (N.B. colaborările cu industria, de exemplu) nu trebuie privită ca lipsă de integritate, dimpotrivă, o astfel de declarare are exact rolul de a întări integritatea”. “Poate, în viitor, (explică în continuare autorii articolului citat, adaptez) ceea ce promovează puternic un autor la un moment dat chiar se dovedeşte adevărat, în acel moment respectivul autor chiar va culege laurii şi îşi va primi o puternică recunoaştere”.

Aşadar nu e foarte simplu răspunsul la întrebarea: “cum mă raportez la un autor părtinitor?”. Îl iau de exemplu pe David Perlmutter, un neurolog care scrie cărţi de genul “Alimente care ucid creierul” (Grain Brain) sau “Alimentaţia pentru un creier sănătos” pe care o citesc acum, best-seller-uri tipice de nutriţie. Autorul respectiv extrage din ştiinţe aflate la început diverse idei, le înveleşte bine în cuvinte şi vinde cărţi. Datele respective sunt disponibile pentru toată lumea, nu le ştie doar Perlmutter, le ştiu toate spitalele şi universităţile din lumea civilizată, fie că e vorba de gluten, microbiom, diete low-carb şi antiinflamatorii. El însă le extrage în felul lui şi-şi pune un fel de “parafă” virtuală pe “v-am spus eu că pâinea omoară creierul…”. Acum ştiinţa nu-i dă dreptate dar peste 5 ani cine ştie?…

Închei prin a-mi face propriul “disclosure”, dacă tot am vorbit de el. Eu unul ca medic nutriţionist sunt, sper, lipsit de mari “bias-uri”, fie ele de pălărie albă sau halat alb sau de “conferinţă de presă” sau celelalte de care am povestit pe parcurs. Eu unul recomand vegetarienilor să mănânce vegetarian, cât timp avem versiuni corecte ştiinţific pentru asta, ba chiar vegan cu anumite precauţii, analize şi tratamente. Celor ce nu mănâncă lactate nu le recomand să mănânce lactate etc. Celor ce vor să fie raw-vegani le explic ce e bine şi ce nu e bine în asta. Eu aşa văd normalitatea unui specialist. Că există versiuni experimentale în prezent pentru diferite intervenţii: total de acord şi foarte bine. Într-un cadru experimental e loc pentru orice, am şi eu pacienţii mei pe post intermitent, pe low-carb, pe keto, pe câte şi mai câte. Deocamdată însă “intervenţia ideală” în nutriţie nu s-a inventat, când se inventează n-o să o ocolesc, până atunci singura intervenţie corectă de nutriţie e cea individualizată după profilul pacientului (nu-mi place termenul “dietă personalizată”, prefer să scriu un rând mai lung pe ideea asta ca să nu pic în oceanul de “diete personalizate”). În mod clar profilul nutriţionistului nu poate lipsi din ecuaţie, eu doar sper că cei ce practică nutriţia îşi fac datoria de specialişti şi nu de activişti. Altfel, dacă ieşim din zona de cabinet sau ce se predă la facultăţi, oricine are dreptul să-şi exprime ce credinţe doreşte şi către ce public îl ascultă. Când vine vorba de specialişti  cred că e bine să avem o declaraţie de conflict de interese. Sau măcar să ne prindem de ea.

 

Referinţe:

  1. Mark B Cope, David B Allison. White Hat Bias: Examples of its Presence in Obesity Research and a Call for Renewed Commitment to Faithfulness in Research Reporting. Int J Obes (Lond). 2010 Jan; 34(1): 84–83.
  2. Ioannidis JPA, Trepanowski JF. Disclosures in Nutrition Research: Why It Is Different. JAMA. 2018 Feb 13;319(6):547-54


Scrie un comentariu

O frecventă şi umană eroare de logică a clientului de nutriţionist

Sunt conştient că titlul e neatractiv sau ciudat. Dar îl explic imediat. E vorba în articolul de azi de un anumit gen de eroare de logică pe care l-am întâlnit de foarte multe ori, inclusiv la apropiaţi, legat de ce fac şi ce nu fac, în realitate, nutriţioniştii şi dietele. Eroarea provine din următoarea succesiune de evenimente: ai un anumit stil de viaţă, te îngraşi, după ce te îngraşi decizi la un oarecare moment x să te duci la un nutriţionist, ajungi, nutriţionistul îţi dă nişte hârtii după care mănânci, mănânci cum scrie acolo un interval de timp delta t, slăbeşti, eşti mulţumit, nutriţionistul a fost excepţional. Practic ai slăbit cu un nutriţionist şi o dietă. Dieta ţi se pare că a fost de top. Unde e eroarea? E în următorul lucru: tu când ai ţinut respectiva dietă nu doar ai făcut ce scria în respectiva dietă dar, mai ales, N-AI MAI FĂCUT alte lucruri pe care le făceai înainte de dietă…Acolo de fapt e un foarte important lucru pe care mintea umană nu-l prelucrează bine. Poate pur şi simplu ai mâncat ca pe hârtiile alea dar n-ai mai băut sucuri cu zahăr sau n-ai mai consumat alcool, de obicei ele nu sunt pe hârtiile nutriţioniştilor. Poate de fapt ai slăbit pentru că n-ai mai băut zahăr (sic), nu pentru că ai mâncat 4 fulgi şi 3 seminţe.

Acum mai pe larg şi cu povestioară. Aşteptam astăzi pe un coridor. La un moment dat vine la mine bunica unei fetiţe, o doamnă care ştia cu ce mă ocup. Foarte entuziasmată şi imediat după salut începe să-mi povestească cum nepoţica ei a slăbit 10 kilograme mergând la o anumită nutriţionistă. O să-i zic Oana. Şi, povesteşte doamna, i-a făcut Oana analize în Germania şi apoi i-a dat o dietă iar rezultatele sunt excepţionale. Eu ascult, nu zic nimic, sunt obişnuit în cariera asta să aud cu sutele poveşti de nutriţie…De la prieteni, cunoştinţe, pacienţi….ba, nu mai zic, la orice ieşire la la terasă, dacă cumva se află că sunt medic nutriţionist devin inevitabile 2-3 poveşti şi un mic set de întrebări. Dar nu ăsta e subiectul. Ideea e că, fix pe model, doamna îmi povestea detaliat marele succes nutriţional al nepoţelei, deşi n-o întrebasem nimic…Am ascultat politicos, am dat din cap binevoitor (o procedură standard pentru mine în situaţia în care mă aflam) şi fără să pun vreo întrebare. Iar doamna a continuat cu detalii. Fetiţa mânca dimineaţa un măr şi la prânz un piept de pui cu legume. Puiul nu oricum: nu prăjit ci la cuptor, nu cu condimente, doar cu un pic de sare. Un gând pe care l-am avut în timp ce povestea doamna a fost: “uite cât de multe detalii de nutriţie pot fi interesante pentru oameni”…În fine, la un moment dat părea că povestea are şi o oarece turnură, dar nu foarte gravă: “săraca…s-a săturat de mere…dar urmează să-i introducă grapefruit şi struguri”, ceva de genul ăsta. OK, îmi zic în gând, mănâncă fetiţa asta măr, apoi o să-l schimbe cu grapefruit, puiul e fiert…e destul de clar…Nu e chiar de Nobel că a slăbit cu un măr dimineaţa şi un piept de pui la prânz. Ce e mare lucru e eroarea de logică căreia i-am dedicat articolul pe care îl citiţi (sper): dacă fetiţa mănâncă dimineaţa un măr şi înainte mânca un bol de cereale cu lapte…atunci poate că schimbarea e că nu mai mănâncă respectivele cereale, nu că mănâncă mărul. Dacă la prânz mănâncă un piept de pui şi, poate, înainte, mânca un croissant…poate nu e doar faptul că acum mănâncă pui, poate e faptul că nu mai mănâncă croissant…În plus, îmi povestea bunica fetiţei, mesele sunt la 5 ore şi nu mănâncă între mese. Eh, bien, voilà! cum zice francezul…

Morala poveştii e următoarea. Când faci o intervenţie de nutriţie ai mai multe elemente. Un element e efectiv ce faci. Altul, după cum am scris mai devreme, e ce nu mai faci. Aici simt nevoia unei paranteze în care să spun (celor ce nu mă cunosc) că nu sunt în căutare de pacienţi, spun asta tocmai pentru a nu fi suspectat de interese ascunse când scriu articolul. Aşadar. Să zicem că ai mâncat un măr dimineaţa, pui cu legume la prânz şi supă seara. Şi slăbeşti. Şi ţi se pare că e fantastică dieta sau e fantastică nutriţionista care ţi-a dat dieta asta. Nu e. Dacă ai mâncat un măr dimineaţa, pui la prânz şi supă seara, de fapt: 1) n-ai mai mâncat cerealele şi dulciurile pe care le mâncai înainte 2) ţi-ai scăzut nivelul caloric de la un nivel x, să zicem 2000 de kilocalorii, la nivelul de 600 de kilocalorii cât are superba dietă. 3) n-ai mai mâncat între mese, deşi înainte ronţăiai toată ziua plus seara la film 4) ţi-a fost foame şi ai răbdat…înainte îţi era foame şi nu răbdai, ba mâncai şi fără să-ţi fie foame….Şi lista poate continua la nesfârşit. De fapt “dieta”cu mărul şi puiul e cu totul altceva decât ce pare. Că se va schimba mărul cu grapefruit e doar marketing. Şi, bonus, mai sunt şi nemţii în toată povestea…Pare că stau nişte genii peste program la un laborator din Germania şi fac testări avangardiste ca să-ţi schimbe nutriţionista Oana din Cluj-Napoca un măr cu un grapefruit…Nu, nu stau.

Concluzie. Când faci o dietă de fapt mai faci ceva: îţi înlocuieşti nişte obiceiuri proaste cu unele mai bune. Majoritatea dietelor xeroxate, cam de la toţi nutriţioniştii, mai ales de la cei care nu-s nutriţionişti, sunt în general diete cu puţine calorii, cu luni-marţi-miercuri, cu fulgi şi iaurt, cu gustare de seminţe…Cu ce să fie? (aici glumesc). Şi apoi mai vine cândva şi momentul fericit când se schimbă mărul cu struguri. Când colo tu de fapt, în tot timpul ăsta, te-ai lăsat de patiserii şi cola…Asta era eroarea. Dar, vorba proverbului, dietare humanum est


Scrie un comentariu

Legătura dintre filmul ‘Hitch’, nutriţie şi croissant

E de început acest articol pe alocuri autobiografic cu o frază banală: şi nutriţioniştii mănâncă. Tema e destul de exploatată: uneori ca banc (cel cu popa), uneori câte o publicaţie găseşte bun subiectul pentru un articolaş online, uneori ce mănâncă nutriţioniştii e important pentru cei ce vin la ei, aici e un oarece consens în a considera că un nutriţionist cu o obezitate extremă nu e credibil (deşi aş obiecta că ar putea fi un foarte bun nutriţionist pe o patologie oarecare, diferită de obezitate). E clar că există o logică a felului cum îşi aleg oamenii sfătuitorii în ale nutriţiei: unii vor nutriţionistul pe post de model, fie că e vorba de manechine, vedete, culturişti etc. E o realitate. Alţii îl vor pe post de specialist. Dacă se poate şi ambele, e şi mai bine. Doar că e foarte rar. Alţii cad în tot felul de poveşti şi manopere de marketing. Eu n-am genul de pacienţi care mă caută pentru că aş fi un model, asta nu pentru că n-aş putea fi un model (mai degrabă pentru corporatişti, pentru că meseria mea nu diferă cu mult, lucrez de pe un scaun în majoritatea timpului) dar pentru că niciodată nu fac caz de ce mănânc şi cum mănânc, pur şi simplu nu-mi stă în fire şi nu mi se pare că e de vreun interes pentru pacientul din faţa mea. În plus e şi mai greu să fiu model pentru că în majoritatea timpului mă ocup de boli pe care eu personal nu le am.

Dar să revin la subiect: Hitch şi nutriţia. Hitch e acel film în care Will Smith învaţă bărbaţi nepricepuţi în ale seducţiei ce să zică, ce şi cum să facă pentru a-şi cuceri aleasa şi chiar reuşeşte, cu foarte mici excepţii. Uneori nu ies contextele şi cuvintele aşa cum trebuie. În final concluzia lui e: “basic rules? There are none…”. Revăzând de curând filmul şi ultima replică mi s-a făcut instantaneu conexiunea cu ce facem noi în nutriţie. Stabilim reguli, ne ţinem de ele, de cele mai multe ori merge, uneori nu merge, uneori au succes cu totul alte demersuri decât am fi crezut. E un fenomen Hitch-Albert-Allegra.

Ideea acestui (mult zis) articol mi-a venit după un concediu recent în care am abuzat de croissante şi salate de fructe dimineaţa. Pentru că aşa era acolo unde am fost micul dejun. Ştiu, acum mi-am pierdut 99% din potenţialii pacienţi. Asta nu e aşa rău, îmi rămâne mai mult timp pentru blog. Dar surpriză. Cu toate croissantele (au fost şi zile cu 6-7 dimineaţa) am slăbit 2 kg în 10 zile. Acum s-au pierdut şi ultimii 1%. Sau poate am recuperat 50%. Care ar fi concluzia? Tentaţia ar fi să spun ca Hitch…”basic rules? There are none…”. Dar poate greşesc…

De fapt ce scriu acum e versiunea relaxantă a articolului; “alimente care slăbesc şi alimente care îngraşă” care va veni, doar că îl scriu într-un stil post-vacanţă.  Va să zică croissantele slăbesc? Sau cum? Ce alimente slăbesc? Până la articolul serios aş spune că o foarte bună concluzie ar fi că: “nimic nu slăbeşte, nimic nu îngraşă”. Apoi m-aş contrazice singur spunând că legumele sigur nu îngraşă. De fapt unde e secretul? Răspunsul e simplu şi, poate, dezamăgitor: e în ansamblul a ceea ce se întâmplă cu hipotalamusul nostru. Ştiu că am scris un cuvânt urât, hipotalamus, dar acolo se dau semnalale de îngrăşat şi slăbit. Acolo e ceea ce se numea în trecut: “centrul foamei şi saţietăţii”. Hipotalamusul primeşte semnale nu doar de la croissant ci de la tot contextul vieţii noastre: alimentaţie, odihnă, sport, boli, ba chiar şi de la istoricul nostru nutriţional (sunt destule diete care “lasă cicatrici” pe hipotalamus, am mai spus-o). Dacă croissantul e în vacanţă şi urmat de relaxare şi nenumăraţi kilometri de plimbare el dă un fel de semnale. Dacă e prima masă într-o zi stresantă la birou atunci dă altfel de semnale. Ăsta e răspunsul. Mai departe pe fir vin întrebările asupra cărora pe Internet planează tot felul de teorii. Contează caloriile? Da, contează. Contează sportul? E adevărat că sportul nu slăbeşte? Da, contează. Nu, nu e adevărat. E adevărat că scos din orice context să “arzi” 100 de kilocalorii cu un oarece sport e cam puţin din totalul caloriilor zilei, fie ele 1500 sau 2000. Şi e extrem de uşor să mănânci de 100 de kilocalorii, îţi ia două secunde. Dar, pe de altă parte, sportul acţionează prin multe alte mecanisme decât caloriile. De exemplu sportul e un modulator epigenetic. Contează că mănânci fructe? Că mănânci dulciuri? Da, contează. Dar contează doar în context. Dacă le mănânci şi slăbeşti cu ele e bine, nu? Am scris destul despre teoria “fructele îngraşă”, o teorie care a picat ca la implozie în faţa lui Haplea Fructaliu, omul real care mânca tone de fructe şi era piele şi os. Dar ca să nu creez prea multă bucurie, mai e o întrebare. Poţi mânca orice şi oricum şi slăbi? Din păcate nu. Ce am spus înainte e doar că nu poţi lega superficial un aliment sau ingredient sau chiar comportament de un fenomen mult mai larg care implică genetică, sistem nervos, endocrin, metabolisme, psihologie, obiceiuri, sport, cultură, context. Succesul în nutriţie de fapt o aliniere de astre. Dacă nu mi-am luat până acum copyright pe expresia asta mi-l iau chiar acum.

Deci? Reguli de bază în nutriţie? Poate că spune Hitch că nu sunt, dar o spune după o lungă carieră în care pe baza regulilor a obţinut rezultate foarte bune. Nu în nutriţie, dar cam pe-acolo. Nutriţia funcţionează după reguli. Cu sau fără croissant şi fructe.


2 comentarii

Teoriile obezităţii

Întrebarile: “de ce ne îngrăşăm” şi, mai ales, “de ce se îngraşă atâta lume” sunt departe de a primi un răspuns simplu. E uşor să spui “mănânci mai mult, te mişti puţin” şi să pui repede un diagnostic şi să dai o soluţie teoretică. Intr-un final da, se ajunge la o ecuaţie de acest tip, dar circuitele prin care se ajunge la ea sunt de fapt complexe. “Balanţa calorică”, cum i se spune acestui “calories in / calories out”, e de fapt vârful unui aisberg. Ca să ajungi la calories in versus calories out şi procesul să fie suficient de susţinut încât să depozităm surplusul de calorii ca grăsime e nevoie de un context mai larg. Însăşi depozitarea de grăsime e un proces hormonal complex, nu e ca şi cum depunem bani la bancomat. Depunerea de bani la bancomat e glicogen, e carbohidrat. Carbohidraţii se intersectează cu grăsimea. Carbohidraţii “rapizi”, de exemplu zahărul (ghilimelele necesită şi ele un articol) dau semnale către hormonul insulină care dă semnale să se depună grăsime. Şi am ajuns in câteva rânduri de la calorii la carbohidraţi şi insulină. Deci nu erau doar caloriile. Iar dacă mergem şi mai departe ajungem la apetit, hipotalamus, plăcere, genetică. Iar când ajungem la genetică e şi mai spectaculos. Genetica, >>>o spuneam în acest articol, nu mai e doar “predispoziţie” ci a ajuns să fie un factor dinamic. De exemplu mâncarea poate descătuşa gene printr-un proces epigenetic. Predispoziţiile noastre ancestrale sunt, de fapt, modelate de comportament, genele nu sunt un verdict ci o atenţionare (>>>aici găsiţi o explicaţie frumoasă a epigeneticii). Iar în felul cum ne modelăm expresia genelor intră, major, stilul nostru de viaţă, cu tot ce presupune definiţia lui modernă: ce şi cum şi când mâncăm (importante toate aceste întrebări), cum şi cât ne mişcăm, cum ştim să ne gestionăm stresul, cum ne odihnim. Şi iată dimensiunea adevărată a universului întrebării: “de ce ne îngrăşăm?”. De fapt obezitatea, adică depunerea excesivă de grăsime, e o boală complexă, neuroendocrină, genetică şi de mediu, în care sistemele de depunere a grăsimii lucrează în sensul economiei de energie ca ţesut adipos. Fiind boală putem spune că obezitatea e un eşec al mecanismelor de utilizare a energiei. Dacă n-ar fi fost boală am vorbi de economie utilă, aşa cum e în cazul animalelor care hibernează şi din natura cărora mecanismele de stocare fac parte în mod normal şi funcţionează bine, pentru supravieţuire, aşa cum a fost, demult, şi cazul omului timpuriu. Acum, în timp ce vorbim, în cazul speciei umane nu intră nimic favorabil în obezitate, dimpotrivă. Obezitatea e o boală complexă şi cu complicaţii şi riscuri multiple, obezitatea e inclusiv un mare cancerigen.

Această lungă introducere are rolul precis de a da dimensiunea corectă acestei maladii. Obezitatea nu este o boală psihiatrică, nu este nici o boală pur metabolică, nu este nici măcar o boală pur nutriţională. Ştim, cei ce lucrăm în domeniul nutriţiei, că nu e uşor să îngraşi un om, stau mărturie foarte mulţii noştri pacienţi care vor să se îngraşe şi nu reuşesc sau reuşesc greu. Ştim, pe de altă parte, şi cum decurge drumul invers din obezitate şi cât de greu e să slăbeşti atunci când psihicul pune piedici. Obezitatea este (şi) consecinţa unui comportament. Cel alimentar. Corelat, la rândul lui, cu numeroase constrângeri din viaţa de zi cu zi, inclusiv disponibilitatea unei alimentaţii potrivite. Câţi dintre noi avem în farfurie, în toate momentele zilei, mâncare sănătoasă şi exact pe gustul şi “bioritmul” nostru? Şi întrebările pot continua, aşa cum de fapt şi continuă, în mod individual, într-un cabinet serios de nutriţie. Revenind la tabloul mare, cel planetar, câteva elemente în mod clar trebuie să explice o răspândire atât de mare a obezităţii cum avem acum. Pentru iubitorii de cifre şi hărţi, >>>aici se găseşte o hartă interactivă cu prevalenţele obezităţii adultului pe ţări. România e înscrisă cu 29.4% obezitate în rândul bărbaţilor şi 34.1% în rândul femeilor, Statele Unite cu 37.9% respectiv 41.5%. Şi dincolo de aceste cifre nu sunt doar imaginea noastră rapidă cu surplusul inestetic de grăsime, din păcate cifrele acestea trag după ele o epidemie de diabet tip 2, o impresionantă rată de cancere şi, practic, tot spectrul bolilor cardiovasculare şi metabolice ce induce costuri mari, atât individual cât şi la nivel de glob. Şi nici nu pomenesc aici de copii şi premisele pentru generaţiile ce vin. Încă nu s-a ajuns la un punct de inflexiune de la care să constatăm că se întâmplă ceva bun cu această boală. Se întâmplă doar pentru escrocheriile medicale şi nutriţionale care speculează eşecul medicinei şi sistemelor sociale în această boală. Dar revin pentru “indexarea” teoriilor.

Teoria de bază, cea pomenită mai devreme, e cea a balanţei calorice. E o teorie susţinută şi de calculul caloriilor medii consumate per cap de individ (la capitolul intrări), dublată de evidenta modificare în stilul de viaţă (la capitolul ieşiri) care ne-a adus în faţa ecranelor calculatoarelor, telefoanelor, care înseamnă şi slujbe care se petrec cel mai adesea stând pe un scaun. (voi detalia în alt articol: scos din toate contextele, statul prelungit pe scaun, tehnic numit “time spent sitting”, este un factor de risc independent pentru boli şi mortalitate prematură). Dublat de deplasarea cu mijloace de transport în care stăm tot pe scaun. Asta ca să ating elementele concrete şi de bază: avem un plus clar la mâncare şi un minus clar la mişcare. Practic clasicul “mănânci mai mult / te mişti mai puţin” stă în picioare indiferent de teoriile celelalte. Ca să îl contrazicem logic am avea nevoie de cazuri în care cineva se poate îngrăşa pe o balanţă calorică negativă sau poate slăbi pe o balanţă calorică pozitivă. Astfel de cazuri nu sunt documentate. E imposibil să slăbeşti cu multe calorii, simplu spus. Cu mai multe decât iţi cheltuie organismul.

A doua teorie se bazează pe tandemul carbohidraţi-insulină. >>>O frumoasă expunere online, “the aetiology of obesity, the new science of obesity”, a nefrologului Jason Fung, autor al cărţilor “The Obesity Code” şi “The Complete Guide of Fasting” detaliază anumite aspecte ale acestei aparent axiomatice ipoteze. Carbohidraţii stimulează insulina, insulina e obezogenă. Insulinorezistenţa este veriga de legătură între obezitate şi numeroase patologii, în primul rând diabetul tip 2. E normal să căutăm în această ipoteză, dar, ca orice teorie, punctul slab e reprezentat de exemplele ce o pot contrazice. În acest caz orezul asiaticilor e o problemă: multe ţări au o dietă cu o preponderenţă a orezului alb şi o rată mică de obezitate. Aparent teoria pică. Dar nu complet, e posibil ca anumiţi carbohidraţi să fie mai răi ca alţii, e posibil ca zahărul şi porumbul să fie mai răi decât orezul. Aşa încât această teorie e cel mult una incompletă. Invers, argumente care să susţină această teorie aparent centrală a obezităţii, există. Există intervenţiile low-carb în nutriţie cu efecte, pe termen scurt, ce par să susţină ipoteza. Din rândul intervenţiilor low-carb două dieta sunt mai cunoscute publicului larg.: Atkins şi Dukan. Dieta Atkins (reper pentru dietele ketogenice) a fost testată medical, în schimb “dieta” Dukan (o aşa-zisă intervenţie low-carb dar orientată înspre axul hiperproteic în dauna axului hiperlipidic, aşa cum e în Atkins) are un substrat medical minimal în comparaţie cu Atkins. Astfel de grupare a componentelo alimentaţiei ce aduc calorii (macronutrienţii) încât glucidele (carbohidraţii) să se reducă şi proteinele şi lipidele, în diferite proporţii, să crească (totul in cadrului unui 100%) sunt practic baza pseudonutriţiei, cu un substrat fiziologic simplu: eliminarea glucidelor, pe termen scurt, cel mai adesea slăbeşte. >>>Am scris într-un articol cum să faci ca să te dai nutriţionist pe Internet: recomanzi o intervenţie fără pâine, fructe, cartofi, paste…. Din păcate obezitatea e o boală ce durează mult, nu două-trei săptâmâni cât ţin, cel mai adesea, astfel de diete.

Teoria grăsimi-obezitate ar fi o altă ipoteză din gamă, dar cu mult mai puţine baze “subtile”, de fapt o derivaţie a teoriei caloriilor: reducând grăsimile reducem caloriile. Din păcate valoarea practică a unei astfel de teorii e slabă, pentru că excluderea/reducerea grăsimilor, spre deosebire de a carbohidraţii simpli, nu are un răsunet atât de mare pe mai “profundul” ax ce implică insulină, hiperinsulinism, rezistenţă la insulină. Mai degrabă grăsimile sunt săţioase, deşi calorice, invers faţă de carbohidraţi, mai ales cei rapizi, care sunt mai puţin calorici dar mult mai puţin săţioşi. “Mişcarea low-fat” a industriei alimentare n-a fost vreun mare succes în cifrele de sănătate, dar e de spus că industria şi medicina nu au aceleaşi interese.

Teoria malnutriţiei din supranutriţie. La această a treia teorie şi la cea ce va veni după ader şi eu. E o teorie mult mai aproape de ceea ce se întâmplă cu adevărat în geneza obezităţii şi e vorba aici de calitatea mâncării. Teoria aceasta, cred eu, înglobează bine teoria caloriilor şi teoria carbohidraţi-insulină într-un anumit fel. O alimentaţie mai proastă calitativ, respectiv bogată caloric şi săracă nutritiv, ajunge să deregleze mai multe sisteme, în primul rând cel al saţietăţii. Cum face asta: printr-un aport slab de fibre, vitamine, minerale şi, în cadru mai larg, “alimente sănătoase”, alimentaţia de fapt transmite semnale că n-am mâncat, deşi am mâncat mult. Pentru semnalul “am mâncat” există în tubul digestiv şi în hipotalamul nişte “senzori” bine puşi la punct. Uneori mâncăm, să zicem, o patiserie de 400 de kilocalorii, adică un mix de făină albă, grăsime de palmier şi zahăr, şi creierul nu simte că am mâncat. Pentru ca acea patiserie n-a avut fibre, vitamine, minerale. N-a avut decât un fel de “perfuzie de glucoză” comestibilă şi ulei cu folos zero. Am mâncat doar calorii. Nesatisfăcător. Caloriile se adună, nemulţumirea din creier la fel, şi ciclul se reia. Aş putea să-i spun acestei ipoteze şi “teoria mâncatului prost”. Sucul cu zahăr, de exemplu, intră în acelaşi tipar. Ştiinţa nu a putut dovedi că zahărul conduce la obezitate, nu duce nici măcar la diabet. În schimb sucurile cu zahăr sunt interzise în şcoli, acolo unde ţările sunt preocupate de aspect, pe o baza ştiinţifică simplă şi suficientă pentru politici de sănătate: “există variante mai bune”. Sucul natural de fructe, de exemplu, e admis în astfel de şcoli spre deosebire de “carbogazoase” (cum le spune lumea, deşi gazul nu are nicio legătură cu obezitatea). >>>Aici am scris un articol succint numit “calorii goale versus densitate nutritivă” în care rezum, cumva, ipoteza. Cumva această teorie a malnutriţiei e aceeaşi cu teoriile saţietăţii şi cu teoria calităţii mâncării. De fapt am numit-o teorie doar didactic.

Teorii ale ritmului alimentar şi crononutriţie. Această “a patra teorie” face şi obiectul unor descoperiri recente ale complexităţii ritmurilor biologice, cu aplicabilitate inclusiv în nutriţie. Tradus în practică, e plauzibil ca ritmurile alimentare anormale să favorizeze obezitatea. Cercetările nu au adus informaţii concludente foarte largi în a asocia ritmul meselor cu obezitatea, în mare parte pentru că există o variabilitate imensă a obiceiurilor alimentare în diferite ţări şi regiuni, totuşi anumite ipoteze din această sferă sunt plauzibile (>>>o recenzie pe această temă aici, în abstract). Mâncatul în timpul nopţii, spre exemplu, sau “ronţăitul” sunt disruperi ale ritmului fiziologic ce se pot asocia cu obezitatea. Recent s-au descoperit şi explicaţii genetice pentru aceste asocieri. Invers, mesele regulate şi urmând un anumit tipar ordonat sunt protective în raport cu obezitatea, tiparul francez e un astfel de exemplu pozitiv. Din remediile ce ţin de ritmuri circadiene, postul intermitent este în prezent intens studiat şi prin prisma unor potenţiale beneficii în obezitate. Datele preliminarii însă nu aduc argumente puternice în favoarea postului intermitent, studiile de Ramadan (cel mai larg răspândit tipar alimentar cu post intermitent) nu sunt, în prezent, încurajatoare în obezitate. Voi reveni asupra acestor subiecte care sunt de mare actualitate.

Teorii psihogene. Desigur, psihicul, prin numeroase laturi, este conectat la mecanismele de reglaj ale energiei şi, astfel, în etiologia obezităţii. O latură este faptul că alimentaţia se face sub forma unui comportament, o altă latură este plăcerea de a mânca, o latură tot mai bine descrisă, cu sisteme biologice clare. Apetitul este în mod clar în legătură şi cu obieciurile alimentare şi cu starea psihică, “mâncatul emoţional” nu este nici pe departe o situaţie rară. Totuşi, în final, factorii psihici conduc tot la mecanismele centrale care implică alimentele consumate şi reglarea metabolismului energetic, deci se vor regăsi în teorii mai devreme enunţate, de la cele mai “profunde” (de exemplu mâncatul dulciurilor pentru efectul de confort -> hiperinsulinism -> obezitate) la cel superficial, al caloriilor.

Teoria microbiomului. Anii recenţi au adus dovezi puternice ale asocierii dintre afectarea florei intestinale (microbiom, microbiota) şi un spectru larg de boli ce include obezitatea şi bolile din spectrul obezităţii (diabet, steatoză hepatică), alături de alte patologii (sindromul intestinului iritabil şi chiar depresia sau alte afecţiuni psihice). Deşi asocierile sunt puternice încă nu există o foarte clară relaţie cauzală, dar numeroase ipoteze ce implică microbiomul au fost deja clar formulate. În numeroase ipoteze acţiunile deficitare ale florei intestinale interferă cu axele de reglare a apetitului (în principal prin hormonii gastrointstinali) şi cu mecanismele ce leagă obezitatea de insulinorezistenţă. >>>Aici o sinteză a mecanismelor ce leagă patologia microbiomului de obezitate >.

În loc de concluzie aş sublinia faptul că obezitatea este o afecţiune complexă, a cărei apariţie are laturi psihice, de orar, de calitatea alimentului, de cantitate, de reglaje subconştiente, de predispoziţii şi de stil de viaţă, într-o pondere ce variază de la om la om. Per total, însă, anumite fenomene sunt suficient de largi încât să fie greu sau imposibil de contrazis, aşa cum e cazul “teoriei caloriilor”. Mai departe, şi ştiinţele genetice (nutrigenetica, nutrigenomica) o susţin, există variaţii individuale care fac ca unii oameni să fie predispuşi la obezitate prin intermediul dulciurilor, alţii prin intermediul alimentelor foarte palatabile şi care dau dependenţe, şi tot aşa. Dar undeva, pe parcurs, orice teorie se va intersecta cu mecanismele complexe ale reglării apetitului şi metabolismului energetic, pe care le voi detalia în articole viitoare. Deocamdată concluzia ar fi simplă: caloriile contează. Cum şi de ce se ajunge la calorii multe, într-adevăr un loc fruntaş am putea spune că îl putem aloca alimentelor “goale nutritiv şi bogate caloric” (dealtfel foarte disponibile) dar, per total, cauza o va constitui tot un dezechilibru şi nu doar prezenţa lor în alimentaţie. Şi, oricât de banal sau dezamăgitor poate suna, o combinaţie dintre un mâncat defectuos, o mişcare insuficientă şi factorii psihici şi genetici nu poate lipsi din geneza obezităţii. Iar remediul, în mod normal, trebuie să fie un “antidot” personalizat, nu o dietă bazată pe o teorie care s-ar putea să nu fie aplicabilă individual. Arareori reducerea la “calorii” şi la “insulină” chiar funcţionează în practică pe termen lung.

BIBLIOGRAFIA este inserată în text sub formă de linkuri.

Autor: Dr. Adrian Copcea, medic primar Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice.
Publicat: 22 iulie 2018


Scrie un comentariu

Şi articolul meu pe tema existenţei toxinelor. Un pic medical, un pic laic

O să scriu articolul acesta menţionând o singură dată şi un singur nume propriu şi o să scriu mai mult dintr-un unghi logic decât medical. E o decizie interesantă menţionarea sau nu a unui nume propriu într-un context de genul ăsta, dar mi-o asum tocmai pentru că numele propriu e de nedezlipit de acest subiect devenit suficient de monden. Subiect cu toxine şi detox. Îmi permit menţiunea de nume şi cu liniştea că doamna doctor ştie că îi port un respect inechivoc şi împărţit între planul medical şi cel literar, eventual reproşul care mi s-ar putea aduce (şi din prevenţia căruia am stat departe de subiect) ar fi că m-aş agăţa de subiect să scriu şi eu ceva “să-mi fac reclamă”. Dar nu.

Aşadar. De o vreme există un fel de “scandal digital” pe tema unei declaraţii a doamnei doctor Simona Tivadar, medic primar în diabet, nutriţie şi boli metabolice, care a afirmat sau ar fi afirmat că “nu există toxine”. Pentru că eu înţeleg sau cred că înţeleg sensul afirmaţiei, dintr-o empatie profesională şi mai ales din empatie cu activitatea doamnei doctor anti-păcăleli-cu-nutriţie-şi-detox, îmi permit să scriu şi eu o perspectivă. Se întâmplă asta la destul de mult timp de la afirmaţie, timp în care au apărut deja mai multe reacţii, mai puţin a mea. Ştiu că majoritatea dintre cei ce citiţi nu ştiţi cine sunt şi ce fac, dar nu e grav.

În primul rând contextul în care s-a făcut afirmaţia e acela în care se promovează destul de asiduu diferite diete “detox” şi de “detoxifiere”. În mod clar ele ascund ideea că: “avem toxine în corp şi dacă beţi aceste sucuri şi legume 10 zile (sau cât ţin curele astea) o să le eliminaţi”. Sunt în totală empatie cu doamna doctor şi chiar mă raliez la ideea: “ok, dacă ne spuneţi asta, spuneţi-ne şi care sunt acele toxine care se elimină din corp când bei sucuri de legume şi fructe?”. Adică: ce toxine stocăm şi părăsesc corpul la o astfel de cură? De exemplu: eliminăm metale grele? De unde? Din ce depozite? Sau ce anume eliminăm?

Apoi vine partea a doua, părerea “opusă”. Şi ştiu de ce pun ghilimele. Pentru că eu nu cred că asta e disputa reală. Dacă vrei să contrazici ideea scoasă din context: “nu există toxine există cu siguranţă o serie lungă şi diversă de argumente pentru a afirma existenţa lor. Am scris cândva de scandalul aflatoxinei sau poate oricine să aducă în discuţie “toxina botulinică” şi sunt n tabele cu toxine din plante, dar cu siguranţă nu asta e ideea, toxinele există. Chiar eu am avut cândva o prezentare la facultatea de biologie din Cluj-Napoca, în care am făcut o arhivare a substanţelor biologice din fructe şi legume. Documentând-o am dat peste numeroase substanţe toxice ba chiar şi peste substanţe benefice la anumite doze şi toxice la alte doze. Poate un exemplu uşor de vizualizat pe acest model, din cele cunoscute, e cafeina: în doze mici e bună şi n-a dovedit niciun efect nociv de când se bea cafea pe planeta asta, dar în doze mari poate fi rea, produce anxietate şi palpitaţii. Ca paranteză, mă amuz uneori când una din colegele mele interniste întreabă pacienţii de “consumul de toxice”: “Ţigări? Cafea? Alcool” iar eu zâmbesc la gândul că nu văd cafeaua aliniată la celelalte două “toxice”. Sau şi mai simplu şi din categoria purtătoarelor de toxice: ciupercile otrăvitoare. Ciupercile otrăvitoare sunt toxice la propriu. Sunt două sau trei sindroame la intoxicaţia cu ciuperci iar intervenţia medicală e de-a dreptul “dezintoxicarea”. Şi sunt încă alte multe sindroame la intoxicaţii. Toxicologia clinică e materie la facultate iar stagiul la Floreasca pe toxicologie chiar a fost unul din stagiile mele preferate. E drept că din metodele de dezintoxicare (“detoxifiere” la propriu, nu versiunea de Internet) doar una aş putea acum să o menţionez fără să mă uit în cărţi: cărbunele medicinal. Ca să se înţeleagă bine de ce am ales aceste exemple, în aceste cazuri e vorba de substanţe toxice care sunt în corpul omului şi trebuie scoase de acolo. Pentru că acesta e sensul adevărat, propriu al cuvântului “detoxifiere”. Ai ceva toxic în tine şi scoţi.

Mai profund şi mai la obiect putem aduce în discuţie următoarele substanţe din gama toxinelor (nu toate sunt toxine, dar în sens larg pot fi percepute aşa): contaminări, ingrediente care au limită maximă recomandată de consum de tipul E-urilor ce au acest parametru, substanţe din fumul de ţigară, xenoestrogeni, substanţe cancerigene ce apar în diferite procese de prelucrare a mâncării, substanţe din ambalaje, substanţele cu care e poluată atmosfera. Dar probabil cele mai cunoscute toxine sunt pesticidele. Şi tot cunoscută e şi ideea de “aliment sau ingredient cancerigen”, dar la carcinogeneză e de povestit mult. Cert e că sunt mult mai frecvente cancerele acum decât erau acum o vreme şi există o influenţă masivă a mediului, şi, deşi cancerul nu e o intoxicare, probabil că publicul asimilează “cancerigen” cu “toxic”. Dacă e pe astfel de raţionamente am putea pune la toxine şi grăsimile aterogene sau uleiul ăla refolosit de o mie de ori de la fast-food. Evident că dacă bei doar sucuri de legume şi fructe se cheamă că ai întrerupt merdeneaua, gogoşile şi cartofii prăjiţi şi, aşadar, te poţi declara “la cură de detox”. Doar că nu e chiar potrivit termenul. Ba chiar aici e păcăleala, de fapt.

Şi revin la subiectul mare al acestei prezenţe sau absenţe a toxinelor, ca să expun şi să concluzionez ordonat ce am de zis. Că toxinele există e clar. Dacă nu s-a înţeles bine afirmaţia legată de toxine atunci ridic eu acum o întrebare mai clară:  ce toxine stocăm şi putem elimina cu 10 zile de sucuri de fructe şi legume? Cred că acesta e răspunsul pe care îl aşteaptă toată lumea serioasă de la promotorii dietelor “detox”. Pentru că dacă e vorba doar de a bea sucuri de legume şi fructe câteva zile e nepotrivit cuvântul “detox”. Chit că te simţi mai bine. Asta nu înseamnă că te-ai “dezintoxicat”, până la proba contrară. Şi dacă bei alcool te poţi simţi mai bine şi e exact inversul. Sau poate chiar au dreptate autorii de diete detox (adică nişte combinaţii de fructe, legume şi fibre): poate chiar există aceste toxine stocate şi, practic, dacă ne-ar mânca un canibal ar trebui să le avem pe etichetă. “Atenţie: conţine…”. Aici e de fapt toată dilema.

În plus trebuie să menţionez că din fericire chiar avem în medicină o intervenţie care aduce foarte bine cu curele de detox: pregătirea pentru colonoscopie. Aceasta se face cu o soluţie numită Fortrans, dacă n-or mai fi şi altele. Ea conţine macrogol, hidrogenocarbonat de sodiu, clorură de sodiu, clorură de potasiu, şi produce o curăţăre a colonului, prin diaree osmotică, demnă de o superbă cură de detoxifiere clasică, de Internet. Cred că în Fortrans constă concurenţa reală a celor ce numesc sucurile de legume şi fructe “detox”. Presupune doar o zi şi 4 litri. Şi trece. Ca şi cura de sucuri, dar mai repede.

Şi concluzie. Da, ne ciocnim în viaţa asta de toxine, microbi, poluare, substanţe cancerigene, anxiogene, adictogene, obezogene şi câte or mai fi. Şi avem de luptat cu ele pentru că ne încurcă imunitatea, microbiomul, metabolismul, psihicul. Sunt atât de multe ramuri medicale interesante la intersecţiile lor. Şi, pe acest fond de luptă anevoioasă, ne vine din când în când, mai ales dacă suntem supraponderali, sedentari şi deprimaţi, să punem cap acestei agresiuni şi să tragem brusc cortina şi să zicem: “până aici! Fac un detox!”. Numai că, din păcate, “detox”-ul e o doar o cură de sucuri iar viaţa e un pic mai lungă de 10 zile. Şi chiar presupunând că acele sucuri elimină toxine pe care, vorba doamnei doctor, nu ştie nimeni să le zică, cine a zis că după cele 10 zile nu revin toxinele alea la locul lor? Şi tare, tare mult mi-ar plăcea şi mie să văd tabelul cu toxina, sediul stocării şi timpul de eliminare din organism în timpul curei de sucuri. Pentru că altfel nu e vorba de nicio “detoxifiere” ci, eventual, de o pregătire pentru colonoscopie un pic mai gustoasă. Şi fără colonoscopie. Sau, pur şi simplu, de un mic intermezzo vegetalo-fluid.


4 comentarii

Fructele sunt bune. Ce e cu atâtea păreri despre ele?

Sunt câteodată nişte momente când te detaşezi complet de avalanşa de informaţii cu care te bomdardează telefonul, televizorul, oamenii din jur, şi te întrebi cum a ajuns ceva firesc să sune nefiresc. De exemplu cum ajunge un om normal în anul 2018 să se teamă să mănânce fructe? Cum ajunge un aliment natural, sănătos, care se mănâncă de când lumea, care a generat proverbe (one apple a day…) şi cam toate pozele cu nutriţionişti de pe Internet (asta chiar ar trebui să pună lumea pe gânduri…) să pară unora ceva de temut? Cu siguranţă răspunsul se găseşte în epoca asta alarmistă anti-ingrediente şi anti-alimente şi, tot cu siguranţă, în ceea ce e demonstrat deja ca fapt, şi anume: unele articole care presupun teamă şi “descoperiri” se împrăştie cu viteza luminii comparativ cu articole să zicem “normale” sau “ştiinţifice”. De exemplu dacă eu acum scriu că fructele sunt bune (şi chiar scriu!) şi în altă fereastră apare articolul cu “fructele îngraşă”, cu siguranţă cel cu “fructele îngraşă” se va răspândi spontan. Cel cu “fructele sunt bune” va rămâne acolo, la locul lui (nu e un îndemn la share, nu-mi stă în fire, doar spun, în plus sunt conştient că doctorii n-au mare trecere pe Internet).

La o adică instinctul ne spune că fructele sunt bune. Iar articolul de pe net că-s rele, că îngraşă. Hai să-i dăm un share celui cu fructele care îngraşă. Tocmai am descoperit ceva.

De ce au fructele aşa reclamă proastă…probabil pentru că n-au reclamă bună, nu mai încape între atâtea reclame şi nici nu sponsorizează nimeni o reclamă la fructe. Nu se aude cineva care spune că-s bune fructele ba de un inginer care toarnă zahăr într-un pahar şi explică că a reprezentat în acel pahar fructele (oau), ba de un nutriţionist celebru căruia i-o ia tastatura înainte, ba de cine ştie cine ce personaj efemer care a învăţat să citească un banal tabel cu glucide şi a aflat că strugurii au 25% zahăr. Iar oau. Se ştie asta de secole. Şi strugurii sunt buni tot de secole.

Pe de o parte ştiinţa încă descoperă noi micronutrienţi valoroşi din fructe şi legume, pe de cealaltă parte lumea a virat pe biscuiţi, cereale şi seminţe şi a învăţat că fructele nu sunt bune. Sigur că da. Zahăr cu făină: perfect. Zahăr mult mai puţin dar cu fibre, minerale, vitamine, fitomicronutrienţi: rău. Aici suntem.

Aşadar. Din punctul meu de vedere nu mă poate nimeni deturna de la gândul banal că fructele şi legumele sunt sănătoase. Banal. Absolut banal. Că e vorba de sănătate cardiovasculară, metabolică, longevitate etc., sunt un reper constant. Mă refer la fructe şi legume ca grupă de alimente, pe altă pantă ar putea cineva interveni cu discuţii legate de siguranţă, stropire, contaminare, coaja de portocală cu avertisment de nefolosire la prăjituri etc. Dar e alt subiect, nu la el mă refer ci la subiectul simplu al nutriţiei fructului, acel aliment pus la colţ pentru conţinutul de zahăr. De unde şi până unde confundă lumea orice conţine zahăr sau carbohidraţi cu ceva rău? Glucoza e combustibilul spontan al rasei umane. E, tot glucoza, una din cele două perfuzii de bază al oricărui spital şi unul din cele două “ingrediente” al realimentării şi suportului vital al unui om în stare gravă, alături de serul fiziologic. Dacă perfuzia de glucoză la un om foarte bolnav nu e periculoasă cum să fie periculos un fruct pentru un om sănătos…acesta e raportul de forţe. Poate un pic greu de prelucrat fraza asta dar practic, scriind în altă ordine, dacă un ingredient e periculos unui om normal cum să-l pui într-o perfuzie destinată unui om bolnav? Sigur că nu acolo e problema, la glucoză. A, eventual ar putea interveni combatanţii fructelor la aportul total de glucoză în cadrul unui meniu al unei persoane care şi are o problemă în acea sferă. Asta da, ar putea fi o poveste. Dar, şi din nou fapte: dacă cineva ar suspecta fructele pentru epidemia de obezitate am putea merge pe direcţia asta. Dar, culmea, consumul de fructe şi legume e alarmant de scăzut la populaţiile cu obezitate. Deci e de căutat în altă parte. A, invers, are cineva obezitate şi citeşte că nu-s bune fructele? Pentru că au zahăr? Ştie acel cineva toate sursele de glucoză şi a ajuns la concluzia că din ele are de triat exact fructele? Eu l-aş deturna şi chiar aş zice că fructele sunt cea mai bună sursă de carbohidraţi, dacă e să alegem din sursele de carbohidraţi. Dar, am povestit în alte articole, dacă e de făcut ordine în carbohidraţii fiecăruia, numeric şi calitativ, trebuie făcută această ordine în mod absolut individual. Sunt nenumărate alte surse de carbohidraţi care ar trebui triate înaintea fructelor.

Concluzionez. Fructele sunt bune. Dacă cineva are altă părere pe motivul că fructele au zahăr/glucide/carbohidraţi cred că ar fi cazul ca respectivul să aprofundeze un pic subiectul şi să înceapă nişte calcule cu pixul în mână. Ar fi un bun început. Asta, desigur, dacă pe respectivul chiar l-ar interesa, dar mă îndoiesc. Cei ce au de combătut fructe sau, în general, alimente cu carbohidraţi au de obicei de vândut o dietă low-carb sau o poveste din sfera asta, pe bani mulţi, iar mesajul e simplu: cât mai puţin carbohidraţi. Pentru un scop de genul ăsta recomand orice tabel cu “glucide, lipide, proteine” şi îşi poate oricine tria alimentele după cifra de la “glucide”. Cam asta fac “nutriţioniştii” care combat fructele, nu e chiar o ştiinţă profundă.


2 comentarii

Oare cum citesc afaceriştii cu nutriţie articolele despre dieta longevivilor?

Citeam de pe Facebook un articol cu titlul aproximativ: “Fenomenul comunităţii Hunza ce nu poate fi explicat de oamenii de ştiinţă”. E vorba de o populaţie longevivă dintr-o regiune muntoasă de la graniţa Indiei cu Pakistanul, supranumită: “oaza tinereţii”. E o zonă populată, pare-se, de urmaşi ai lui Alexandru Macedon. Acei oameni sunt longevivi şi străini de boală, apare des numărul de 110 ani pe care l-ar atinge (deşi, din câte am înţeles, n-au buletin şi nu-i numără), totul absolut plauzibil şi compatibil cam cu ce ne gândim şi noi legat de longevivi. Am mai scris articole despre zonele longevive “Blue Zones”, acolo s-au identificat elemente asociate cu longevitatea, cu siguranţă sunt multe similitudini şi cu populaţia Hunza şi cu “dieta Hunza”. Nu pe această temă vreau să insist, tema în sine e foarte interesantă şi plăcută, mai ales că ea nu restrânge totul la dietă, ci, dimpotrivă, multe explicaţii sunt în alte aspecte ale stilului de viaţă. Oamenii respectivi sunt relaxaţi, socializează, sunt credincioşi (aici explicaţia ştiinţifică există şi s-a probat şi în alte ipoteze, de exemplu în lagărele de concentrare: cei ce percep un sens mai înalt în ceea ce trăiesc au o mai bună speranţă de viaţă). Dar revin la dietă, pentru că dieta lor are, totuşi, nişte particularităţi.

Populaţia din valea râului Hunza are o dietă cu multe vegetale proaspete, în special fructe, legume, seminţe. Dar are şi cereale, iaurt, brânză, o pâine locală din făină de grău cu adaus de zahăr sau miere. Ce are particular şi se discută mai mult în raport cu această populaţie e un consum mai mare de caise şi se formulează în diferite locuri presupuneri de genul: “amigdalina din caisele pe care le consumă cei din zona Hunza îi protejează de cancere” (amigdalina, supranumită şi vitamina B17, fiind asociată unor astfel de virtuţi). În chiar primul articol de care am dat astăzi exista chiar o analiză pe nutrienţi: in “dieta Hunza” se consumă aproximativ 365 de grame de carbohidraţi pe zi. Astfel de cifre sunt uzuale în alimentaţia vegetariană sau în care predomină vegetalele. Aceşti oameni mănâncă, atât procentual, cât şi în absolut, mulţi carbohidraţi şi, din aceştia, mulţi provin din fructe.

Aici e puntea cu ce vreau să spun. De o vreme e un val de pseudonutriţie (sunt multe, mereu, dar acum e unul anti-fructe) în care diverse personaje îşi iau propria revelaţie despre excluderea carbohidraţilor în general şi fructelor în special drept sfat bun de urmat de lumea largă. Iar cu atâta val anti-carbohidraţi lumea ajunge să se teamă să mănânce până şi tradiţionalul măr, nu mai zic de struguri şi banane, pentru că cine ştie pe unde a auzit că fructele nu sunt bune, fructele îngraşă, fructele au zahăr, fructele au carbohidraţi, carbohidraţii sunt răi. Iată că sunt populaţii care ating 110 ani cu un consum mare de fructe şi carbohidraţi.

Legătura dintre carbohidraţi şi longevitate chiar nu e greu de făcut dacă ne gândim la o astfel de populaţie veselă, activă, de munte, care petrece mult timp în aer liber şi se scaldă în râul local într-o evidentă lipsă de griji (ce bine sună toate…). Oamenii sunt activi şi au energie, se simt bine, energia vine din glucoză, glucoza vine din ce are fiecare popor la îndemână. Ei au caise şi făină de grâu, foarte bine. Fiecare zonă are carbohidraţii ei. Dacă întoarcem foaia la populaţia noastră occidentalo-obeză, sigur că şi noi suntem cu sedentarismul nostru, stresul nostru şi carbohidraţii noştri. Mult mai proşti ca ai lor. Iar în comerţul cu nutriţie occidentală săracele fructe chiar au picat drept victimă colaterală. În loc să ne axăm pe a mânca curat, cu ce putem şi noi (că avem şi noi merele şi prunele şi strugurii noştri, absolut sănătoase toate), pe a fi activi, sociabili, optimişti, veseli, la noi moda e să ne temem nu doar de măr, ba chiar şi de momentul plasării mărului faţă de masă. De fapt, şi închid, în loc să vedem ce e nesănătos în viaţa noastră ne-au zis nişte ciudaţi pe Internet că sunt rele fructele şi, in general, carbohidraţii. Nu, rău e sedentarismul. Rea e lipsa de odihnă. Rău e stresul. Nu mărul.

De fapt de ce am scris acest articol. Pentru că în timp ce lecturam despre acea populaţie interesantă mi-au apărut spontan în minte nişte figuri caricaturale de “nutriţionişti” din România. Şi m-am întrebat: “oare ce gândeşte un pseudonutriţionist care şi-a făcut un business din a blama carbohidraţii când citeşte un articol în care fructele nu par nicidecum răul suprem, ba par chiar bune?”. Păi ce să îşi spună, probabil se gândeşte că e rău să dea lumea share la articolul cu longevivii din Hunza care mănâncă multe caise şi, culmea, se mai ating şi de făina de grâu. Se gândesc poate că shareul respectiv le scade din bazinul de clienţi anti-fructe. Sau poate că chiar vine cuiva ideea să facă un pic mai multă mişcare în loc să se teamă de amărâtul de măr. Ce te faci tu, pseudonutriţionist în vogă, dacă ditamai populaţiile longevive nu sunt adepte ale singurei diete pe care o ştii şi pe care o mai şi vinzi scump, ambalată în tot felul de prostioare de Internet: low-carb-ul extrem, versiune pentru începători…Ce-ţi mai rămâne de vândut?