Impresii de calatorie | Dr. Adrian Copcea

Acest articol este unul de impresii de călătorie, off-topic în raport cu specificul general al blogului. Îmi permit acest lucru prin prisma faptului că scriu din pură plăcere şi fără vreo constrângere de conţinut, am zero calificare în redactarea de articole turistice. Intersecţia cu partea medicală, însă, există. Vizita la Berlin mi-a fost prilejuită de participarea la congresul european de diabet, mai precis a 54-a reuniune anuală a EASD, European Association for the Study of Diabetes, asociaţie al cărei membru sunt şi eu. Noutăţilor de la congres le voi dedica un articol separat, aici voi scrie despre un Berlin parţial, vizitat între unele sesiuni de audieri şi la finalul zilelor, după închiderea sălilor de conferinţă. Cu toate acestea un Berlin care mi-a lăsat o puternică impresie. Ca să încep cu cifre “de top” şi tot în introducere, congresul european de diabet este al doilea ca dimensiuni din lume (dintre congresele de diabetologie) după cel american, găzduind anual peste 15.000 de participanţi (cinsprezece mii, de cinsprezece ori o mie, scriu şi aşa ca să nu pară că am tastat greşit) din 130 de ţări (o sută treizeci). Întâmplător Berlinul este şi pe locul întâi în lume în clasamentul oraşelor-gazdă de conferinţe anuale (195 de conferinţe internaţionale anual). Tot întâmplător şi în aceeaşi ordine de idei, în Berlin se află cel mai mare spital universitar din Europa, Charité Universitatmedizin, a cărui dimensiune poate e mai greu vizibilă prin numărul de paturi dar mai vizibilă prin numărul de laureaţi Nobel în medicină. Cu promisiunea unei ultime paranteze medicale, de Charité-ul berlinez se leagă nume care ne-au marcat (unora) anii de studiu: triada Virchow, insulele Langerhans, bacilul Koch, celulele Schwann, encefalopatia Wenicke, boala Creutzfeldt-Jakob, purpura Henoch-Shonlein, ciclul Krebs…şi să mă opresc aici…Deloc întâmplător tot ce am scris în introducere are legătură cu paragraful 1 de impresii.

Aşadar Berlinul turistic prin ochii mei.

1. Impresie generală şi infrastructură. Berlinul e al doilea oraş ca populaţie din Europa după Londra (3.7 milioane oraşul propriu-zis, 6 milioane aria metropolitană). Această informaţie contrastează major cu impresia generală pe care ţi-o lasă oraşul. Contrar tuturor anticipărilor mele cu privire la şederea într-un oraş de asemenea dimensiuni, impresia mi-a fost că sunt într-un oraş calm, liniştit, prietenos, în care te simţi în largul tău în orice colţ. Departe de sentimentul pe care îl ai în Paris sau Londra, dacă e să luăm capitale europene din top. O mare parte din impresie provine din ceva ce, de departe, se arată a fi o mare calitate a oraşului: infrastructura. Am circulat în cele câteva zile de Berlin cu, practic, toate mijloacele publice de transport: metrou (U-bahn), tren de oraş (S-bahn), autobuz, şi am făcut asta în zile lucrătoare (marţi, miercuri, joi), în cele mai “neprielnice” ore imaginabile. Ba chiar şi de Ziua Germaniei (3 octombrie). Toate sunt curate, prietenoase, neaglomerate, vin extrem de repede. Berlinul văzut de pe geamul S-bahnului e foarte interesant. Pare urât, comunist, plin de şine şi blocuri. Asta până reuşeşti să-i pătrunzi farmecul. Până când înţelegi că acele blocuri au o logică urbanistică, funcţională. Până simţi graffiti-urile „acumulându-se” într-un fermecător „muzeu al artei stradale”. Până înţelegi că eşti într-un oraş bombardat şi renăscut. Cel mai bombardat oraş din istorie. Până observi că şinele pe care circulă trenul tău sunt, de fapt, un nivel suspendat al oraşului. Până te trezeşti că, de fapt, vizitezi un oraş absolut original, cu o poveste unică pe planeta asta.

2. Oraşul cu zid. Poarta Brandenburg, East Side Gallery şi Checkpoint Charlie. Cu siguranţă unul din primele lucruri la care te gândeşti când auzi “Berlin” este “zid”. E, probabil, şi primul lucru pe care vrei să îl vizitezi. Prima destinaţie e, probabil, poarta Brandenburg, singura poartă rămasă în picioare din zidul ce separa Berlinul de est de Berlinul de vest. “Simbol al separării, poarta Brandenburg a devenit, în 1989, un simbol al uniunii”, o spun, mot-à-mot, ghidurile turistice. Istoria zidului începe cu 1945 când, ca final al celui de-al II-lea Război Mondial, Berlinul a fost împărţit în 4 sectoare: american, francez, britanic şi sovietic. În 1948, după 3 ani de consolidare economică, cele trei sectoare vestice se reunesc iar Uniunea Sovietică le blochează, în replică, toate legăturile rutiere, în ceea ce se numeşte “blocada de la Berlin”. Vestul continuă să susţină cu hrană şi provizii Berlinul de Vest pe calea avioanelor militare, motiv pentru care episodul se mai numeşte şi “podul aerian de la Berlin”. Ulterior, după 11 luni, Vestul impune, la rândul său, un embargo şi determină ridicarea blocadei sovietice. În 1949 Germania de Est şi cea de Vest îşi formează guverne separate iar Berlinul de Est devine capitala Germaniei de Est. Decada următoare, anii 1950, e marcată de o migraţie masivă dinspre Berlinul de Est către zona vestică. Aceasta determină Germania de Est (RDG, Republica Democrată Germană) să ridice, în 1961, zidul, izolând Berlinul occidental. “Berliner Mauer”, lung de155 de kilometri şi înalt de 3-4 metri, înconjoară, în decadele următoare, ca pe o insulă, Berlinul de Vest, cu excepţia câtorva puncte de frontieră, între care şi cel de pe Friedrichstrasse: Checkpoint Charlie. E perioada Războiului Rece, lunga perioadă de activă tensiune politică între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. În 1963, în plin război rece, la Checkpoint Charlie tancurile ruseşti se află faţă în faţă cu tancurile americane iar John F. Kennedy afirmă: “Ich bin ein Berliner”, în susţinerea Berlinului occidental. Zidul Berlinului cade în 1989 odată cu întreg blocul comunist, prima cărămidă fiind distrusă cu sunet de fanfară în exact 22 decembrie 1989. Istoriile zidului sunt prezente în întreg Berlinul, două-trei muzee îi sunt dedicate, fotografii din momentele istorice înconjoară zona Checkpoint Charlie, bucăţele din zid se vând în toate magazinele de souveniruri. “You are leaving the american sector” scrie pe un panou şi pe magneţi. Din zid sunt rămase în picioare puţine zone, cea mai vizitată fiind cea din apropierea podului Oberbaum, pictată pe o lungime de 1.3 kilometri şi numită East Side Gallery. Probabil cea mai fotografiată pictură de pe zid e cea cu “sărutul mortal” al rusului Brejnev cu neamţul Honecker. Mai spre mijlocul zidului sunt capetele colorate pictate de Thierry Noir şi mai spre final Trabantul cu număr NOV-9-89 spărgând zidul. “Trabi”, mândria Germaniei de Est, e mai puternic decât betonul.

3. Turnul televiziunii. Nu ai cum să ratezi turnul televiziunii din Berlin, se vede şi din avion, la aterizare, se vede din majoritatea cartierelor centrale. Turnul Televiziunii din Berlin e a doua clădire ca înălţime din Uniunea Europeană, cu doar jumătate de metru în urma turnului radio-TV din Riga, ambele înalte de 368 de metri. În continentul Europa doar două construcţii le depăşesc: turnul Ostankino din Moscova şi turnul TV din Kiev. La 203 metri înălţime turnul găzduieşte un restaurant rotativ (o rotaţie completă în 30 de minute) şi o punte panoramică, accesibile cu liftul. Spre comparaţie, turnul Eiffel este “mai scund” per total, cu ai săi 324 de metri, în schimb platforma de la 276 de metri (nivelul 3) e cea mai înaltă din Uniunea Europeană (tot spre comparaţie, nivelul 1 este la 57 de metri iar nivelul 2 la 115). Aşezată, imaginar, lângă turnul Eiffel, puntea panoramică din turnul din Berlin ar fi, aşadar, cam la jumătatea distanţei dintre nivelul 2 şi nivelul 3. Turnul a fost ridicat între anii 1965-1969 ca simbol al Germaniei Democratice (RDG), în Berlinul de Est, în Alexanderplatz. Atipică pentru un turn de televiziune e localizarea centrală, dar nu întâmplătoare pe fondul războiului rece. Pentru cei cu fobie de înălţime o menţiune personală: turnul din Berlin e absolut confortabil. În plus lifturile urcă, contrar vitezei foarte mari, extrem de plăcut şi fără vreun moment memorabil de acceleraţie. Dar da, se înfundă urechile.

4. Cupola Reichstag-ului. Îmbinarea vechi-nou îşi are apogeul, în Berlin, în clădirea “Reichstag”. În mod similar piramidei de la Luvru, o structură de sticlă-metal se alătură unei clădiri cu arhitectură clasică, în cazul de faţă o cupolă de sticlă completează acoperişul unei clădiri monumentale vechi de 120 de ani. Proiectată de arhitectul britanic Norman Foster, cupola de sticlă este acoperişul transparent al sălii de plen a parlamentului german, mai exact a Bundestag-ului. Departe de a fi o simplă construcţie, cupola este, în fapt, un monument atât arhitectural cât şi ecologic. Cupola este centrată de un “trunchi” îmbrăcat în oglinzi, ce permite iluminarea sălii de plen, în plus trunchiul ascunde o instalaţie complexă de reutilizare a căldurii şi aerului. Spune cartea cu explicaţii de la Bundestag că “panourile fotovoltaice şi motoarele pe bază de combustibil bio-diesel din rapiţă asigură în proporţie de 50-50% curentul electric, iar căldura generată în timpul producerii curentului electric este reutilizată pentru încălzirea clădirii; căldura în exces fie este reutilizată pentru a produce frig, fie se stochează sub formă de apă caldă, într-un bazin subteran, pentru a fi utilizată iarna”. Tot ce înţeleg, în ciuda recitirii de peste 10 ori a pasajului, e că, practic, e vorba de o clădire ecologică şi o maximă economie şi reutilizare a energiei. Mai mult, există şi o simbolistică a domului: “poporul deasupra parlamentului”: şedinţele parlamentului pot fi vizionate de sus, prin geamurile de sticlă. Scaunele deputaţilor au şi ele o particularitate: sunt de o culoare special concepută, zisă şi “albastru de Bundestag” (cu siguranţă nu la fel de cunoscută nouă ca albastrul de Voroneţ…). Denumirea de “Reichstag” din numele clădirii se referă la parlamentul Germaniei din perioada 1871-1918. În prezent parlamentul Germaniei este compus din două camere: cea inferioară, Bundestag, care numără aproximativ 600 de membri dintre care 300 aleşi direct şi 300 proveniţi dintr-un algoritm (“vot proporţional”), şi o cameră “superioară”, Bundesrat, cu membri puţini (69) şi puteri limitate, un fel de reprezentare centrală a guvernelor locale. Bundestagul alege cancelarul (şeful guvernului), persoana ce deţine cea mai mare putere în stat. În caz de poziţii contrare în raport cu camera “superioară”, Bundestagul are ultimul cuvânt, de unde şi ghilimelele mele. Germania are şi un preşedinte, la rândul său cu roluri limitate. Domul clădirii Reichstag, aşadar gazda plenului Bundestagului, este accesibil turiştilor spre vizionare, are la bază un nivel de restaurante cu panoramă şi spre vârf un drum sub forma unei rampe înclinate ce merge spiralat de-a lungul pereţilor exteriori. Dacă în cazul turnului televiziunii menţionam că cei cu rău de înălţime nu au probleme, nu acelaşi lucru îl pot spune despre zonele superioare ale rampei. Din fericire în vârf există un mic platou de confort. Tot din fericire, panorama asupra Berlinului este superbă.

5. Domul din Berlin şi Insula Muzeelor. O destinaţie clasică a Berlinului, catedrala, se mai numeşte şi “Berliner Dom”. Este cea mai mare biserică protestantă din Germania şi frapează prin interiorul imens şi foarte bogat decorat. Nivelul superior poate fi urcat (pe scări) şi este locul unei (din nou) foarte frumoase panorame asupra Berlinului. Elementul de originalitate al domului îl constituie cripta Hohenzollern de la subsol, un loc unde sunt expuse aproape 100 de sicrie de hohenzollerni. Nu cea mai confortabilă privelişte. În schimb cafeneaua de la parter e bună iar felia de tort imensă. De la dom începe “Insula Muzeelor”, una din cele 3 mândrii berlineze aflate în patromoniul UNESCO. Denumirea de “insulă” provine din separarea braţelor râului Spree în jurul zonei ce găzduieşte Altes Museum, Neues Museum, Bode Museum, Galeria Veche Naţională şi muzeul Pergamon. În copilărie am vizitat muzeul Pergamon, gazdă pentru Altarul din Pergam, cel din cartea de istorie şi Poarta zeiţei Iştar (o reconstrucţie). Şi în copilărie, când am vizitat pentru prima dată Berlinul, dar şi acum am ratat bustul lui Nefertiti, mândria “Muzeului Nou”. Fără îndoială o vizită pe îndelete a Berlinului e de neconceput fără Insula Muzeelor.

6. Potsdamer Platz. Piaţa Potsdam este un colţ plin de viaţă al Berlinului, o micuţă zonă coerentă de clădiri moderne şi câţiva zgârie-nori în, altfel, un oraş surprinzător de lipsit de zgârie-nori. Topul zgârie-norilor din Germania ocoleşte cu brio capitala, Berlinul abia are o clădire pe locul 29, un hotel din Alexanderplatz. Cu toate acestea, un aer de metropolă se simte instantaneu în momentul în care păşeşti în Potsdamer Platz, un complex de 19 clădiri din care 3 imobile înalte de sticlă, centrat de un complex tip “piaţă” peste care, legând cinci corpuri se află o cupolă din sticlă. E sediul european al Sony. În piaţeta de sub cupolă sunt restaurante şi cafenele, sub piaţetă e un nivel subteran de cluburi de noapte, iar în “susul” piaţetei cel mai frumos dintre cele 3 blocuri înalte, sediul central al căilor ferate. Potsdamer Platz e sediul Festivalului de Film de la Berlin şi găzduieşte cinema, mall, localuri, cazino şi cluburi de noapte. Seara cupola se colorează în diferite nuanţe, care mai de care mai fotogenică. La intrarea în piaţeta de sub cupolă se află, conservate şi acoperite cu panouri de sticlă, rămăşiţe ale hotelului de lux Esplanade din 1908. E o imagine ce te trimite instantaneu la Titanic. Steaua Marlenei Dietrich, un semafor din 1924 şi multe alte mici detalii încununează Potsdamer Platz. De exemplu carnea de crocodil sau cea de cangur de la restaurantul Corroboree. Mie mi s-a părut că cea de crocodil aduce a ceafă de porc, altora că aduce a pui. Cea de cangur poate că aduce a pastramă de mistreţ. În aceeaşi ordine de idei, Berlinul e celebru şi pentru restaurante vegetariene şi are un palmares foarte bun în catalogul Michelin.

7. Shopping şi street food. Nu mi-aş fi pus problema “shoppingului” (cuvânt nu intraductibil, dar care e păcat să fie tradus) dacă Lufthansa nu mi-ar fi pierdut bagajul, ceea ce m-a obligat să-mi reconstitui, în timp rapid, conţinutul. Am reuşit într-o singură oră. Norocul a fost situarea hotelului în imediata apropiere a unei artere de magazine. Ulterior explorarea oraşului a dovedit că, la nivel de magazine, Berlinul e într-adevăr e generos. De la chilipirurile de Primark la cele mai luxoase magazine precum cele de la parterul istoricului KaDeWe şi culminând cu “Mall of Berlin”, magazinul semnalat prin toate mijloacele posibile de reclamă: autobuze, scări, panouri. E atât de semnalat încât intri chiar fără dorinţe de cumpărături, măcar de curiozitate. Într-unul din corpuri chiar are un tobogan de pe care poţi coborî de la etajul 2 direct la parter. În alt corp are chiar toalete. Foarte greu de găsit, iar când le găseşti o rusoaică dură îţi explică, la intrare, că sunt nefuncţionale şi trebuie să mergi în celălalt corp. Practic e un mall la care e bine să mergi pregătit, şi nu mă refer la bani. Cât despre mâncatul în oraş, zero probleme. Sunt “curry-wurst-erii” şi şaormerii peste tot. Curry-wurst e un fel de cârnat nemţesc feliat şi condimentat cu curry. Neimpresionant, după gustul meu, dar după ce vezi 20 de tonete cu curry-wurst simţi că ratezi ceva dacă nu guşti. Iar în octombrie e şi Oktober Fest. N-ai nicio şansă să ţi se facă foame în Berlin.

Şi încheiere. Am comprimat, în rândurile de mai sus, 3 zile de traversări şi “răsfoiri” cu intermitenţe ale unui oraş mare şi extrem de ofertant. Sunt, practic, frânturi din ce poate fi Berlinul dacă îi acorzi timp. A fost, din punct de vedere turistic, o vizită succintă, fără timp de muzeele de pe insulă, de palatul Charlottenburg, de cartierul evreiesc, de parcul Tiergarten, de cel mai mare schelet de dinozaur din lume, de cel mai vizitat zoo, de croaziera de pe Spree, de cluburi de noapte, de Wilhelm Memorial Church, de Hachesher Markt, de Gara Centrală, de Peacock Island, de Gardens of the World, de câte şi mai câte. Şi, totuşi, chiar într-o versiune rapidă, Berlinul e un oraş care ţi se imprimă în minte ca unul extrem de prietenos, civilizat, bogat, plin de istorie. Un oraş de care, nu degeaba, mulţi spun că s-au îndrăgostit. E greu de explicat cum liniile austere ale faţadelor şi aerul general de “design industrial”, cu linii drepte şi trenuri şi blocuri, ascund un farmec atât de puternic. E, probabil, de vină unicitatea.

Bibliografie: diversă.