Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Clasificarea reacţiilor adverse la alimente. Alergiile, intoleranţele şi histamina

Există mai multe mecanisme prin care diferite alimente pot declanşa reacţii negative în organism. Clasificarea din 1995 a EAACI (European Academy of Allergy and Clinial Immunology) distinge două grupe mari de reacţii adverse la aliment: intoxicaţia şi reacţiile non-toxice. La rândul lor reacţiile non-toxice pot fi imunomediate, situaţie în care se numesc alergii alimentare, sau non-imunomediate, situaţie în care se numesc intoleranţe alimentare. Alergiile alimentare pot fi sau nu mediate de IgE, mai exact pot fi sau nu puse în evidenţă prin testările alergologice cu dozaje de IgE specifice. Se estimează că până la 3% din populaţie poate prezenta alergie alimentară mediată de IgE. Intoleranţele alimentare cuprind, şi ele, categorii distincte, principala categorie este intoleranţa enzimatică, numită şi intoleranţă la histamină, ce poate atinge 1% din populaţie, intoleranţa farmacologică la alte amine biogene şi alte intoleranţe nedefinite. Intersecţiile semantice cu alte reacţii care nu sunt nici intoleranţă nici alergie, de exemplu boala celiacă, sunt discrete. O altă clasificare a patologiei din grupul “reacţii adverse la alimente” separă 3 tipuri de reacţii: toxice (toxine bacteriene, intoxicaţia scromboidă – ce apare la alimente contaminate, în special peşte), imunologice şi non-imunologice. Cele imunologice cuprind boala celiacă şi alergiile, cele non-imunologice sunt intoleranţele alimentare (hipersensibilitate non-alergică), de tip farmacologic (cafeină, tiramină) sau enzimatic (lactoză, fructoză).

Alergiile alimentare sunt reacţii imunologice la proteinele din alimente, majoritatea situaţiilor sunt declanşate de ouă, lapte, arahide, soia, peşte şi fructe de mare, grâu. Simptomele alergiilor alimentare pot fi de gravitate variabilă, de la uşoare la severe: greaţă, dureri abdominale, diaree, vărsături, urticare, tuse, dificultăţi de respiraţie, congestie nazală, mâncărimi, strănut, până la angioedem şi colaps vascular. Diagnosticul porneşte de la un istoric amănunţit ce cuprinde relaţia dintre aliment şi simptome, lista alimentelor suspectate şi a modalităţii de preparare, condiţiile de expunere, factorii care pot exacerba reacţia (activitatea fizică, alcoolul, antiinflamatoriile nesteroidiene). El poate continua cu testarea imunoglobulinelor E specifice şi reacţiei cutanate la diferite alimente (prick-test-ul, testarea la “zgârierea” pielii cu substanţe specifice). Valoarea diagnostică a imunoglobulinelor E nu este absolută, ea semnalând un anumit grad de expunere/sensibilizare şi nu pune, în sine, diagnostic de alergie, interpretarea rezultatului revenind medicului specialist care ia în considerare şi alte elemente pentru formularea diagnosticului. Standardul de aur al diagnosticului alergiei alimentare ar fi o testare dublu-orb şi controlată placebo, care ar însemna practic expunerea pacientului în momente diferite la un aliment care poate sau nu să cuprindă alergenul, fapt pe care nici pacientul nici medicul nu îl cunoaşte; reacţia la prezenţa alergenului şi absenţa reacţiei la preparatul placebo confirmă alergia (2). Tratamentul de bază constă în excluderea alimentului căruia i se atribuie reacţia alergică, intervenţie numită “dietă de eliminare”, completat de măsurile necesare simptomelor severe ce pot apărea la o expunere accidentală (adrenalină autoadministrabilă) şi de terapiile moderne de desensibilzare cu tratamente imune (imunoterapii ţintite ce induc toleranţă la respectivul alergen).

Intoleranţele alimentare sunt reacţii adverse la aliment diferite de alergii (nu implică sistemul imun) şi ce nu pot atinge gravitatea alergiilor (nu pot, spre exemplu, duce la şoc anafilactic). O parte dintre simptome pot coincide cu simptomele alergiilor, în principal datorită implicării histaminei, intoleranţa la histamină fiind considerată o importantă formă de intoleranţă alimentară în sensul propriu-zis. Voi reveni la motivul pentru care am utilizat expresia “intoleranţă în sensul propriu-zis” (sinonim: pseudoalergie) şi care se referă la un complex de simptome ce poate cuprinde dureri de cap, balonări sau eczeme la consumul anumitor substanţe chimice din aliment. Societatea Australo-Asiatică de Imunologie şi Alergologie (ASCIA) delimitează un grup de astfel de substanţe vinovate de intoleranţele “propriu-zise”: amine vasoactive (tiramină, serotonină, histamină), salicilaţi, glutamat monosodic, toxine şi iritanţi (inclusiv cafeaua şi unele condimente). Aceeaşi societate găseşte şi o a treia categorie de reacţii la alimente pe care nu le include în alergii şi intoleranţe propriu-zise, aici incluzând alimentele ce cauzează refluz gastric, alimentele rău tolerate din motive enzimatice (intoleranţa la lactoză, reacţia de înroşire la alcool, boala celiacă şi intoleranţa non-celiacă). Diferenţa din această clasificare ASCIA faţă de prima clasificare EAACI ar fi că unele forme de intoleranţe, de exemplu intoleranţa la lactoză, nu sunt mediate de histamină. Practic diagnosticul utilizat cel mai adesea ca sinonim cu “intoleranţă alimentară” este cel de “intoleranţă la histamină” sau “pseudoalergie alimentară”, pe care îl voi detalia în paragraful următor. Sunt necesare aceste precizări şi completat cu ideea că domeniul cuprinde încă multe necunoscute şi neclarităţi, în principal sub forma unor sindroame de intersecţe şi boli ce ar putea aparţine uneia din categoriile de mai sus, spre exemplu migrena sau “intestinul iritabil”, dar care sunt insuficient cunoscute în prezent. Uneori diferite diete de eliminare pot remedia tablouri clinice din această gamă, susţinând ideea că cel puţin o parte dintre sindroame ar putea fi o formă de intoleranţă. Spre exemplu eliminarea glutenului în intestinul iritabil sau restricţia şi antagonizarea histaminei în migrenă.

Intoleranţa la histamină reprezintă, aşadar, forma principală a grupului de boli numit “intoleranţe alimentare” sau “pseudoalergii alimentare” (sunt, în paragrafele anterioare, explicate diferenţele şi clasificările). Histamina este o substanţă implicată în numeroase reacţii ale organismului, atât alergice (imune) cât şi non-alergice (reacţii la temperaturi extreme, traumă, alcool, medicamente). Ea produce contracţie musculară, vasodilataţie, tahicardie, creşterea secreţiei acide gastrice şi numeroase alte reacţii de adaptare la mediu, agresori, alergeni (bronhospasm, mâncărime, roşeaţă etc.). Excesul de histamină se manifestă prin aceste simptome şi poate semnala aşa numita “intoleranţă la histamină”, termen utilizat pentru acumularea de histamină prin dezechilibrul dintre aport şi degradare. Histamina este produsă din aminoacidul histidină şi degradată de enzimele diaminoxidază (DAO) şi histamin-N-metil-transferază (HNMT), în funcţie de organ. Deficitul orcăreia din cele două enzime responsabile de degradare conduce la acumularea histaminei, la fel se întâmplă în cazul excesului de aport de histamină sau histidină şi în cazul alcoolului (în special vinul roşu), altor amine biogene sau medicamentelor care blochează diaminoxidaza. Studiile genetice arată că diferite alterări ale genei DAO sunt asociate cu bolile inflamatorii şi cancerele gastrointestinale, inclusiv boala Crohn, boala celiacă, colita ulcerativă şi adenoamele de colon. Dintre toate mecanismele, principala cauză a intoleranţei la histamină este scăderea producţiei/activităţii DAO. Principalele manifestări clinice constau în simptome gastrointestinale (balonări, dureri abdominale, diaree), dureri de cap, secreţii nazale, mâncărimi, roşeaţă şi crize de astm. Formele extreme constau în reacţiile anafilactice, cu brohnospasm, hipotensiune şi chiar şoc. Din sfera intoleranţei la histamină fac parte şi intoleranţele la alte amine biogene: tiramină, putresceină, cadaverină. Frecvent reacţia histaminică apare la alimente în prepararea cărora intervine fermentarea microbiană: brânzeturile maturate, vin, mezeluri sau la alimente contaminate. Medicamentele care pot produce intoleranţă la histamină aparţin mai multor grupe, în principal antidepresivele (amitriptilina) dar şi antiaritmice (propafenona), antihipertensive (verapamil), antibiotice (cefuroxim, acid clavulanic), mucolitice (acetilcisteina), metoclopramid. Diagnosticul intoleranţei la histamină porneşte de la o suspiciune clinică, mai exact un context şi o legătură dintre un anumit tip de aport şi simptomele din tabloul histaminic şi continuă cu excluderea alergiilor, mastocitozei şi altor cauze. Diagnosticul se formulează prin prezenţa a cel puţin două simptome împreună cu elemente obiective constând în dozaje de histamină şi DAO, probă clinică la dieta antihistaminică sau medicaţie antihistaminică sau proba de provocare (ideal placebo, dublu-orb).

Intoleranţele, alergiile şi metodele “neortodoxe” de diagnostic. Sintagma: “metode neortodoxe de diagnostic al alergiilor alimentare” aparţine Societăţii Australoasiatice de Imunologie şi Alergologice Clinică (ASCIA), care clasifică drept “neortodoxe” o serie de metode “alternative” de diagnostic al alergiilor alimentare, împreună cu argumente pentru această afirmaţie şi realitatea faptului că astfel de teste nu sunt suportate de sistemele de asigurări din Australia şi Noua Zeelandă (şi, adaug eu, majoritatea sistemelor de asigurări de pe planetă, cu o excepţie interesantă a unei clinici din Germania, la care nu mă voi referi). In viziunea acestei instituţii, următorele metode de diagnostic sunt “neortodoxe” şi nu ar trebui utilizate: electrodiagnosticul Vega, testul citotoxic (testul Bryan) şi testul Alcat, iridologia, kineziologia şi testarea anticorpilor IgG (toate semnalate ca teste imprecise).

Concluzia articolului şi, de fapt, scopul primordial este că domeniul alergiilor şi intoleranţelor alimentare este unul ce presupune un act medical serios, cu mijloace de diagnostic ce necesită în mod obligatoriu contact cu specialişti şi utilizarea inteligentă şi cu bune intenţii a mijloacelor de diagnostic. Domeniul este departe de a fi la îndemâna oricui, cuprinzând, în prezent, numeroase necunoscute în ce priveşte mecanismele şi diagnosticul diferenţial (distingerea dintre diferite situaţii ce ar putea explica o anumită simptomatologie), iar partea de testări “speciale” în acest tip de patologie şi, mai ales, partea de intervenţie trebuie să fie un demers serios şi nicidecum un experiment.

Autor: Dr. Adrian Copcea, medic primar Diabet, Nutriţie şi Boli metabolice.
publicat: 25 septembrie 2018 @adriancopcea.com

Bibliografie selectivă:

1. Bartuzi et al. The diagnosis and management of food allergies. Position paper of the Food Allergy Section the Polish Society of Allergology. <link>

2.Laura Mainz, Natalija Novak. Histamine and histamine intolerance. The American Journal of Clinical Nutrition, 2007. >link>

3.Mescape. Food allergies, 2018. >link>

4. Australasian Society of Clinical Immunology and Allergy. Unorthodox testing and treatment for allergic disorders. http://www.allergy.org.au


Scrie un comentariu

Diagnosticul intoleranţei la gluten şi repere pentru sensibilitatea non-celiacă

Încep cu două definiţii simple pentru două situaţii, una clară, una mai puţin clară. Pe de o parte situaţia clară numită “intoleranţa la gluten”, mai exact ceea ce am putea numi “adevărata intoleranţă la gluten”. Aceasta este o boală, denumită şi enteropatie glutenică sau boală celiacă sau sprue nontropical, are criterii clare de diagnostic, are markeri obiectivabili (mai jos expuşi în detaliu), are simptome ce pot fi severe şi are un tratament unic: excluderea glutenului. Este una din cele mai importante boli cu remediu 100% nutriţional, în această situaţie dieta fără gluten e obligatorie şi nenegociabilă. Pe de altă parte între boala celiacă şi normalitate, respectiv absenţa oricărei reacţii nefavorabile a organismului la gluten, se conturează o anumită sferă “intermediară” de situaţii ce au primit diferite denumiri, principala fiind: “sensibilitate non-celiacă la gluten”. Din aceeaşi sferă semantică se folosesc, cel mai adesea greşit: “alergie la gluten”, “alergie la grâu”, delimitarea între termenii “alergie”, “sensibilitate”, “intoleranţă” fiind subtilă în acest caz concret în care vinovatul pentru o boală non-alergică este un alergen. Definiţia ce s-ar putea aplica sensiblităţii non-celiace ar fi: prezenţa unor simptome similare bolii celiace fără a întruni criteriile de diagnostic pentru boala celiacă şi care se remit la eliminarea glutenului şi reapar la reintroducerea glutenului. E o situaţie de diagnostic clinic, mai exact de tipul: “probă terapeutică”. Per total, adunând cele două situaţii, am putea vorbi de o sferă de “boli legate de gluten/grâu” (1), cu menţiunea existenţei unei boli clare, boala celiacă, ce poate ajunge ca pondere la 1% din populaţie, împreună cu o zonă “gri” de situaţii (nedefinite în prezent ca boală) ce pot atinge spre 6-10% din populaţie.

Boala celiacă este o boală autoimună a tractului gastrointestinal în care, ca urmare a expunerii la glutenul alimentar persoanele afectate ajung să aibă o mucoasă intestinală iniţial inflamată, ulterior atrofiată, cu consecinţe digestive din gama malabsorbţiei şi deficitelor nutriţionale precum şi cu consecinţe la nivelul altor organe. Manifestările digestive sau legate de tabloul digestiv sunt: diaree, balonări, dureri abdominale, greaţă, scădere în greutate sau creştere inadecvată (la copii), intoleranţă la lactoză. Lor li se adaugă deficite vitaminice (liposolubile şi grup B) şi malabsorbţie de fier, calciu. Manifestările extraintestinale cuprind anemia (deficit de fier, acid folic şi, mai rar, B12), dermatita herpetiformă (“boala celiacă a pielii”), osteoporoză, neuropatii, anomalii hematologice, reproductive şi altele. De multe ori diagnosticul porneşte de la un tablou clinic extraintestinal.

Diagnosticul bolii celiace este unul complex, ce necesită criterii clinice, biologice şi anatomopatologice. AAFP (American Academy of Family Physicians) a publicat in 2014 o versiune de algoritm diagnostic şi a făcut o recenzie a valorii clinice a markerilor diagnostici (2). Pentru cititorii nefamiliarizaţi reţin aici faptul că diagnosticul trebuie discutat în primul rând cu un medic gastroenterolog sau pediatru, în funcţie de vârstă. Pentru colegii din ramuri medicale detaliez în continuarea paragrafului principalii paşi propuşi ca algoritm diagnostic. Suspiciunea clinică trebuie urmată de dozaj IgA total şi IgA anti-transglutaminază. Pe deficit de IgA se cer, în alt pas, IgG anti-gliadină deaminată iar în caz de pozitivitate IgG anti-gliadină este necesară biopsia mucoasei intestinale. Biopsia este necesară şi pe pozitivitate IgA tTG precum şi în cazul menţinerii suspiciunii clinice pe fond de normalitate IgA total şi IgA tTG. În restul situaţiilor se iau în discuţie alte diagnostice. Există două situaţii în care biopsia intestinală diagnostică nu este necesară: o biopsie cutanată sugestivă în cazul dermatitei herpetiforme şi combinaţia, la copii, între tabloul clinic sugestiv şi o valoare de peste 10 ori limita superioară pentru IgA antitransglutaminază (ghidul ESPGHN, European Society for Pediatric Gastroenterology, Hepatology and Nutrition, referinţa 3). În ce priveşte sensibilitatea şi specificitatea anticorpilor serici pentru boală celiacă, cifrele sunt următoarele: IgG antigliadină: 80%/98%, IgA antiendomisium: >90%/>95%, IgA antigliadină: 88%/95%, IgA antitransglutaminază 95-98%/94-95% (2). Utilizarea lor ca screening în diferite ţări este, în special, legată de prezenţa altor boli autoimune: diabet zaharat tip 1, tiroidită Hashimoto etc.

Testarea genetică pentru boală celiacă este surprinzător de valoroasă în excludere, nu şi în confirmare. Celiachia se asociază cu o pozitivitate de 99% pentru unul sau ambele din haplotipurile HLA DQ2 şi DQ8, însă o astfel de pozitivitate a alelelor există şi la un sfert din populaţia generală. În schimb, cu o acurateţe de aproape 100%, absenţa lor exclude boala celiacă (2).

Sensibilitatea non-celiacă la gluten. S-au raportat încă din anii 1980 cazuri clinice în care excluderea glutenului la o persoană fără alergie la gluten şi fără boală celiacă a avut beneficii clinice clare. Treptat situaţia a trecut din zona anecdotică în zona medicală, anul 2011 marcând şi un consens de definire a NCGS (non-celiac gluten sensitivity), sub forma unui diagnostic de excludere: sensibilitatea non-autoimună şi non-alergică la gluten. Există o zonă a afecţiunilor intestinale slab definite, în rândul lor se numără şi “sindromul intestinului iritabil”, sensibilitatea non-celiacă la gluten dar şi alte situaţii de disfuncţionalitate a mucoasei intestinale, inclusiv disbiozele sau fenomene descrise ca “intestin permeabil” (“leaky gut”). Spre deosebire de alte boli, pentru acest grup nu sunt formulate criterii “negru pe alb”, ceea ce lasă loc teoriilor şi intervenţiilor “empirice” (de probă). Mai mult, “vinovaţii” pentru o astfel de patologie supărătoare dar lipsită de circuitul diagnostic-tratament specific majorităţii bolilor, încă sunt subiect de cercetare şi căutări. Glutenul deţine întâietatea, dar nu e singurul suspect. Supremaţia lui provine din datele clare, în primul rând existenţa bolii celiace. Fracţiunea “gliadină” a glutenului este principalul cărăuş de substanţe ce provoacă reacţii imune (via limfocitele T CD+). Glutenului i se adaugă şi alte posibile componente alimentare vinovate pentru “NCGS” şi situaţiile înrudite, mai cunoscuţi fiind inhibitorii de alfa-amilază/tripsină (ATI) şi carbohidraţii cu lanţ scurt din grupul “FODMAP” (Fermentable Oligosaccharides, Disaccharides, Monosaccharides and Polyols”) (5). Despre dieta low-FODMAP într-un articol viitor. Iar lista nu e completă, de asemenea nu sunt complet elucidate interacţiunile genetică-mediu, microbiom (floră intestinală)-mediu şi multe alte zone de intersecţie între imunitate, inflamaţie, genetică şi dietă. Ce e însă clar în această zonă neclară e posibilitatea unei probe. O dietă de excludere de tipul “fără gluten” poate fi compatibilă cu o alimentaţie sănătoasă şi poate fi încercată pentru posibilele beneficii, în cazul în care există o suferinţă intestinală ce “scapă” diagnosticului.

Dieta fără gluten. Utilitatea sau nu dietei fără gluten este întrebarea cheie ce trebuie să concluzioneze o astfel de trecere în revistă. Voi dedica un articol separat acestei intervenţii (ce trebuie făcută cu un specialist sau măcar sub supervizarea unuia) însă nu pot să nu aloc şi aici un paragraf întrebării: “cine trebuie să ţină o dietă fără gluten?”. Răspunsul corect nu poate porni de la altceva decât de la diagnostic. Un diagnostic de boală celiacă impune dietă fără gluten şi aici nu e nimic de adăugat. În schimb un diagnostic de “intestin iritabil” sau o “suspiciune de sensibilitate non-celiacă” nu impune o astfel de intervenţie dar poate permite o astfel de probă terapeutică. Dacă o dietă fără gluten este de fapt o versiune de alimentaţie sănătoasă, atunci nu e la mijloc nicio pierdere şi poate apar şi beneficii în cazul unor persoane. În contrabalanţă cu situaţiile anterior expuse, în care există simptome neplăcute şi neelucidate şi persoana în cauză încearcă să facă ceva util pentru propria sănătate, rămâne imensa categorie a oamenilor care nu au nicio problemă cu glutenul şi niciun motiv să excludă glutenul. Deocamdată aici suntem cu medicina.

 

Autor: Dr. Adrian Copcea
medic primar Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice
Centrul Medical ASTECO, Cluj-Napoca
Publicat: 22 august 2018

 

Bibliografie selectivă:

  1. Bernadette Capili, PhD, NP-C; Michelle Chang, MS; Joyce K. Anastasi, PhD, DrNP. Nonceliac Gluten Sensitivity—Is it Really the Gluten?. Journal for Nurse Practitioners. 2014;10(9):666-673. Online la: https://www.medscape.com/viewarticle/833783. Accesat: 22 august 2018
  2. TIMOTHY D. PELKOWSKI, MD, MS, Saint Vincent Family Medicine Residency, Erie, Pennsylvania, ANTHONY J. VIERA, MD, MPH, University of North Carolina School of Medicine, Chapel Hill, North Carolina. Celiac Disease: Diagnosis and ManagementAm Fam Physician. 2014 Jan 15;89(2):99-105https://www.aafp.org/afp/2014/0115/p99.html
  3. Husby S, Koletzko S, Korponay-Szabó IR, et al.; ESPGHAN Working Group on Coeliac Disease Diagnosis; ESPGHAN Gastroenterology Committee; European Society for Pediatric Gastroenterology, Hepatology, and Nutrition. European Society for Pediatric Gastroenterology, Hepatology, and Nutrition guidelines for the diagnosis of coeliac disease [published correction appears in J Pediatr Gastroenterol Nutr. 2012;54(4):572]. J Pediatr Gastroenterol Nutr. 2012;54(1):136–160.
  4. Haines ML, Anderson RP, Gibson PR. Systematic review: the evidence base for long-term management of coeliac disease. Aliment Pharmacol Ther. 2008;28(9):1042–1066
  5. Samuel O Igbinedion, Junaid Ansari, Anush Vasikaran, Felicity N Gavins, Paul Jordan, Moheb Boktor, and Jonathan S Alexander. Non-celiac gluten sensitivity: All wheat attack is not celiac. World J Gastroenterol. 2017 Oct 28; 23(40): 7201–7210. Online la: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5677194/


Scrie un comentariu

Aditivii alimentari şi sănătatea copilului: o poziţie recentă a Academiei Americane de Pediatrie

Recent (iulie 2018) Academia Americană de Pediatrie a publicat o declaraţie (mai precis un “policy statement”) în care ridică problema necesităţii unei reforme în ce priveşte aprobarea şi impactul aditivilor alimentari asupra sănătăţii copilului. Pe de o parte sensul mesajului este că aprobările sunt prea permisive, în sensul prea largii şi puţin testatei categorii GRAS (generally recognized as safe), pe de altă parte deja s-au acumulat date ce pun problema unui impact negativ al aditivilor alimentari asupra sănătăţii copilului. O serie largă de aditivi au primit atributul de “perturbatori endocrini” sau “disruptori endocrini” (bisfenoli, ftalaţi, perfluoroalchili etc.), alţii au potenţial cancerigen, alţii imunosupresor. Practic sunt 20 de ani de când alimentaţia este puternic industrializată/procesată (şi ambalată!) iar unele probleme de sănătate largi răspândite, de la boli endocrine la cancere şi afecţiuni psihiatrice, ar putea avea rădăcini şi în alimentaţie, atât prin aditivii direcţi (substanţe adăugate în alimentaţie pentru a da alimentelor diferit proprietăţi: conservare, textură, culoare etc.) cât şi prin aditivii indirecţi (substanţe ce ajung în alimente indirect, de exemplu din ambalaj). Acestor substanţe li se adaugă contaminanţii, substanţe care apar în aliment accidental/prin fenomene nedorite (de exemplu aflatoxine, dioxină, metale grele, pesticide etc., ce pot ajunge în apa potabilă) (1). Astfel de date au fost deja inventariate în documente ale Societăţii de Endocrinologie (2009) (2), Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (2013) (3) şi multe altele.

Documentul Academiei Americane de Pediatrie (1), aici rezumat, se opreşte asupra diferitelor categorii de aditivi, aşa cum voi traduce şi expune în continuare, urmând îndeaproape sintaxa şi argumentele documentului original. Fiind un document online menţionat în bibliografie şi accesibil nerestricţionat publicului larg (1) menţionez că prezentul articol poate fi interpretat ca o traducere prescurtată cu adaptări, fără alte contribuţii personale. Îmi e în egală măsură mie cât şi Dumneavoastră, cititorilor acestui articol sau acestui blog, interesant şi important conţinutul acestui document. Pentru cei ce nu mă cunosc sau nu cunosc acest blog, cel ce scrie este medic primar în diabet, nutriţie şi boli metabolice. Fac această menţiune cu o completare: ramura nutriţiei ce corespunde acestui articol este siguranţa alimentară, o ramură mai apropiată specialiştilor în “igiena alimentaţiei şi nutriţie” şi “nutriţie-dietetică” decât ramurii clinice în care lucrez. Într-una din emisiunile TV am fost nevoit să fac această precizare şi o reiau aici în sprijinul ideii că termenul de “nutriţionist” nu acoperă şi nu poate acoperi orice ramură de nutriţie imaginabilă sau deja conturată. Ce am scris în rândurile precedente nu e un “qui s’excuse s’accuse” ci o explicaţie pe care o văd necesară.

ADITIVI INDIRECŢI

Bisfenolii. Rolul bisfenolilor este în principal de acoperire a conservelor, sub forma rezinelor, în scopul prevenirii coroziunii metalului, dar şi al unor recipienţi de plastic. Bisfenolul A (BPA) este interzis în prezent în compoziţia biberoanelor, datorită efectelor de perturbator endocrin, mai exact datorită asocierii cu infertilitatea, tulburări de pubertate, de dezvoltare a glandelor mamare şi unele cancere. Expunerea in utero a fost asociată cu probleme metabolice ale copilului, tendinţa curentă fiind de înlocuire cu bisfenol S, care pare a avea şi el efecte genotoxice şi estrogenice (1).

Ftalaţii. Ftalaţii se regăsesc sub două forme: forma cu greutate moleculară mică (şampoane, cosmetice etc.) şi forma cu greutate moleculară mare (mase plastice). Dintre ftalaţi, DEHP (di-2-etilhexiftalat), benzi-butil-ftalatul şi dibutilftalatul au efecte antiadrogenice şi toxice asupra testiculelor, în plus există legături cu obezitatea, rezistenţa la insulină, stresul oxidativ şi alte procese fiziopatologice. Date din NHANES, un studiu populaţional larg şi de referinţă în medicina modernă, arată legături inclusiv ale ftalaţiilor de generaţie nouă (DIDP şi DINP, care treptat au înlocuit DEHP) cu bolile metabolice moderne (inclusiv hipertensiune arterială, insulinorezistenţă).

Compuşii perfluorinaţi (PFC) sunt utilizaţi în spray-uri de curăţare a covorarelor, spume antiincendii, suprafeţe de gătit antiaderente etc. Expunerea la PFC se face major prin alimentaţie, alături de mai puţin reprezentatele căi dermice şi inhalatorii, şi poate avea impact imun, metabolic, asupra funcţiei tiroidei etc. O parte din compuşii din gama PFC (PFOS şi PFOA) au fost scoşi din producţie, o parte din PFC însă sunt încă folosiţi ca aditivi şi există posibilitatea ca unele componente de generaţie nouă să împărtăşească neajunsuri ale altora deja interzişi.

Percloratul. Percloratul este fie un contaminant, fie un component al îngrăşămintelor cu nitraţi, fie un aditiv indirect, în cazul în care face parte din ambalajele cu efect antistatic (pentru alimente uscate tip cereale, făină, zahăr etc.) sau poate apărea ca metabolit al hipocloritului acolo unde se utilizează albirea sau curăţarea cu hipoclorit. Percloratul interferă cu producţia hormonilor tiroidieni în momentul încorporării iodului. Hipotiroidismul neonatal şi alte forme de hipotiroidism ar putea avea şi o astfel de cauză alături de eterii polibrominaţi.

ADITIVI DIRECŢI

Coloranţii. Legătura dintre coloranţi şi ADHD (tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie) este dublată de cercetările privind ameliorarea ADHD atunci când coloranţii sunt elminaţi din alimentaţie. Academia Americană de Pediatrie consideră, în prezentul document, că sunt necesare mai multe date de siguranţă pentru cei 9 coloranţi acceptaţi de FDA şi care au definite limite maxime de consum.

Nitriţii şi nitraţii. Nitriţii şi nitraţii sunt conservanţi prezenţi în mezeluri, preparate de peşte şi brânză clasificaţi în 2006 de către International Agency for Research on Cancer drept “cancerigeni probabili” (“probable human carcinogens”, grup de dovezi 2A), datele principale referindu-se la cancerul colorectal. Alte date leagă consumul de nitraţi de anomalii tiroidiene. Prezentul document avertizează şi asupra faptului că pudra de ţelină, un conservant “natural”, “organic” utilizat ca alternativă la nitriţii şi nitraţii sodici tradiţionali, ar putea să le împărtăşească dezavantajele.

Documentul anterior tradus şi rezumat este redactat de Leonardo Trasande, MD, Rachel Shaffer, MPH şi Sheela Sathyanarayana, MPH. (1) şi semnalat în fluxul Medscape din 23 iulie (2).

BIBLIOGRAFIE

  1. Food Additives and Child Health. American Academy of Pediatrics Technical Report. July, 2018. Link: http://pediatrics.aappublications.org/content/early/2018/07/19/peds.2018-1408
  2. Diamanti-Kandarakis E, Bourguignon JP, Giudice LC, et al. Endocrine-disrupting chemicals: an Endocrine Society scientific statement. Endocr Rev. 2009;30(4):293–342pmid:19502515
  3. Bergman Å, Heindel JJ, Jobling S, Kidd KA, Zoeller RT. eds; United Nations Environment Programme; World Health Organization. State of the Science of Endocrine Disrupting Chemicals – 2012. Geneva, Switzerland: WHO and UNEP; 2013. Available at: http://www.who.int/ceh/publications/endocrine/. Accessed May 18, 2017
  4. Food Additives Causing Harm, Reforms Urgently Needed, AAP Says. Link: https://www.medscape.com/viewarticle/899660?src=soc_fb_180728_mscpedt_news_endo_addititives&faf=1


Scrie un comentariu

Mişcarea şi alimentaţia nu sunt “calorii”, sunt semnale genetice

Despre faptul că alimentaţia şi mişcarea nu sunt nici pe departe doar calorii am mai scris şi voi mai scrie. Impactul lor şi în general al stilului de viaţă e unul complex asupra organismului iar mecanismele prin care se întâmplă asta abia încep să fie descifrate. S-a avansat mult în anii trecuţi pe apetit, pe componentele neuroendocrine ale comportamentului alimentar. Operaţiile de slăbit, spre exemplu, au adus multe informaţii de “culise” cu privire la rolul de glandă endocrină al stomacului (da, şi stomacul şi multe alte componente ale tubului digestiv au funcţii endocrine şi nu sunt doar “saci de stocare a mâncării”). Acum însă mă voi opri asupra unui aspect foarte interesant şi anume faptul că alimentaţia şi mişcarea sunt, pe lângă tot ce se ştie sau se crede că se ştie, şi puternice semnale epigenetice. 

Fragmentul mi-a fost semnalat de către un prieten şi e în limba franceză, ataşez aici linkul către materialul original (you tube), traducerea o fac pentru că mi s-a părut foarte interesant să păstrez în “slow-motion”, în limba română şi “tipărit” ideile foarte clare din această conferinţă expusă exact în stilul în care putem lua contact foarte simplu cu domeniul epigeneticii, în explicaţiile lui Joel de Rosnay, cercetător la Massachusetts Institute of Technology (MIT), specialist în biologie moleculară, scriitor şi futurist francez. (wiki).

În continuare cuvintele lui Joel de Rosnay:

”Subiectul epigeneticii este mai mult decât interesant. Epigenetica, o să vă explic, e marea revoluţie a biologiei ultimilor 5 ani. Nu 10, 20, 30 ci 5 ani. De curând s-a acordat şi un premiu Nobel pe acest subiect.

Cunoaşteţi cu toţii ADN-ul, programul fiinţei vii. Mult timp s-a crezut că ADN-ul nu putea avea variaţii. Dealtfel este o realitate faptul că mutaţiile iau mult timp să apară şi să se traducă în specii care se vor adapta şi selecţiona. Dar ADN-ul nu codifică decât 15% din totalitatea maşinăriilor care fac să funcţioneze celula. Mai exact enzimele şi proteinele. Atunci a apărut întrebarea: ce e restul de 85%? Cum nu se ştia s-a dat numele de “junk DNA”, cu sensul de reziduuri care se acumulează in timp. Acum se ştie că acest 85% material genetic permite fabricarea de mici molecule de ARN, monocatenar, mult mai scurt decât marele ADN. ARN-ul circulă în permanenţă în corp şi reglează funcţionarea genelor.

Aşadar epigenetica este modularea exprimării genelor. In funcţie de ce? În funcţie de comportament. Comportamentul vostru de zi cu zi. Ceea ce mâncaţi, dacă faceţi sau nu mişcare, dacă ştiţi să vă gestionaţi stresul, dacă vă face plăcere ceea ce faceţi şi dacă aveţi un anturaj social şi familial care merge bine. Aceste 5 elemente combinate între ele vor contribui la producerea în corpul vostru de mici molecule care se vor ataşa de enzime care vor intra sau vor fi recunoscute de către nucleu. În nucleu există ADN-ul. ADN-ul este protejat în exterior de o teacă aşa cum firul electric din cabluri este protejat de plastic. Această teacă poartă denumirea de histone (nişte proteine). Deschiderea histonelor permite polimerizarea ADN-ului în ARN mesager care va permite fabricarea de proteine şi enzime sau nu. E ca şi cum aţi avea o carte cu reţete de gătit unde paginile cu sufleu de brânză s-au lipit. Dacă acele pagini s-au lipit nu puteţi face sufleu de brânză. Dacă s-a desprins capitolul de pui fiert…puteţi face pui fiert. Dacă lipim paginile cu reţeta de pui şi le deschidem pe cele cu sufleul de brânză…puteţi face sufleu de brânză. Aşa e ADN-ul. Sunt gene care se exprimă, gene care sunt silenţioase şi gene care sunt inhibate. Iar asta depinde de comportamentul nostru.

Voi încheia spunând următorul lucru: vă daţi seama ce înseamnă asta pentru medicina preventivă? Pentru voi? Puteţi fi responsabili, în parte, de propria sănătate. Da, puteţi face ceva pentru voi. Încercaţi să fiţi într-o mai bună stare de sănătate. Se poate. Încercaţi să îmbătrâniţi mai încet. Iar asta e important nu doar pentru voi ci şi pentru societate.

Închei cu un exemplu concret al epigeneticii. Albinele. Toate larvele de albine se nasc cu acelaşi material genetic. Exact acelaşi. Dar dacă daţi de mâncare lăptişor de matcă anumitor larve şi altora nu, cele ce au primit lăptişor devin regine. Asta e diferenţa între o albină lucrătoare şi o regină (matcă). Matca e mai mare, trăieşte mai mult, face ouă. Deci nimic altceva decât alimentaţia cu lăptişor de matcă a acetilat sau a metilat aceste faimoase histone pentru a permite genelor să se exprime sau nu.
E o mare revoluţie şi ea va defini medicina preventivă de mâine şi nu medicina lăsată pe umerii “big pharma”, cea cu medicamente ale căror interacţiuni nu ştim dacă fac mai multe probleme decât problemele pe care încearcă să le rezolve”.

Aşa se încheie scurta conferinţă a lui Joel de Rosnay, am păstrat şi ultimul pasaj care arată ca un atac la adresa farmacoterapiei şi medicinei terapeutice dar, cu siguranţă din postura de medic nu pot decât să susţin că prevenţia e mai bună decât tratamentul DAR că noi, medicii, lucrăm în majoritatea timpului acolo unde momentul prevenţiei deja a fost depăşit.

Pe post de concluzie extrag şi repet din textul de mai sus cele 5 elemente care, în viziunea acestui cercetător, ne pot face să ne influenţăm în bine viaţa prin mecanisme epigenetice. E una din puţinele ocazii în care folosesc liniuţe, cifre şi astfel de elemente grafice, cred că aici se potriveşte foarte bine.
1. Alimentaţia
2. Activitatea fizică
3. Gestionarea stresului
4. Plăcerea în ceea ce facem
5. Anturajul familial şi social

Cred că putem, cu toţii, încerca să facem câte ceva bun în fiecare din cele 5 componente ale vieţii noastre. Şi nu, nu e vorba de diete şi calorii.


Scrie un comentariu

Căpşunile pe locul I în topul “Dirty Dozen 2018″, avocado pe locul I în “Clean 15”

Topurile ”Dirty dozen” şi “Clean 15” sunt listele ordonate redactate de organizaţia EWG (Environmental Working Group) în cadrul: “EWG’s 2018 Shopper’s Guide to Pesticide in Produce” în funcţie de reziduurile de pesticide din alimente. Organizaţia analizează mostre din agricultura convenţională în funcţie de contaminarea cu pesticide, substanţe utilizate în agricultură ce au fost asociate de-a lungul timpului cu probleme medicale la copii şi adulţi. Cercetări precum studiul EARTH, Rochester Young Man’s Study au stabilit legături între reziduurile de pesticide şi afecţiuni precum ADHD sau infertilitatea. Exemple de pesticide larg utilizate sunt insecticidele (organofosforice, piretroide, organoclorurate etc.), ierbicidele (glifosat), fungicidele (carbamaţi, cupru) etc. (aici o sinteză pe siteul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii).

Topul Dirty 12 2018 cuprinde următoarele:
1. Căpşuni
2. Spanac
3. Nectarine
4. Mere
5. Struguri
6. Piersici
7. Cireşe
8. Pere
9. Roşii
10. Ţelină
11. Cartofi
12. Ardei

Topul Clean 15 cuprinde:
1. Avocado
2. Porumb
3. Ananas
4. Varză
5. Ceapă
6. Mazăre
7. Papaya
8. Sparanghel
9. Mango
10. Vinete
11. Pepene galben (sortimentul honeydew)
12. Kiwi
13. Pepene galben (sortimentul cantaloupe)
14. Conopidă
15. Broccoli

În raport cu agricultura ecologică (bio), cea care prin definiţie asigură o contaminare minimă cu reziduuri de pesticide, Asociaţia Americană de Pediatrie semnalează într-un raport că agricultura organică aduce atât beneficii în ce priveşte mediul cât şi o expunere mai mică de pesticide asociate cu patologia umană, dar că încă lipsesc dovezile că alimentele bio ar aduce vreun avantaj nutritiv în comparaţie cu alimentele provenite din agricultura convenţională.

Cu menţiunea că datele mai sus prezentate sunt specifice Statelor Unite, un mesaj simplu de luat acasă pentru astfel de topuri ar fi că în cazul unor alimente, pentru a minimiza nivelul de contaminare cu pesticide, merită achiziţionarea lor în formă “bio” (ecologică) dar că altele, precum avocado şi porumbul, nu necesită în mod special o astfel de precauţie.

Închei cu o glumă. Felicitări avocado pentru poziţionarea în top şi urez căpşunilor o poziţie mai demnă în topurile viitoare.


Scrie un comentariu

Mit sau adevăr în serialul “Broken Brain”. Medicina funcţională şi psihonutriţia

O semnalare pe Facebook m-a îndrumat către un website BrokenBrain.com ce difuzează în aceste zile, într-o manieră originală, un serial de documentare ce abordează patologia modernă a psihicului dintr-o perspectivă “holistică”, “funcţională”, “integrativă”, mai precis abordează bolile moderne ale psihologiei şi psihiatriei dintr-o perspectivă “alternativă”, “complementară”, cu largi implicaţii ale domeniului nutriţiei. Serialul e coordonat de un medic de familie, Mark Hyman, director al Cleveland Clinic Center for Functional Medicine, un medic cu o puternică activitate editorială şi de imagine în spiritul american “doctor Oz” (cu care şi colaborează). Serialul de documentare se numeşte “Broken Brain” şi este disponibil spre vizionare într-un timp limitat, prin acces de pe email şi doar în formula: “un episod pe zi”. O astfel de prezentare mi-a permis, cu această clară şi intenţionată limitare a vizionării (demnă de un manual modern de marketing), să vizionez 30 de minute din episodul 4, cel dedicat autismului, şi o oră din episodul 5, cel dedicat anxietăţii şi depresiei. Suficient mie ca medic şi specialist în nutriţie pentru a-mi forma o părere, pe care o expun în continuare.

Medicina funcţională: concept şi definiţie

Serialul Broken Brain are o serie largă de invitaţi cu activităţi din sfera “medicinei funcţionale”, o “medicină” mai greu de definit dar care caută să abordeze dintr-un “unghi original” afecţiunile, şi anume explorând cauze mai profunde ale bolilor şi abordându-le din alt unghi. Institutul de Medicină Funcţională, în cadrul căruia doctorul Mark Hyman ocupă o poziţie de vârf, îşi descrie activităţile pe website ca o serie de iniţiative de “transpunere a progreselor ştiinţifice în aria genomicii, epigeneticii, nutriţiei şi stilului de viaţă în soluţii pentru problemele largi de sănătate”. Definiţia medicinei funcţionale ce rezultă din descrierea instituţiei e, cu siguranţă, în sfera unui mai larg concept al medicinei “integrative”, pe care eu prefer să o descriu ca “interdisciplinară”, “multidisciplinară” sau “transdisciplinară” fiind vorba de ramuri medicale clare precum genetica, nutriţia, psihiatria, gastroenterologia. Termenul “funcţional” doreşte, practic, să adauge o nouă dimensiune şi o abordare din alt unghi, iar adepţii acestei “metode” medicale afirmă că abordarea unora din patologiile medicale clasice poate fi şi diferită de “medicina clasică”, mizând pe un alt tip de “cauză-efect”. Spre exemplificare, serialul afirmă clar conceptul prin ideea că bolile psihice ar fi, de fapt, o manifestare a unor fenomene mai profunde precum nutriţia sau mediul şi nu o entitate “pur psihică”, mai exact cauza bolilor psihice e posibil să se găsească nu în creier ci în afara lui. Apare şi negru pe alb in serial ideea: “medicina nu caută în această patologie acolo unde trebuie”. Există, cu siguranţă, grade de realitate uşor obiectivabile dar şi ipoteze de pionierat ce e posibil să fie verificate în viitor în această afirmaţie: poate autismul e o boală epigenetică contractată intrauterin, poate depresia e o stare de proastă nutriţie a creierului, dar cu siguranţă interacţiuni între microbiom şi depresie există, interacţiuni între nutriţie şi bolile psihice există. Cumva această medicină funcţională se adresează intersecţiilor, dând o altă “pistă” de cauză-efect dar şi alte piste terapeutice, de exemplu dietele de excludere. Spre exemplu unii din cei intervievaţi în documentar semnealează efecte ale dietelor fără gluten în depresie, ba există chiar o pacientă cu testimonial.

Realităţi de necontestat în intersecţiile bolilor moderne

Epidemia de “broken brains” e de fapt întregul spectru de boli psihologice si psihiatrice moderne, larg răspândite, ce se suprapune peste o perioadă modernă în care regăsim şi alimentaţie proastă, şi stres, şi sedentarism, şi un mediu poluat, industrializat, ostil. Legăturile temporale între bolile moderne ale planetei sunt clare. Legăturile fiziopatologice mai puţin, dar sunt plauzibile şi capătă tot mai multă substanţă. O parte din substanţa comună e dată de diferite intersecţii deja probate de medicină. Chiar şi documentarul merge pe o pistă absolut clară ce leagă INFLAMAŢIA de o serie largă de boli. În inflamaţie, afirmă documentarul şi o face corect, găsim o verigă comună pentru boli din ramuri ce nu par înrudite la prima vedere dar ce, totuşi, împărtăşesc această verigă comuncă: spre exemplu obezitatea e boală inflamatorie, depresia la fel, ba chiar afirmă Hyman că practic toate bolile psihiatrice au o latură inflamatorie. Apoi intră în discuţie IMUNITATEA, încă un element comun patologiilor moderne, un element aflat, de asemenea, la intersecţie. Exemplu tiroiditei Hashinoto şi al corelaţiilor psihologice este adus în prim plan în episodul 5 al serialului. În sfera imunităţii intră impactul unor nutrienţi precum celebrul GLUTEN. Dietele fără gluten sunt deja studiate prin prisma unui potenţial impact asupra bolilor cu componentă imună / autoimună. Nu în ultimul rând şi poate la fel de important este MICROBIOMUL, şi în sens mai larg patologia intestinală. E deja de notorietate comunicarea între intestine şi creier şi tot mai cunoscută şi legătura între flora intestinală şi patologia psihologică/psihiatrică. NUTRIŢIA, ca element unificator al majorităţii dacă nu tuturor elementelor de intersecţie, precum cele mai sus enumerate, vine atât cu “impulsuri” externe, de mediu, precum alergeni, toxine (glutenul e un alergen alimentar), dar vine şi cu “materia primă” din care e fabricat corpul uman şi, foarte important, din care sunt fabricaţi neuromediatorii şi toate substanţele prin care organele şi sistemele noastre comunică între ele. GENETICA, într-un alt registru, vine cu o componentă cu totul fascinantă mai ales în această epocă de pionierat a EPIGENETICII, care a adus un element extrem de important ce dă o cu totul altă lumină mediului şi nutriţiei: avem gene a căror expresie depinde de mediu. Am explicat într-un alt articol că o ilustraţie a acestei ramuri sunt cancerigenii, de exemplu fumatul care este un factor clar de risc pentru cancerul pulmonar. Practic fumatul sau alimentele cancerigene “descătuşează” unele gene rele şi le lasă să se manifeste, în această sferă vorbim de epigenetică. Nu în ultimul rând estimez că o atenţie deosebită va primi în viitor perioada intrauterină prin prisma nutriţiei şi epigeneticii. Adăugăm acestei liste INFECŢIILE şi avem un tablou larg.

De unde aparenta repulsie a ştiinţei pentru ipotezele “alternative”?

 

Aici aş spune că nu e vorba de nicio repulsie. Ştiinţa are perioade în care descoperirile sunt “incipiente” apoi etape în care “avansează”. Medicii au versiuni standardizate de experimente, medicina are propriile limite etice în a testa ipoteze. Însă ipotezele pot deriva din observaţii. Iar observaţiile pornesc de la mecanisme, ajung apoi în diferite stadii de “ipoteză” şi în final ajung să fie probate. Există o “pauză de confirmare” între o ipoteză şi momentul când ea se confirmă. Am făcut această întortocheată explicaţie spre a explica de ce, de exemplu, formularea unei ipoteze precum: “dieta fără gluten este benefică în depresie” are de parcurs nişte paşi până când o astfel de intervenţie să devină linie de tratament în “medicina clasică”. Medicina funcţională insă se situează automat în zona de “vid” sau “pionierat” în care observaţiile pot confirma. Dar, să spunem şi asta, pot şi infirma. Practic nu există decât o singură medicină.

Concret: ce e în Broken Brain? Medicină sau alternativă la medicină?

 

Percepţia mea de spectator e că abordarea “funcţională” aduce răspunsuri “de alt tip” decât medicina clasică unei problematici ce cuprinde depresia, anxietatea, schizofrenia, autismul, ADHD-ul, demenţele etc.. Sunt convins că majoritatea spectatorilor vor percepe drept “mai bune” abordările, întrucât ele se prezintă ca fiind mai profunde, cu mai puţine efecte secundare, iar documentarul abundă în referiri la eşecuri sau efecte secundare ale tratamentelor medicamentoase. Practic are sens ca un astfel de documentar să lase o astfel de impresie. În sprijinul ideii se aduc referiri largi şi concrete la nutriţie şi la zone de tratament ce “scapă” medicinei clasice. În acest sens revin periodic referiri la abordarea bolilor psihice prin intervenţii nutriţionale de excludere sau a unor intervenţii de tip nutriţie “antiinflamatorie”. Ca medic nutriţionist găsesc acceptabilă şi binevenită abordarea. E practic vorba de neuronutriţie şi psihonutriţie, pe care le definesc separate. Ce găsesc discutabil e nivelul de evidenţe ce se aduce în sprijinul ideii, iar acesta, după cum am explicat mai sus, nu e încă suficient de larg. Pe de altă parte unele descoperiri pornesc de la observaţii. De ce să nu testăm ipoteza conform căreia o dietă fără gluten ar avea efecte antidepresive?

Elemente de psihonutriţie şi neuronutriţie în Broken Brain

 

Practic documentarul e o pledoarie la anumite tipare nutriţionale cu potenţiale efecte în bolile psihice, la fel cum e şi un furnizor de ipoteze nutriţionale şi epigenetice pentru unele patologii. Ca medic nutriţionist am regăsit numeroase ipoteze şi abordări moderne ale nutriţiei în serial şi nu am găsit formulări aberante. E de testat implicarea unor nutrienţi în patologia neurologică şi psihiatrică, atât prin prismă “nutriţională clasică” cât şi epigenetică. Nimic de reproşat în îndemnul la dozaje de vitamina B12, acid folic, vitamina D, toţi nutrienţi legaţi de patologii din sfera neuropsihică. Nimic de reproşat în îndemnul la bilanţ tiroidian, e un screening pe care cu toţii îl putem face. Nimic de reproşat cu privire la incriminarea dietei occidentale, denumită aici sugestiv SAD diet, ca acronim pentru “Standard American Diet”. În plus pe o lungime de undă recomandarea unei nutriţii cu alimente integrale, mai puţin procesate. Pe aceeaşi lungime punerea la colţ a dietelor fără grăsimi. Eu unul nu recomand în practică (aviz amatorilor de Dukan) diete complet “degresate”. Ce rămâne de testat în dietele „Broken Brain” sunt diferitele diete de excludere pe care le propun în diferite afecţiuni: dieta fără gluten, dieta fără cazeină. De asemenea tiparele „paleo” şi „autoimmune paleo” sunt doar într-un stadiu de „ipoteză” în ştiinţa mare, dar nimeni nu poate opri pe cineva să ţină o astfel de dietă. Cineva chiar afirmă că ar fi publicate în medicină cazuri de schizofrenie ce s-au remis la dietă fără gluten. De văzut. Tot ce am descris mai devreme sunt zone de pionierat în nutriţie în care diferite tipare nutriţionale ar putea fi testate în diferite afecţiuni. Şi poate chiar ar avea efecte bune, serialul aduce exemplele bune în prim-plan. Generalizarea însă trebuie făcută cu precauţie.

Aşadar: adevăr sau păcăleli?

Cred că e de privit cu precauţie un astfel de serial şi luat ce e bun din el. Nu e nimic rău în a avea o nutriţie mai bună. Nu e nimic rău în a face bilanţurile medicale. Ce e de luat cu precauţie e generalizarea unui tip “alternativ” de intervenţie într-o anume patologie. Astfel de abordări rămân a fi demonstrate. Încă nu ştim dacă vor confirma sau nu. Poate că da. Unele exemple există. A nu se uita, totuşi, că aici e vorba de intervenţii medicale şi sub supraveghere medicală. Dincolo de filosofia pionieratului şi experimentului, greutatea “medicinei funcţionale” e, totuşi, cuvântul “medicină” din ea.