Tocmai am văzut la televizor că s-a făcut un film românesc “Scurtcircuit” inspirat de incendiul de la maternitatea Giuleşti. Percep din start acest film ca făcând parte dintr-o serie care mai cuprinde cel puţin două filme: “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (7.9 IMDB) şi mai ales “Moartea domnului Lăzărescu” (8 IMDB). Ce are definitoriu seria asta? Faptul că sunt inspirate din realitate. În plus sunt cu siguranţă asemănări stilistice: cel puţin cel cu avortul şi cel cu plimbatul amărâtului de Lăzărescu prin spitale sunt extrem de realiste. Ambele te ţin pironit de parcă eşti acolo. Iţi sunt atât de familiare scenele, cel puţin la “Moartea domnului Lăzărescu”, încât ţi se pare şi ciudat că chestia la care te uiţi e un film şi nu o serie de filmări needitate de pe camerele de supraveghere din spitale.

Un regizor de genul celor de mai sus pare (doar pare, evident) că nu face nimic special realizând un film cu scurtcircuite, avorturi şi plimbat de pacienţi de colo-colo…banalităţi de-ale noastre. Şi n-ar fi deloc greu de făcut nici pe alte teme. De exemplu un film cu un avion cu doctori căzut şi reperat de un club de off-road-eri din cauză că autorităţile române nu ştiu să citească o localizare de pe un telefon sau, mai rău, că avionul nu are dispozitiv de localizare deşi ar fi trebuit să aibă. Avion. Din păcate e de zis cu pesimism şi cu realism că ce se întâmplă la noi e inepuizabil, nu e ca la “Dezastre în aer”, unde fiecare greşeală sau scăpare e urmată de o rezolvare. La noi fiecare astfel de episod e urmat de nişte emisiuni TV şi apoi, după o vreme, de un alt episod.

Revenind la întrebarea ce mi-a inspirat vorbele de aici: de ce n-avem şi noi norocul în ţărişoara asta ca viaţa să nu fie atât de spectaculoasă încât să genereze filme de aşa succes? Adică, nu ştiu, să avem o viaţă în care se duce domnul Lăzărescu la spital şi tot personalul medical întâlnit e total nedemn de menţionat: funcţional, binevoitor, relativ anost, fără glumiţe şi mai ales fără arogantul ăla de doctor interpretat de Florin Zamfirescu care îl întreabă pe amărât: “de ce bei, mă? Eu te-am pus să bei?”…Nu, nesimţitule, nu l-ai pus tu.