Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Viaţa românească bate filmul. Motiv pentru care filmul românesc bate alte filme

Tocmai am văzut la televizor că s-a făcut un film românesc “Scurtcircuit” inspirat de incendiul de la maternitatea Giuleşti. Percep din start acest film ca făcând parte dintr-o serie care mai cuprinde cel puţin două filme: “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (7.9 IMDB) şi mai ales “Moartea domnului Lăzărescu” (8 IMDB). Ce are definitoriu seria asta? Faptul că sunt inspirate din realitate. În plus sunt cu siguranţă asemănări stilistice: cel puţin cel cu avortul şi cel cu plimbatul amărâtului de Lăzărescu prin spitale sunt extrem de realiste. Ambele te ţin pironit de parcă eşti acolo. Iţi sunt atât de familiare scenele, cel puţin la “Moartea domnului Lăzărescu”, încât ţi se pare şi ciudat că chestia la care te uiţi e un film şi nu o serie de filmări needitate de pe camerele de supraveghere din spitale.

Un regizor de genul celor de mai sus pare (doar pare, evident) că nu face nimic special realizând un film cu scurtcircuite, avorturi şi plimbat de pacienţi de colo-colo…banalităţi de-ale noastre. Şi n-ar fi deloc greu de făcut nici pe alte teme. De exemplu un film cu un avion cu doctori căzut şi reperat de un club de off-road-eri din cauză că autorităţile române nu ştiu să citească o localizare de pe un telefon sau, mai rău, că avionul nu are dispozitiv de localizare deşi ar fi trebuit să aibă. Avion. Din păcate e de zis cu pesimism şi cu realism că ce se întâmplă la noi e inepuizabil, nu e ca la “Dezastre în aer”, unde fiecare greşeală sau scăpare e urmată de o rezolvare. La noi fiecare astfel de episod e urmat de nişte emisiuni TV şi apoi, după o vreme, de un alt episod.

Revenind la întrebarea ce mi-a inspirat vorbele de aici: de ce n-avem şi noi norocul în ţărişoara asta ca viaţa să nu fie atât de spectaculoasă încât să genereze filme de aşa succes? Adică, nu ştiu, să avem o viaţă în care se duce domnul Lăzărescu la spital şi tot personalul medical întâlnit e total nedemn de menţionat: funcţional, binevoitor, relativ anost, fără glumiţe şi mai ales fără arogantul ăla de doctor interpretat de Florin Zamfirescu care îl întreabă pe amărât: “de ce bei, mă? Eu te-am pus să bei?”…Nu, nesimţitule, nu l-ai pus tu.


Scrie un comentariu

Pascal Bruckner, Groparu şi euroscepticismul meu

Să explic titlul. Nu, nu mă agăţ de celebrităţi, unele din sentimentele mele de locuitor al României şi Europei -care cu siguranţă nu sunt doar ale mele- au mult de-a face cu ce se întâmplă în ciocnirea asta de civilizaţii pe care o trăim în timp real. Despre asta a vorbit recent Pascal Bruckner la Cluj, iar Radu Băzăvan, în versiune “Groparu.ro” pe net, a scris un articol în care din memorie a reprodus principalele idei din prelegere. Temele principale sunt Europa şi ce se întâmplă în Europa în prezent, jocurile de forţe în care sunt implicate Rusia, Islamul şi, mai ales, Europa însăşi. Acesta este articolul de sinteză, absolut dens şi clar, eu nereuşind să ajung la conferinţa respectivă chiar mă bucur că a fost Radu şi a scris aşa: http://groparu.ro/dusmanii-europei-dupa-pascal-bruckner-islamul-radical-si-rusia/.

De ce scriu şi eu, fără să fi aprofundat domeniile în vreun fel special: pentru că şi eu ca şi mulţi alţii avem sentimente şi percepţii legate de faptul că trăim de o vreme într-o europă cu atentate, cu brexit, cu “val de imigranţi” (sau cum se zice oficial şi politically correct), cu cruci de pe bisericile din Santorini tăiate pe ambalajele de la Lidl ca să nu ofenseze minorităţi, cam cu tot ce ştiţi şi voi din viaţa de zi cu zi pe care o trăim. În raport cu toate evenimentele recente nu poţi rămâne indiferent, e imposibil să nu vezi că Europa se degradează într-un fel de sinucidere şi e imposibil să n-ai o reacţie dacă te interesează cât de cât lumea în care trăieşti. Mai precis vorbind Europa în care trăieşti. Reacţia mea, însă, vizbilă în cele câteva postări de Facebook unde m-am mai exprimat în mediu restrâns, n-a fost niciodată bine primită şi a fost mereu taxată ca “euroscepticism” când, de fapt, era o nostalgie după o Europă pe care o iubesc şi pe care chiar n-aş vrea să o văd ştearsă de pe faţa pământului ca civilizaţie şi imperiu, aşa cum au păţit destule. Cam ăsta e “euroscepticismul meu” la rădăcină. Au fost pe planeta asta şi imperiu roman, a fost odată ca niciodată o mare Macedonie a lui Alexandru cel Mare care a cucerit Orientul Mijlociu până spre India dar din care au rămas două regiuni cât câteva judeţe prin colţul Greciei; a fost cândva şi un mare imperiu tătar care a ajuns o nu prea dezvoltată Mongolie. Cam asta aş vrea să nu se întâmple cu Europa. Când zic Europa mă gândesc la Europa şi nu la UE, pentru că Europa e şi cu ţări nordice UE sau non-UE, e şi cu Elveţia, e şi cu bucăţele din fosta Iugoslavie care sunt sau nu în UE, e şi cu România noastră, chiar aşa, în halul în care e ea acum. Nu e nevoie de multe argumente ca să asimilăm ideea că România e o ţară europeană, cred că e suficientă limba, pentru început. Şi bine că e şi “oficial”.

Euroscepticismul meu e de fapt tristeţea că o suprastructură numită UE nu face ce simt eu ca european că ar trebui să facă: nu întăreşte “imperiul european” ci, dimpotrivă, mi se pare că pe alocuri îl slăbeşte. Euroscepticismul meu e tristeţea de a vedea Europa vulnerabilă şi dezlânată.

Ce spune Pascal Bruckner are de-a face suficient de mult cu ce am scris mai devreme şi cu ce simt şi eu ca cetăţean că se întâmplă. Exista o luptă ideologică în Europa, ăsta e războiul modern. Duce lupta asta şi Europa (dar în sens de autogol, aş zice, şi nu doar eu o zic), o duce şi Putin, o duc şi islamiştii (cei care o duc, nu cei integraţi şi care sunt, de fapt, europeni exact ca dobrogenii noştri). Apoi există o luptă numerică. Nu poţi să nu iei în calcul, într-o lume pestriţă, care e raportul de natalitate şi de migraţie. Mai există o luptă de civilizaţie şi ştiinţă pur şi simplu. Contează mult cât eşti sau nu de aproape de vârful ştiinţei. A contat dintotdeauna. Bruckner pune foarte bine parametrul ştiinţă în ecuaţia jocurilor de forţe ale marilor imperii actuale: ruşii sunt depăşiţi, arabii sunt şi mai depăşiţi, chinezii sunt foarte avansaţi şi, vorba lui, ar trebui ca copiii noştri să înceapă să înveţe chineză. Întâmplător fiul meu chiar are un opţional de chineză la şcoală şi chiar merge la el. Apoi mai există lupta armată. Cu parametrii ei precişi. Şi există, desigur, religia şi implicaţiile ei. Aici Bruckner vede şi se referă clar la fragmentarea islamului, aşa cum vede şi la ceilalţi parametri impactul: unele populaţii se integrează, unele nu, unele se raportează în mod extremist la religie, altele nu…şi tot aşa într-un tablou mare şi clar.

Cam asta e în prelegerea lui Pascal Bruckner, desigur, într-o versiune consistentă şi profundă. Dacă aş fi scris eu astfel de idei aş fi fost pus la perete rapid cu “eşti un eurosceptic”. De fapt de asta am şi scris articolaşul, ca să explic că “euroscepticism” nu înseamnă să emiţi o critică, oricare ar fi ea, la adresa Europei. Hai să fim şi un pic eurolucizi, uite că am găsit şi un termen pentru starea mea. Iubim Europa şi vedem că nu e tocmai în formă. Mulţi dintre noi iubesc şi ideea de UE, mie îmi cam scapă, dar pot înţelege că unii asimilează “UE” cu ideea de întăritor al Europei. Bruckner vede un liant în prezenţa duşmanilor comuni. Eu aş vedea unul în nişte “valori europene” un pic mai concrete. Pentru mine Europa, în porţiuni UE sau non-UE, are printre valori spitalele şi infrastructura (autostrăzi, trenuri etc.). România nu le are. Cred că decât să ne tot batem în idei, dacă veneau francezii şi nemţii şi făceau autostrăzi şi spitale în România orice discuţii pe tema “euroscepticismului” ar fi fost pur şi simplu stupide. Când însă ne vin reguli de sus referitoare la condiţiile din penitenciare în timp ce familiile ne mor în spitale cu aer de Ev Mediu avem totuşi un pic de drept la euroscepticism. Da, ştiu, trebuie noi să le facem, ei dau banul dar nu ne înmoaie posmagii. Ştiu şi aud mereu idei din sfera asta, dar nu mă impresionează. Ideea e că dacă Europa vrea să fie puternică ar putea să-şi întărească nişte seturi de valori suficient de concrete în teritoriile ei, astea care sunt şi cu populaţiile care o compun. Inclusiv cu noi. Pentru că noi suntem şi am fost dintotdeauna filoeuropeni din simplul motiv că suntem europeni. Europa e un loc fantastic de pe planeta asta. Poate o să vină cândva momentul să ne observe şi mai-marii Europei. Desigur, dacă îi interesează. Până una alta bine că suntem doar în război ideologic şi ne batem în filosofii. Dar mai sunt câteva lupte pe alte planuri pe care n-ar fi rău să le ducem cu cap. Noi, Europa.


Scrie un comentariu

Cenzură şi linişte. De ce m-am oprit din scrierile critice la adresa afacerilor cu nutriţie

De curând am scris un articol suficient de elegant, dar critic, la adresa unei afaceri cu nutriţie. Ulterior cineva mi-a replicat pe Facebook în genul: “de ce te-ai luat de ăia?”. Acum ţin să îi mulţumesc. A fost un bec aprins pentru mine. Chiar aşa şi e: de ce să critic eu public o chestie de nutriţie când lumea poate da 2200 de lei ca să afle singură. Obişnuiam să scriu pe pagina “personală” câte o părere pe astfel de teme, mulţi prieteni mi-au spus că apreciau astfel de păreri. In schimb am constatat că mereu îmi venea câte o replică din listă cu aer critic: de ce pun pe net chestia x, de ce critic y. Aşa încât am închis capitolul şi nu mai critic pe nimeni. E simplu, cost-eficient, timp-eficient şi nervi-eficient. E inutil să scrii păreri în gol, adică în public, cât timp oricum cine îţi vrea părerea te sună sau vine la cabinet. Şi oricum cui nu-i pasă de părerea ta nu-i pasă indiferent că ai scris sau nu pe net. În plus mai e şi parametrul: “dar de ce să aibă oricine acces la părerile mele”. Pe care l-am desconsiderat suficient de mult timp. Nu e obligaţia nimănui să-şi scrie părerile pe net, indiferent de nivelul de escrocherie care se petrece acolo. Cică avem stat şi legi pentru asta. Deşi nu prea avem, dar asta e altă poveste.

Are mare legătură ce am scris cu epoca suficient de neplăcută la care am ajuns cu “socializarea”: s-a închis perioada când mai merita să scrii păreri pe net. Oricum lumea caută doar să-şi confirme păreri formate superficial, nu să se informeze. Şi oricum până nu faci singur o greşeală degeaba de avertizează cineva. Aşa încât ce cred eu despre Dukan, Rina şi tot felul de alte chestii rămâne strict pentru cabinet, oricum n-am cum să verific dacă vreo scriere de-a mea de pe net a făcut vreodată bine cuiva. Deşi sper că da. Rău sigur n-a făcut.

Până la urmă “schimbarea începe cu noi” merge foarte bine pe Facebook. Cenzura începe cu noi. Cu chiar lista de prieteni. Când nici acolo nu mai e confortabil să scrii devine confortabil să taci. Şi chiar e confortabil. Ne revedem cu articole de informare pentru cei interesaţi şi zero articole de “păreri” despre biznisurile altora. Cum zice proverbul chiar e “none of our business”. It’s just their business…La propriu. Urmează articolul cu pâinea şi mămăliga.


Scrie un comentariu

Doctorii şi şpaga: 3 gânduri clare

Am citit acum articolul lui Cabral privitor la medici şi şpagă, e articolul de aici: https://www.cabral.ro/despre-altii/doctorii-si-spaga. Prima mea reacţie a fost cumva de amuzament: omul s-a străduit să scrie ceva bun despre medici şi, zic eu, a ieşit invers. Pe modelul: “unde dai şi unde crapă”. Păi dacă ajungi să scrii un articol în care lauzi un medic că n-a vrut să ia plicul eu cred că singura idee a articolului, şi de fapt aia şi rămâne, e că e atât de uzual plicul încât e extraordinar şi demn de un articol un medic care îl respinge. Ăsta nu e nicicum un articol favorabil medicilor. Asta cu foarte bune intenţii, să fim înţeleşi. Deci articolul: “am întâlnit un medic neşpăgar” e de fapt articolul “medicii sunt şpăgari”. Şi, de fapt, autorul se şi justifică: “păi de ce să stea ăştia pe două pâini şi o bucată de brânză?”.

Hai să lămurim nişte lucruri, din unghiul meu de medic neşpăgar şi, cu siguranţă, al miilor de  colegi neşpăgari de la stat dar mai ales de la privat, unde aşa e organizat sistemul încât şpaga n-are niciun sens. Şpăgarii există cu siguranţă, pot şi eu să bănuiesc sute de şpăgari dar nu trebuie să îi bănuiesc eu, e suficient de bine cunoscut fenomenul în România. Cine se face că nu-i aşa n-are decât să se prefacă în continuare. Iau pe rând ideile şi îmi expun o părere pentru că eu cred că e bine să se mai audă câte ceva şi din partea unui medic.

1. Salariile crescute nu scad şpaga. Eu aşa cred că stă treaba. Şi cred că se întâmplă aşa dintr-un motiv simplu. Salariile sunt crescute tot ălora care iau şpagă, adică ăia care au posturi prin spitale, care au uneori monopoluri şi tocmai datorită monopolurilor iau şpagă. Cei care nu iau şpagă, în situaţia în care le cresc salariile, tot nu vor lua şpagă, că nu luau nici înainte. Deci întrebarea e dacă creşterea salariilor şpăgarilor va scădea numărul de şpăgari? Eu zic că nu. Şpaga e o chestie culturală care are foarte mult de-a face cu organizarea sistemului: sunt predispuşi la ea cei care s-au trezit pe post de Dumnezeu, fie că e vorba de omul de la o barieră căruia îi dai 5 lei ca să te poţi parca (…îi dai tu pentru că n-ai unde parca, nu pentru că are ăla salariu mic…daca i avea unde parca nu i-ai da…), fie că e vorba de un doctor care, înţelegi tu repede ca pacient, nu se uită la tine până nu-i îndeşi ceva în buzunar. Nu ştiu cum să vă zic, şpăgarul e o specie pe care o ştim şi noi ca medici şi voi ca pacienţi, sunt la fel de scârboşi şi din unghiul nostru şi din unghiul vostru. Că vine cineva şi le măreşte salariul şi se vindecă de şpagă…eu zic că e un banc prost. CINE ia şpaga e problema, nu cât are pe fluturaş. Poate aţi citit prin presă despre mari somităţi care se dovedesc mari şpăgari. Are cineva impresia că mor de foame profi universitari şi alte specii din astea de şpăgari din divizia 1? Dimpotrivă, sunt multimilionari şi nu se satură. Deci nu, nu merge ipoteza cu “are puţini bani, îi dau eu ceva să-şi ia o carte, că nu-i ajunge salariul”. E aberantă. E aberant şi sistemul de salarizare din România dar asta e altă poveste.

2. Şpaga se şi dă, se şi ia. E cam ca oul şi găina: ce a fost prima dată? Plicul ăla al medicului de care vorbim (vorba poveştii, că de n-ar fi nu s-ar povesti) sau omul care i l-a dat?. Că e clar că cineva a ambalat, înainte de ajunge la destinatar, nişte hârtii semnate de Mugur, vorba lui Cabral. Se ştie că a făcut asta? Se ştie. De ce a făcut asta? N-am starea de spirit să caut, bănuiesc că sunt suficiente date oficiale, habar n-am (de la cei ce zic că au dat, nu de la cei ce nu zic că au primit). Dar trebuie înţeles ceva: şpaga aia e văzută de cel ce dă ca un fel de “asigurare”, nimeni nu dă de plăcere, cred că ar fi suficient ca cineva să înţeleagă mentalitatea plicului dacă chiar ar vrea să o eradicheze. Sau mentalitatea legii conform căruia “dătătorul de şpagă” e la fel de vinovat ca “primitorul de şpagă”. Plus definitul şpăgii. Dar să nu lungim. Problema mare la noi, în domeniul ăsta cu şpaga/plicul e condiţionarea actului medical, o chestie atât de penală şi de oribilă, uman vorbind, încât îţi e şi silă să scrii. Dar, revenind. Nu îl văd pe cel ce a dat stând prin tribunale să îl reclame pe unul care, poate, chiar l-a rezolvat medical pe cel pentru care a primit. Cred că în România funcţionează un fel de axiomă “aşa e aici”, la anumiţi medici, pe anumite secţii. Nu merge să spui oamenilor: “nu mai daţi” şi nici mizerabililor: “nu mai primiţi”. Trebuie spart altfel. Eu cred că un sistem suficient de bine organizat în care pacientul să înţeleagă că nu are niciun motiv să îndese un plic în halatul unui doctor e suficient. Închipuiţi-vă că întrebaţi un pacient francez de ce nu dă şpagă la medic. Vă va pune să repetaţi de câteva ori ca să înţeleagă întrebarea, şi nu din cauza limbii.

3.Medicii rămăşi sunt ticăloşi, cei plecaţi sunt cei cinstiţi. E o idee care apare mult prea des prin articolele cu astfel de teme. Cu riscul de a fi brutal în exprimare, îmi permit să bănuiesc că există un set de şpăgari în România care sunt cu mult mai bogaţi decât dacă ar lucra afară, într-un spital normal. Iar am zis o vorbă mare: “spital normal”. Dar să nu ies din idee. Aţi văzut scandalurile cu somitatea căreia i-au căzut 5000 de euro din buzunar la audieri, aveţi impresia că unul din ăsta s-ar duce să moară de foame într-un spital din Germania? Păi lă bogătani din ăştia se aplică şi punctul 1, am spus mai devreme, sper că n-are nimeni senzaţia că omul murea de foame ca prof universitar la marea şi celebra Universitate de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca. Şi uite că şi 3-ul se aplică cumva, dar nu cum cred unii. Ci e cu totul altfel. Medicii care populează sistemul de stat ocupă locuri pe care, poate, le-ar ocupa alţii, adică cei cinstiţi (în locul celor necinstiţi) dar n-au avut ocazia. Asta e o mare bubă a “sistemului” (cu ghilimele) medical românesc. Asta una la mână. Deci în mod clar o parte din medicii rămaşi prin sistem sunt ticăloşi, un procent, habar n-am cât de mare, sunt şi ticăloşi şi rămaşi pe aici. Dar mai sunt şi neticăloşi şi rămaşi. Suficienţi. Majoritatea. Poate marea majoritate. Poate imensa majoritate. Nu ştiu, dar sigur nu toţi pentru că există, cu siguranţă, şi lichele. Iar din cei plecaţi procentul de ticăloşi e zero. Că n-au ocazia. Cam aşa e “pătratul lui Boetius” cu ticăloşi/neticăloşi rămaşi/plecaţi. Astea fiind bine aşezate în pătrat să ne mai gândim şi la “ocazia de a fi ticăloşi”, că ea îi diferenţiază. Dacă ticăloşii n-ar putea fi ticăloşi, atunci n-ar fi ticăloşi. Cum ar putea zice Times New Roman: un truism, dar adevărat. Deci nu rămasul e problema ticăloşilor ci ticăloşia. Sunt procente semnificativ mari de medici rămaşi şi neticăloşi, abia la acest ordin de mărime s-ar putea discuta frumos despre medici, nu cu un exemplu într-un articol. Exemplul ăla pare că reduce numărul medicilor neticăloşi la câţiva, demni de menţionat. Şi nu e chiar aşa.

Am scris suficient de mult încât să închid şi să trag o concluzie. Eu zic că avem un sistem medical precar în care există un număr x de medici şpăgari, ticăloşi. Cât e x din total nu ştie nimeni, se ştie doar că fenomenul există. Vreau doar să spun că am obosit să aud de aceste 3 piste cu privire la medici şi şpagă, exact cele 3 pe care le-am dezvoltat mai devreme. Nici salariile mari nu-i vindecă, nici nu se face nimic să se spargă mentalitatea prin care pacientul dă (mentalitate care are enorm de mult de-a face cu teama şi cu monopolul, pe lângă mizeria umană a celui ce condiţionează) şi nici nu putem concluziona că medicii rămăşi pe-aici sunt cei necinstiţi iar cei plecaţi sunt cei cinstiţi. Am vrut ca medic (încă) rămas în România să clarific aceste 3 idei.


Scrie un comentariu

Politeţe online şi încrâncenare în era Facebook

Printre articolele de medicină şi nutriţie m-am gândit să scriu şi un articol clasic, de blog, cu gânduri simple, de om, de nespecialist. Ştiu că lumea e ultraselectivă în ultima vreme cu informaţiile dar s-ar putea ca unii cititori să se regăsească într-un banal articol de blog şi asta m-ar bucura. Articolul vine pe un fond interesant în care am parcurs, am eu senzaţia, un mic ciclu de “7 ani de acasă” în ale socializării în digital. E practic un articol de nespecialist dar de utilizator de “social media” în cerc restrâns, cu cunoştinţe, dar şi în sens un pic mai larg, cu urmăritori ai paginilor de nutriţie şi ale cabinetului.

Sunt trei idei la care o să mă refer în acest articol: 1) Facebookul şi prietenia 2) Politeţea online 3)  Toleranţă şi exigenţă.

 

În primul rând e clar că suntem într-o eră tehnologică în care comunicăm spectaculos, e o epocă informaţională, avem mereu cu noi calculatoare miniaturizate sub forma telefoanelor conectate. O astfel de eră aduce cu sine şi un univers nou: acela în care avem deja câte o identitate separată, un avatar, în digital (cei ce avem, se pare că mulţi), avem obiceiuri şi rutine în raport cu prezenţa noastră digitală, avem siteuri de Internet care ne activează circuite de recompensă (sau nervi…), avem şi patologie modernă pe astfel de subiecte (acum o vreme circula o caricatura cu „spitalul de psihiatrie: secţia Facebook” dar încet încet prind contur şi astfel de subiecte, dar las subiectul pentru articolele de tip medical). Din perspectiva telefoniei, emailurilor, Google-lului, Google-maps-ului, Waze-ului şi a tuturor celorlalte, eu găsesc că e o epocă formidabilă. Şi bună. Din perspectivă medicală există, printre multe bune, şi o zonă ciudată: e epoca în care, în anumite ramuri (eu m-am nimerit pe una din ele, cu nutriţia şi diabetologia) pacientul vine la cabinet nu ca să culeagă informaţii ci ca să şi le confrunte pe ale lui cu ale medicului (care, din fericire, are şi el Internet, dar las pentru altă dată şi acest subiect). Dar nu la astfel de domenii mă opresc acum ci la Facebook.

Mi-am făcut pagină de Facebook de medic acum mulţi ani. I-am zis „Nutritionist Cluj”. Acolo aveam obiceiul de a face postări, mă refer la postări text cât de cât lungi şi coerente, cât un fragment de articol. Unele erau, de exemplu, la adresa unui veterinar din Cluj care vinde un supliment de afine şi dă sfaturi la limita penalului (dacă nu chiar) persoanelor cu diabet (dacă ştiţi despre ce e vorba: nu, nu opriţi tratamentele, mai ales nu opriţi insulina copilului cu diabet tip 1 pentru că oprirea insulinei înseamnă comă cetoacidozică şi nu o va trata veterinarul cu afine). Altă postare, îmi amintesc, era cu studiul China. Suficient de argumentată şi de logică, mi se părea mie. Ce mi-au adus acele postări? În primul rând m-a marcat nu partea de aprecieri, ci contactul oarecum neaşteptat cu reacţiile unor cititori, care, la vederea unei postări în care „puneam la colţ” studiul China, mă puneau ei pe mine la punct cu diferite „argumente”. Pentru cei ce nu ştiu, „Studiul China” e o carte extrem de proastă (zic eu…deşi e evident că zic eu, că eu scriu…) din punct de vedere medical, chiar jenantă, dar scrisă fascinant pentru nedeţinătorul de gândire pe baza căreia să poată tria informaţia bună. Genul de carte care aduce „revelaţii” şi „sprijin” celui ce vrea să audă ceva anume (se numeşte „bias de confirmare” acest tip de eroare de logică). Am mai avut câteva şi apoi am renunţat. Practic eram într-o confruntare a mea, în digital, cu un mediu larg de oameni pe care nu mi-a mai venit să îi confrunt. De ce să fac asta de fapt? Aici e una din dilemele etice de care mi-a amintit de curând şi doamna doctor Simona Tivadar, care combate impostura cu iz medical într-un stil aparte şi cu o audienţă largă. Eu am abandonat. Chiar m-a dezarmat pătura de cititori ignoranţi şi m-a pus în postura să mă întreb: „dar cum şi de ce ajunge să dialogheze cu mine acest om?”. Mai mult, cineva mi-a raportat contul, că n-aveam „nutritionist Cluj” în buletin, şi aşa am fost nevoit să-l redenumesc cu numele meu. Odată făcut pasul au început unfriendurile. Era şi epoca în care lumea îşi tria lista de facebook. Am şi scris acolo că e fosta pagină „Nutritionist Cluj”, pagină pe pe care ei înşişi, nu eu, au accesat-o de bunăvoie cu „add friend” dar iată că odată schimbat numele s-a schimbat şi perspectiva. Probabil oamenii adăugaseră la calup pagini de nutriţionişti. De unde să ştie ei. Şi apoi am mai făcut alţi paşi înapoi până la stadiul la care pagina e statică şi aproape abandonată, măcar mi-am stabilit o politică: nu mai dau păreri medicale cui nu mi le cere la cabinet. Şi gata.

Asta m-a adus la subiectul: prietenia pe Facebook. Se face cumva că cei ce au inventat acest site (da, e un site de Internet) au avut revelaţia acestei „găselniţe” cu prietenia. Cred că pentru siteul lor a fost un pas formidabil: probabil mulţi au acordat conotaţii afective acestei relaţii de tip „prieten”. Eu spun „în lista mea” când mă refer la Facebook, dar alţii spun „prietenie”. Nu sunt specialist nici în a defini prietenia, dar nu e, cu siguranţă, acea conexiune de pe Facebook. Pe de altă parte Facebookul chiar e un site de socializare. Eu îl folosesc aproape exclusiv ca socializare în sensul în care îmi vad foştii colegi, cunoştinţele etc., desigur în versiunea pe care o aleg ei…unii sunt vorbăreţi, unii nu, unii postează serios, alţii nu. Practic nu partea de „friend’ o văd eu ca mare lucru, aşa se cheamă conexiunea aici, dar cu siguranţă dacă ai o pagină mai micuţă unde îţi apar poze personale, cu familia, cu concediile, nu o ţii pentru public mare, deci un grad de „friend” există, dar nu mot-a-mot, deşi poţi posta cât de selectiv vrei. În schimb da, există problema cu „unfriend”-ul. Păi la unfriend e mult mai consistent decât la friend, cred eu. Adică: cu friend vezi nişte poze, prostioare, filmuleţe, meme-uri şi ce mai pune lumea (mă refer la grosul paginilor, nu la cele dedicate şi în care lumea postează cu scop şi într-o anumită linie). Dar cu „unfriend” spui practic, omului, că nu vrei să mai auzi de el nici măcar în acea versiune minimală care e participarea lui, dealtfel neprofesionistă, la un site de net, dealtfel foarte profesionist din moment ce ne ţine acolo atâta timp şi cu atâtea conotaţii emoţionale. Unfriendul e, cu siguranţă, mai profund. Iar blockul e cel mai profund, dacă ar fi să-l traducem ar fi o înjurătură. Mai apoi există, evident, diferenţa dintre oameni şi avatarul lor de Facebook. Sigur că unii postează ceva ce putem încadra la „neinteresant”, „stupid”, „prea serios”, „prea neserios”, „prea mult” etc. Eu am încasat suficient de multe unfollow-uri şi unfrienduri (şi recent un block, care mi-a şi prilejuit postarea de fapt) şi mi-a luat o vreme să le compilez. Unul din ele venise de la colega de clasă Monica, era în perioada în care nu prea se dădea unfriend. Monica îşi tria lista. O fi calculat câţi se încadrează la „prieten” şi câţi nu. Aici un pic a stâlcit-o Facebookul: până la valul de„friend” mergea bine, de la valul de „unfriend” parcă n-a mai fost la fel. Sunt convins că există pe acolo un as în mânecă de folosit la nevoie, când, dacă se strică treaba, „friend” va deveni altceva, întru salvarea siteului. Asta, cum zice românul, „dacă e”. Alt unfriend mi-a venit de la un doctor oarecare care combătea pe un grup mare de medici, avea câteva idei bune, doar că s-a gândit cândva să trieze după lista de pagini urmărite de oameni şi se pare că urmăream o pagină care îi spunea lui că sunt naşpa. Asta e, ce să zic, mare chestie, unfriendul tău doar mi-a spus că eşti un fake şi nu merită să te susţină nimeni în pseudodemersurile tale, că se pare că n-ai nevoie de susţinere, te descurci singur cu mini-lista ta de triaţi. Pe de altă parte am avut şi eu instinctul de a tria oamenii după urmărirea sau nu a unei pagini de escrocherie nutriţională-medicală, apoi mi-am zis: „păi de ce să îi triez eu aşa”, lasă că-s gata triaţi în viaţa reală, să se ducă la acela la nutriţie, ce treabă am eu. La o adică mă pot şi pe mine tria destui după gusturi: mie de exemplu îmi place cum joacă fotbal Cristiano Ronaldo, dar am un prieten care îl consideră extrem de antipatic, mai că imi vine să îmi ascund postările de el. Deşi, cu scuzele de rigoare, bă Lucian, chiar e foarte bun Cristiano Ronaldo!!. Pe de altă parte, sigur că sunt şi criterii bune: eu cred că străinii îi putem tria foarte bine după nişte criterii, de exemplu gramatica sau ura din mesaje. Sau, după cum a procedat Doru, după numărul de selfieuri. Dar mă refer la valul de cunoştinţe, nu la marea grădină virtuală. Şi zău că n-avem niciunul 700 de prieteni, nu dăm zilnic 2 telefoane de la mulţi ani. Şi atunci care e logica? Am ajuns cu toţii mega-pretenţioşti şi selectivi? …Om fi ajuns, marcăm la progres :). Morala la capitolul: „prietenia pe Facebook” e că de fapt ne-am tot reglat tirul în anii ăştia şi ne-am stabilit fiecare cam cât suntem de pretenţioşi, de selectivi, dar în realitate cât de tare luăm în serios un site de Internet.

Partea a doua e cea de politeţe digitală. Se leagă şi de primul paragraf, cel cu Facebookul: păi dacă dai unfriend cuiva îi spui clar: „bă, nici măcar în versiunea prescurtată nu mai vreau să aud de tine”. Ce ar fi amuzant ar fi să te şi întâlneşti cu unul care ţi-a dat unfriend şi să te întrebe: „ce mai faci?”. Chiar n-am avut ocazia des (sau n-am remarcat-o) să mă întâlnesc cu „foşti frenzi”. Cu mici excepţii foarte simpatice: Dan şi Claudiu. Dan acum o vreme m-a sunat şi şi-a cerut scuze că o să-mi dea unfriend, am râs împreună, mi-a dat, nici nu mai ştiu când mi-a dat din nou add friend, după o perioadă de „reglare de tir”, presupun. Mi-a spus că îi zbârnia telefonul de la notificări şi postam prea des. Claudiu mi-a dat de-a dreptul block acum câteva zile, dorise să-mi dea unfollow. Intre timp ne-am întâlnit şi mi-a mai zis şi Bogdan (ştie el care) o chestie simpatică, de genul: „ce are Adi dacă ţi-a dat block? E doar un site de Internet”. Eu încercam să explic că e o impoliteţe digitală, adevărul e că putea să mă sune înainte :). Practic nu era mare lucru de înţeles: lui Claudiu nu-i placea pagina mea de Facebook. Şi vorba lui Bogdan, utilizator sporadic şi discret: „păi au alte corelaţii chestiile astea la cei pasionaţi decât la nepasionaţi”. O sinteză foarte bună. Ăsta ar fi un aspect de politeţe dar mai sunt nenumărate. Hatereala nici n-o pun la impoliteţe, eu mă refer, totuşi, la un oarecare grad de civilizaţie. Altă impoliteţe, amuzantă, e, de exemplu răspunsul la un mesaj de 30 de rânduri cu un rând. În fine. Probabil că e după cum ne povestea în cursurile de la Centrul de Diabet psiholoaga Mirela: cea mai bună abordare e să imiţi mimica interlocutorului. Dacă omul din faţa ta e ursuz şi serios nu te apuci să râzi în hohote şi să-l baţi pe umăr, iei şi tu o mină serioasă şi gata. Probabil aşa e şi cu digitalul. Morala e, dacă e să te intereseze partea asta de politeţe, să te gândeşti la cum ar tolera interlocutorul o replică, o acţiune, că, de fapt, acolo se trage linia. Ca şi la cadouri: iei ce îi place omului, nu ce-ţi place ţie. Deşi eu la cadouri cam uit chestia şi cumpăr tot ce îmi place mie…

Subiectul trei, cu care şi închei, e cel de toleranţă la alte opinii. Aici suntem blocaţi rău în România şi poate şi pe plan mai larg. E chiar un subiect greu, mai ales în epoca asta ciudată în care n-ai voie aia, n-ai voie cealaltă, „corectitudinea politică” e de fapt o strategie creată de cine ştie pentru cine ştie ce scop. Există suficiente teorii politice absolut coerente, e clar un anume asalt la o anumită civilizaţie. Dar nu mă afund aici. În schimb „în partea de jos”, adică cea în care interacţionăm noi, ăştia mai simpli, parca e totuşi încă prea multă lipsă de toleranţă. Tot la cateva săptămâni cineva postează după modelul: „vă dau unfriend dacă n-aţi fost la vot”, „vă dau unfriend dacă aţi dat like lui x”. Păi, reiau, care e problema? Suntem toţi la fel? Ne-am trezit brusc un neam de exigenţi şi intoleranţi la alte păreri? Morala aici e simplă: prea multă încrâncenare. Te prinzi de asta foarte bine după ce te întâneşti cu străini sau, şi mai bine, cu români plecaţi în străinatate. Îi vezi că vin relaxaţi, cu zâmbetul pe buze, cu o limbă română un pic intercalată, dar nu din sindrom Răducioiu, cu unii termeni un pic nefireşti. Dar mimica e alta. Şi abia atunci te prinzi de fapt de o chestie: e aici atât de multă încrâncenare, toţi se luptă cu toţi, toţi îi triază pe toţi. Staţi, mă, un pic. Şi, ca să închei mai lejer aşa, îi zic şi eu lui Alex, plecat de 12 ani în Anglia, „dar cum de nu scrii Alex pe Facebook nimic?…că noi ne uităm cu plăcere”. Şi să vezi răspuns simpatic. „A, aş scrie, dar noi aici suntem cu Tweeterul”.

În loc de concluzii, nu ştiu cât oi mai scrie sau nu pe Facebook chiar şi pe pagina micuţă, dar parcă aş vrea să îndemn şi eu dintr-un colţ de net la un pic mai multă raţiune şi un pic mai puţină „exigenţă” şi „seriozitate” pe Internet. Mă refer la cei mai „ca mine”, nu la extremiştii de carieră. Prea suntem încrâncenaţi. Lăsaţi oamenii să mai aibă şi alte păreri, că oricum le au.