Mi-am amintit astăzi că am pus cândva pe Facebookul personal o poză de la serviciu cu colectivul şi nişte pizza, la o ocazie oarecare. Dincolo de glume simpatice de la prieteni am primit un comentariu fără umor de la o doctoriţă care a văzut poza, ceva de genul: “Urât! Aşa faceţi educaţie nutriţională, domnule doctor?”. N-am răspuns mare lucru atunci, dar replica asta are de fapt numeroase implicaţii serioase, pe care le explic repejor în câte un paragraf. Ideea e că foarte mulţi confundă meseria de medic nutriţionist cu presupuse misiuni apostolice către meniul impecabil, către asceza cu suc verde, către abdomenul perfect (al nutriţionistului), în fine, către nişte idealuri de plastic pe care îşi închipuie lumea că trebuie să le promoveze un nutriţionist, din principiu, alături de eternul iaurt cu cereale, seminţe şi fructe uscate cu care nu poţi da greş într-o postare de Facebook. Dar viaţa e un pic mai complexă de atât.

În primul rând pizza există. Că o pozez eu sau nu pe Internet ea chiar există, e un fel tradiţional în Italia, e o mâncare gustoasă (dacă poate, să spună cineva că nu e…), e o mâncare pe care o poţi comanda, o găseşti stradal. Dacă ai copii te izbeşti la orice petrecere de pizza pentru că la un moment dat vine momentul ca părinţii să mănânce ceva şi, ce să vezi, nu vine nimeni cu smoothie verde cu spanac şi cu iaurt cu cereale, seminţe şi fructe uscate. Vine pizza. După unii ar trebui, probabil, ca noi, medicii nutriţionişti, să întoarcem capul când vedem pizza şi să o luăm la goană de la petrecere sau, invers, să îi luăm pe fiecare la 11 metri în caz că se ating de pizza adusă de părintele serbatului. Că, va să zică, e ceva rău, şi trebuie noi să sărim repede în ajutor. Evident că e absurd, la fel de absurd cum mi s-a părut să primesc acea replică în care eram criticat pentru “educaţia nutriţională” deşi era o poză absolut normală cu nişte oameni mâncând pizza. Nu era nici emisiunea Doctor Oz nici ghidul de nutriţie de pe siteul Ministerului Sănătăţii (care chiar există, în caz că vă întrebaţi) şi nu era nici poza mea oficială de nutriţionist cu o felie de pizza în spate în loc de măr.

În al doilea rând nu doar pizza există ci foarte multe mâncăruri există, bune, rele. Să ne prefacem noi ca nutriţionişti că ne plimbăm prin alei de salată proaspătă cu rouă pe ea şi culegem un fruct bio din copac în drumul spre serviciu n-o să ne iasă. Dacă cineva şi-a făcut un fast-food la un parter stradal l-a făcut pentru profit, nu l-a făcut pentru educarea nutriţională a populaţiei. Iar majoritatea chioşcurilor fac profit. De ce fac profit? Pentru că produc alimente cu ingrediente ieftine (baza majorităţii produselor stradale sunt făina, grăsimea de palmier, margarina, uleiul, zahărul şi sarea), le fac bune la gust şi lumea le cumpără. Să arunce primul piatra dintre cei care n-au cumpărat în viaţa lor un covrig de pe stradă. Pizza, întâmplător, nu e chiar la nivelul 1. Pizza mea preferată, un quatro formaggi de la o pizzerie italiană din împrejurimile cabinetului meu, are aluat proaspăt, brânză, ulei de măsline şi a mea sigur are un sos picant (eu zic că e cea mai bună quatro-formaggi din Cluj-Napoca). Nu chiar cele mai rele ingrediente (las, totuşi, făina albă şi glutenul pentru alte postări, ca să nu se creadă că nu ştiu ce e în aluat). Ce e cu adevărat particular la pizza e aluatul încălzit: dacă încerci să mănânci aceeaşi pizza nu atunci când e caldă ci a doua zi, rece, e greu, e foarte greu să atingi gramajul pe care îl poţi atinge cât e proaspătă. Sunt şi alte “defecte” dar cel major sunt caloriile şi aluatul cald, asta DOAR pentru cei pentru care e o problemă cu ele. Revin. Va să zică pizza e un aliment cu multiple valenţe sociale şi nutriţionale şi care mai are şi imagine publică. Rea. Atât de rea încât dacă cumva un nutriţionist nu decupează din pozele cu prietenii sau colegii de serviciu pizza din imagine se numeşte că a comis o educaţie greşită.

Pe al doilea versant e partea serioasă a problemei. Cum gestionează o persoană care are probleme nutriţionale această prezenţă şi abundenţă de alimente? Mai ales cele de proastă calitate, eventual bune la gust sau care miros bine sau care sunt exact la chioşcul pe lângă care treci în drumul spre serviciu. Chiar de curând a postat un coleg de-al meu un studiu interesant legat de faptul că în mediul nostru casnic un mare impact asupra consumului îl are faptul că VEDEM alimentele. Subscriu uşor la idee, de asta şi fac recomandarea ca alimentele care nu sunt binevenite într-o anumită intervenţie de nutriţie să nu fie la vedere în casă. Să fie, de exemplu, într-un dulap închis sau într-o zonă mai ascunsă a frigiderului. Dacă pacientul e bărbat cu siguranţă nu le va vedea (eu, cel puţin, nu reuşesc să găsesc nimic în frigider dacă a fost mutat de la locul obişnuit). Mai mult, uneori e chiar de competenţa psihologului ce anume poate face familia pentru a sprijini o persoană care se confruntă cu o problemă în care e nevoie de schimbări în rutinele casnice. De exemplu cum faci schimbarea într-un cuplu care seara are obiceiul de a ronţăi la un film? Dar revin la tabloul mare, pentru că aici nu e vorba de un sprijin punctual către o persoană care a cerut ajutor. E vorba de faptul că există o abundenţă de alimente disponibile iar acest aspect e unul extrem de serios în studiul obezităţii. Dar de aici până la postarea mea în care apărea pizza e un drum extrem de lung care trece prin paragraful 3. Închei cu ceva care şi concluzionează ideea. Acum o vreme apăruse o recomandare pe undeva de genul: “dacă eşti la dietă nu ieşi la restaurant!”. Păi până să ajungi la restaurant sunt 3 fast-fooduri. Am combătut şi atunci şi combat şi acum sfatul: dacă faci ceva pentru tine învaţă să faci ceva CU CAP, nu să eviţi toate circumstanţele în care există mâncare. Pentru că n-ai cum. Învaţă CE să comanzi la restaurant, nu să fugi de restaurant. Eu chiar găsesc restaurantul un loc în care poţi mânca mult mai bine decât ce poţi mânca stradal sau rece de la supermarket. Pentru că aceasta e comparaţia realistă.

Paragraful 3 şi ultimul. Relaxant. Şi în aceeaşi direcţie cu primul. Oare de ce e atât de atractiv pentru oameni să spună nutriţioniştilor bancul cu “fă ce spune popa”?. Se poate povesti în multe feluri pe subiectul ăsta. Iar subiectul include şi mai complexul subiect al nutriţionistului ca exemplu personal. Dar, ca idee, schimbările de comportament nu sunt uşoare, iar mâncatul e un comportament. Are loc în nişte contexte, are la bază nişte experienţe, credinţe etc. Cu scuzele de rigoare că nu pot scrie aşa frumos cum ar scrie un psiholog pe tema asta, ideea principală e aceeaşi. Nu e uşor. Nu e uşor să-ţi schimbi alimentaţia. O faci când ai asta în minte. Cu siguranţă nu e uşor să ajungi la stadiul la care faci consecvent nişte schimbări ale rutinelor. Dar trebuie cu siguranţă, dacă ai probleme în sfera asta, să schimbi ceva:  fără să schimbi nimic nu se întâmplă nimic. Şi cum, în general, e greu să-ţi schimbi rutinele, e mai uşor să observi că e greu să schimbi. De aici bancurile cu nutriţioniştii graşi, de aici “fă ce spune popa nu ce face popa”. Pentru că îţi spui în minte: “da, să facă ăsta ce spune, nu eu”. Cu subtitrarea: “e greu, uite, şi ăstuia îi e greu”. Ăstuia fiind nutriţionistul care, iată, nu reuşeşte nici el.

În încheiere vreau să adresez celor porniţi pe unele alimente o idee banală dar care, iată, în epoca asta necesită articole explicative: noi, specialiştii, n-avem nicio vină pentru existenţa lor. Nu putem nici pune piedică oamenilor la coadă la covrigi, gogoşerii şi kurtos-kalacs, nu putem sta nici cu pancarte în faţa fast-food-urilor şi, că tot vorbirăm de ea, nu putem opri existenţa mâncării numită pizza. Pur şi simplu pizza există.