Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Mişcarea şi alimentaţia nu sunt “calorii”, sunt semnale genetice

Despre faptul că alimentaţia şi mişcarea nu sunt nici pe departe doar calorii am mai scris şi voi mai scrie. Impactul lor şi în general al stilului de viaţă e unul complex asupra organismului iar mecanismele prin care se întâmplă asta abia încep să fie descifrate. S-a avansat mult în anii trecuţi pe apetit, pe componentele neuroendocrine ale comportamentului alimentar. Operaţiile de slăbit, spre exemplu, au adus multe informaţii de “culise” cu privire la rolul de glandă endocrină al stomacului (da, şi stomacul şi multe alte componente ale tubului digestiv au funcţii endocrine şi nu sunt doar “saci de stocare a mâncării”). Acum însă mă voi opri asupra unui aspect foarte interesant şi anume faptul că alimentaţia şi mişcarea sunt, pe lângă tot ce se ştie sau se crede că se ştie, şi puternice semnale epigenetice. 

Fragmentul mi-a fost semnalat de către un prieten şi e în limba franceză, ataşez aici linkul către materialul original (you tube), traducerea o fac pentru că mi s-a părut foarte interesant să păstrez în “slow-motion”, în limba română şi “tipărit” ideile foarte clare din această conferinţă expusă exact în stilul în care putem lua contact foarte simplu cu domeniul epigeneticii, în explicaţiile lui Joel de Rosnay, cercetător la Massachusetts Institute of Technology (MIT), specialist în biologie moleculară, scriitor şi futurist francez. (wiki).

În continuare cuvintele lui Joel de Rosnay:

”Subiectul epigeneticii este mai mult decât interesant. Epigenetica, o să vă explic, e marea revoluţie a biologiei ultimilor 5 ani. Nu 10, 20, 30 ci 5 ani. De curând s-a acordat şi un premiu Nobel pe acest subiect.

Cunoaşteţi cu toţii ADN-ul, programul fiinţei vii. Mult timp s-a crezut că ADN-ul nu putea avea variaţii. Dealtfel este o realitate faptul că mutaţiile iau mult timp să apară şi să se traducă în specii care se vor adapta şi selecţiona. Dar ADN-ul nu codifică decât 15% din totalitatea maşinăriilor care fac să funcţioneze celula. Mai exact enzimele şi proteinele. Atunci a apărut întrebarea: ce e restul de 85%? Cum nu se ştia s-a dat numele de “junk DNA”, cu sensul de reziduuri care se acumulează in timp. Acum se ştie că acest 85% material genetic permite fabricarea de mici molecule de ARN, monocatenar, mult mai scurt decât marele ADN. ARN-ul circulă în permanenţă în corp şi reglează funcţionarea genelor.

Aşadar epigenetica este modularea exprimării genelor. In funcţie de ce? În funcţie de comportament. Comportamentul vostru de zi cu zi. Ceea ce mâncaţi, dacă faceţi sau nu mişcare, dacă ştiţi să vă gestionaţi stresul, dacă vă face plăcere ceea ce faceţi şi dacă aveţi un anturaj social şi familial care merge bine. Aceste 5 elemente combinate între ele vor contribui la producerea în corpul vostru de mici molecule care se vor ataşa de enzime care vor intra sau vor fi recunoscute de către nucleu. În nucleu există ADN-ul. ADN-ul este protejat în exterior de o teacă aşa cum firul electric din cabluri este protejat de plastic. Această teacă poartă denumirea de histone (nişte proteine). Deschiderea histonelor permite polimerizarea ADN-ului în ARN mesager care va permite fabricarea de proteine şi enzime sau nu. E ca şi cum aţi avea o carte cu reţete de gătit unde paginile cu sufleu de brânză s-au lipit. Dacă acele pagini s-au lipit nu puteţi face sufleu de brânză. Dacă s-a desprins capitolul de pui fiert…puteţi face pui fiert. Dacă lipim paginile cu reţeta de pui şi le deschidem pe cele cu sufleul de brânză…puteţi face sufleu de brânză. Aşa e ADN-ul. Sunt gene care se exprimă, gene care sunt silenţioase şi gene care sunt inhibate. Iar asta depinde de comportamentul nostru.

Voi încheia spunând următorul lucru: vă daţi seama ce înseamnă asta pentru medicina preventivă? Pentru voi? Puteţi fi responsabili, în parte, de propria sănătate. Da, puteţi face ceva pentru voi. Încercaţi să fiţi într-o mai bună stare de sănătate. Se poate. Încercaţi să îmbătrâniţi mai încet. Iar asta e important nu doar pentru voi ci şi pentru societate.

Închei cu un exemplu concret al epigeneticii. Albinele. Toate larvele de albine se nasc cu acelaşi material genetic. Exact acelaşi. Dar dacă daţi de mâncare lăptişor de matcă anumitor larve şi altora nu, cele ce au primit lăptişor devin regine. Asta e diferenţa între o albină lucrătoare şi o regină (matcă). Matca e mai mare, trăieşte mai mult, face ouă. Deci nimic altceva decât alimentaţia cu lăptişor de matcă a acetilat sau a metilat aceste faimoase histone pentru a permite genelor să se exprime sau nu.
E o mare revoluţie şi ea va defini medicina preventivă de mâine şi nu medicina lăsată pe umerii “big pharma”, cea cu medicamente ale căror interacţiuni nu ştim dacă fac mai multe probleme decât problemele pe care încearcă să le rezolve”.

Aşa se încheie scurta conferinţă a lui Joel de Rosnay, am păstrat şi ultimul pasaj care arată ca un atac la adresa farmacoterapiei şi medicinei terapeutice dar, cu siguranţă din postura de medic nu pot decât să susţin că prevenţia e mai bună decât tratamentul DAR că noi, medicii, lucrăm în majoritatea timpului acolo unde momentul prevenţiei deja a fost depăşit.

Pe post de concluzie extrag şi repet din textul de mai sus cele 5 elemente care, în viziunea acestui cercetător, ne pot face să ne influenţăm în bine viaţa prin mecanisme epigenetice. E una din puţinele ocazii în care folosesc liniuţe, cifre şi astfel de elemente grafice, cred că aici se potriveşte foarte bine.
1. Alimentaţia
2. Activitatea fizică
3. Gestionarea stresului
4. Plăcerea în ceea ce facem
5. Anturajul familial şi social

Cred că putem, cu toţii, încerca să facem câte ceva bun în fiecare din cele 5 componente ale vieţii noastre. Şi nu, nu e vorba de diete şi calorii.


Scrie un comentariu

Drept la replică de la mine din postura de “celebru nutriţionist” care dă de pământ cu diete celebre

Zilele aceste mi s-a întâmplat un fapt cu multiple faţete. Am o pagină de Facebook micuţă, unde scriu într-o audienţă mică de prieteni, iar în rândul “prietenilor” (de fapt conexiunilor, dar nu ăsta e subiectul) am şi oameni de presă, din televiziuni etc. Probabil 20-30 de oameni îmi citesc o postare iar “like-uri” la postări sunt de ordinul 5-10. Pe această pagină am postat de curând pe PRIVAT, adică nu public, ci vizibil doar PRIETENILOR (repet asta, şi nu o fac degeaba) cam de ce văd eu că e o problemă cu numeroase diete şi afaceri cu nutriţie şi tot felul de personaje – ba chiar am menţionat nişte nume pe acolo. Într-una din zile o publicaţie mare, naţională, a făcut articol din acea postare a mea, fără să-mi ceară acordul, şi a făcut-o în genul: “cutare dietă e periculoasă….afirmă celebrul nutriţionist pe pagina sa de Facebook” etc. (un jurnalist al acelei publicaţii, dealtfel foarte cunoscută şi citită, era în lista mea de prieteni). Câţiva prieteni m-au informat. Am identificat cine îmi furase postarea şi făcuse din ea articol, i-am dat în mod spontan block şi am început să dau telefoane, inclusiv către avocata mea, către oameni din presă etc. S-a rezolvat: am luat legătura cu respectivul jurnalist, ziarul mare a şters articolul, am primit scuze, mi-a comunicat că i s-a părut foarte interesantă şi utilă postarea. Am acceptat scuzele, în locul unde a fost publicată a fost ştearsă rapid. I-am şi spus că oricând îi dau un interviu pe tema asta, dar nu are nicio legătură felul cum vorbesc în presa mare şi la televiziuni cu vorbele mele cu prietenii pe Facebook.

Acum, la 2 zile distanţă, au reapărut semnalările de la prieteni că articolul “meu” e pe diverse alte siteuri. Adică există siteuri de Internet care la nivel de zeci de minute de la publicarea unui articol în presa mare copiază cuvânt cu cuvânt articolul şi apoi scriu ceva de genul: “sursa: ziarul X”. Cam din astfel de siteuri obscure am primit linkuri azi şi ieri. A rămas articolul copiat în respectivele siteuri.

Revin. Problema cu articolul e că eu în presa mare am un anumit tip de discurs, nu menţionez niciodată nume proprii, nu sunt nici prea dur, nici prea glumeţ etc. (aşa cum, ca orice om, pot fi pe pagina personală de Facebook). Dar în acest articol brusc m-am trezit cum în presa mare mă refer la diverşi nutriţionişti şi metode de nutriţie deşi eu asta în presă nu fac decât extrem de rar şi de elegant. De exemplu am fost cândva întrebat despre o intervenţie a doamnei doctor Mihaela Bilic în care spunea că “fructele îngraşă” şi am comentat că o astfel de afirmaţie mi se pare neinspirată şi am explicat cum văd eu. Cu siguranţă există puncte de vedere care pot fi diametral opuse în nutriţie şi între orice fel de specialişti. Cu siguranţă orice specialist are recomandările şi antirecomandările lui în diferite medii. Inclusiv pe Facebook. Dar nu în maniera în care să iasă cineva în presa mare şi să spună: “nu-mi place nutriţionistul x”. Dar în privat, da, cu siguranţă orice specialist în orice domeniu iţi poate spune: cutare e ok, cutare nu e ok. Cam asta era postarea mea şi a fost, îmi menţin oricând părerea asta, un gest total nelalocul lui copierea postării fără acord şi scrierea unui articol dezvoltat din postare.

Ceea ce ne duce la parte de reglementări legale. Facebook e spaţiu public. Pentru asta există definiţii şi jurisprudenţă. Că s-a setat pe ‘privat’ sau pe ‘public’ nu ştiu cum e reflectat în legi. Cu siguranţă multă lume îşi pune, de exemplu, fotografii cu copiii pe paginile personale şi nu e deloc în regulă ca presa să ia o poză cu un copil şi să facă un articol şi să scrie apoi: “iată ce copil frumos a pus x-ulescu pe pagina sa de Facebook”. Nu e deloc etic. Cum n-a fost nici cu postarea mea. Că e legal sau nu, asta doar cineva specializat în astfel de speţe o poate spune. Eu cred că oricum încă legile nu sunt aduse la un aşa nivel de acurateţe, aşa încât nu partea legală ci partea de morală a furtului unei postări fără acord mi s-a părut extrem de deranjantă. Dar, pe de altă parte, am luat legătura cu cel ce a semnat articolul şi mi-a comunicat că i s-a părut foarte interesantă postarea mea şi de aceea a făcut-o articol şi apoi, văzând că m-a deranjat, şi-a cerut scuze spunându-mi că nu s-a gândit că mă va deranja şi a eliminat-o de pe pagina ziarului. Dacă n-ar fi fost siteurile obscure care fură articole de la siteurile mari povestea s-ar fi oprit acolo şi elegant. Se va opri de la sine pentru că siteurile respective -care trăiesc din copy-paste şi bani de reclame în caz că cineva a aterizat din greşeală pe ele şi apoi a şi dat click pe o reclamă –nu cred că merită multă atenţie.

Alt aspect e cel legat de faptul că există, într-adevăr, o mulţime de afaceri cu nutriţie care au foarte foarte multe nereguli în ele. De la simplul fapt că orice persoană necalificată poate oferi sfaturi de nutriţie şi poate încasa bani pentru asta. Că oferă sfaturi…asta e, să ofere fiecare ce sfat vrea şi să mănânce fiecare cum vrea, nu e treaba niciunui om ce mânăncă omul de lângă el, cu atât mai mult ce mănâncă oameni necunoscuţi (revin altă dată despre importanţa implicării specialiştilor în online, e o temă extrem de interesantă în epoca asta) . Dar în momentul în care se încasează bani pentru ceva eu cred că trebuie pusă problema de competenţă. Am scris în alte părţi ce profesii de nutriţie sunt acreditate în România. Să adăugăm că unele persoane care sfătuiesc lumea să ţină o anumită dietă şi să cumpere un anumit produs pot fi “consultant nutriţie” la o oarecare firmă mare şi atât, nimeni nu e intrigat de faptul că un absolvent de liceu industrial poate să vândă pudră proteică cu vitamine şi minerale. Dar nu mai lungesc. Unde să mai punem că sunt şi personaje cu titlu, ba chiar de medic, care nu fac onoare titlului. Dar acolo e altă poveste. Meseria de medic se desfăşoară oricum sub semnul malpraxisului. Culmea e că dacă un necunoscut îţi spune să mănânci un măr pe zi ca să slăbeşti nu e supus niciunei legi. Şi poate îţi ia şi bani pe “sfatul” ăsta. Dar nu fac un articol nici din asta, e doar o explicaţie referitoare la câteva subiecte pe care le atinsesem în respectivă postare. De exemplu menţionasem un inginer care face filmuleţe de nutriţie pe teme pe care oricum nu le înţelege. Nu-l menţionez aici, pentru că nu cred că merită, dar îl menţionasem în scurta mea postare şi brusc m-am trezit că, din greşeală, îl menţionasem şi în presa mare.

Închei. Ce am de spus eu spun pe acest blog sau pe paginile clinicii Asteco din Cluj-Napoca (unde lucrez) sau pe pagina publică de Facebook sau în interviurile oficiale. Din toate aceste surse se poate prelua oricând, totul e public. Dar din postări private sau discuţii cu prietenii sau din sfaturi date la cabinet, nu, nu consider că e deloc în regulă (moral, nu juridic, juridic nu ştiu) să se fure idei şi să se expună unui public mai larg.

Cât despre celebritatea nutriţioniştilor şi a dietelor, aş îndruma la multă circumspecţie. Nu există nicio legătură, după părerea mea, între cât de celebru e un specialist în ceva şi cât de bun, profesional, e. Asta dacă celebritatea nu face parte din meserie. Cu siguranţă un muzician care nu e celebru nu interesează pe multă lume, dar un medic care nu apare nicăieri pe Internet sau la televizor cu postări şi interviuri poate fi foarte bun şi cu zero nevoie de imagine. Cunosc o mulţime de astfel de medici. Iar despre diete celebre am scris şi scriu de peste10 ani de zile şi o să mai scriu. Ba chiar în presa mare am scris că “se poate slăbi cu orice dietă”. Problema la persoanele cu probleme de greutate e pe termen lung, din păcate, iar intervenţiile pe termen scurt de cele mai multe ori pot fi absolut înşelătoare şi sunt, prea des din păcate, extrem de periculoase. Sau pot fi de-a dreptul escrocherii. Asta indiferent de numele pompos pe care cineva îl dă unei intervenţii de malnutriţie programată în care o zi mănânci fructe şi o zi carne, ca să nu mai menţionez eternele diete în care nu mai mănânci pâine, cartofi, orez şi paste făinoase şi slăbeşti. Dar despre ele am scris de mult prea multe ori.

Pentru că am scris această postare în preajma Paştelui, doresc tuturor cititorilor mei un Paşte fericit şi liniştit şi vă mulţumesc dacă îmi urmăriţi cuvintele de pe Internet. Nu am un “public” larg dar mă bucur că, chiar dacă e un public mic, persoanele care mă urmăresc sunt de calitate şi mi-au dat mereu impulsul de a continua să scriu pe Internet. Sărbători fericite tuturor!

 

Doctor Adrian Copcea

Cluj-Napoca, aprilie 2018


Scrie un comentariu

Mit sau adevăr în serialul “Broken Brain”. Medicina funcţională şi psihonutriţia

O semnalare pe Facebook m-a îndrumat către un website BrokenBrain.com ce difuzează în aceste zile, într-o manieră originală, un serial de documentare ce abordează patologia modernă a psihicului dintr-o perspectivă “holistică”, “funcţională”, “integrativă”, mai precis abordează bolile moderne ale psihologiei şi psihiatriei dintr-o perspectivă “alternativă”, “complementară”, cu largi implicaţii ale domeniului nutriţiei. Serialul e coordonat de un medic de familie, Mark Hyman, director al Cleveland Clinic Center for Functional Medicine, un medic cu o puternică activitate editorială şi de imagine în spiritul american “doctor Oz” (cu care şi colaborează). Serialul de documentare se numeşte “Broken Brain” şi este disponibil spre vizionare într-un timp limitat, prin acces de pe email şi doar în formula: “un episod pe zi”. O astfel de prezentare mi-a permis, cu această clară şi intenţionată limitare a vizionării (demnă de un manual modern de marketing), să vizionez 30 de minute din episodul 4, cel dedicat autismului, şi o oră din episodul 5, cel dedicat anxietăţii şi depresiei. Suficient mie ca medic şi specialist în nutriţie pentru a-mi forma o părere, pe care o expun în continuare.

Medicina funcţională: concept şi definiţie

Serialul Broken Brain are o serie largă de invitaţi cu activităţi din sfera “medicinei funcţionale”, o “medicină” mai greu de definit dar care caută să abordeze dintr-un “unghi original” afecţiunile, şi anume explorând cauze mai profunde ale bolilor şi abordându-le din alt unghi. Institutul de Medicină Funcţională, în cadrul căruia doctorul Mark Hyman ocupă o poziţie de vârf, îşi descrie activităţile pe website ca o serie de iniţiative de “transpunere a progreselor ştiinţifice în aria genomicii, epigeneticii, nutriţiei şi stilului de viaţă în soluţii pentru problemele largi de sănătate”. Definiţia medicinei funcţionale ce rezultă din descrierea instituţiei e, cu siguranţă, în sfera unui mai larg concept al medicinei “integrative”, pe care eu prefer să o descriu ca “interdisciplinară”, “multidisciplinară” sau “transdisciplinară” fiind vorba de ramuri medicale clare precum genetica, nutriţia, psihiatria, gastroenterologia. Termenul “funcţional” doreşte, practic, să adauge o nouă dimensiune şi o abordare din alt unghi, iar adepţii acestei “metode” medicale afirmă că abordarea unora din patologiile medicale clasice poate fi şi diferită de “medicina clasică”, mizând pe un alt tip de “cauză-efect”. Spre exemplificare, serialul afirmă clar conceptul prin ideea că bolile psihice ar fi, de fapt, o manifestare a unor fenomene mai profunde precum nutriţia sau mediul şi nu o entitate “pur psihică”, mai exact cauza bolilor psihice e posibil să se găsească nu în creier ci în afara lui. Apare şi negru pe alb in serial ideea: “medicina nu caută în această patologie acolo unde trebuie”. Există, cu siguranţă, grade de realitate uşor obiectivabile dar şi ipoteze de pionierat ce e posibil să fie verificate în viitor în această afirmaţie: poate autismul e o boală epigenetică contractată intrauterin, poate depresia e o stare de proastă nutriţie a creierului, dar cu siguranţă interacţiuni între microbiom şi depresie există, interacţiuni între nutriţie şi bolile psihice există. Cumva această medicină funcţională se adresează intersecţiilor, dând o altă “pistă” de cauză-efect dar şi alte piste terapeutice, de exemplu dietele de excludere. Spre exemplu unii din cei intervievaţi în documentar semnealează efecte ale dietelor fără gluten în depresie, ba există chiar o pacientă cu testimonial.

Realităţi de necontestat în intersecţiile bolilor moderne

Epidemia de “broken brains” e de fapt întregul spectru de boli psihologice si psihiatrice moderne, larg răspândite, ce se suprapune peste o perioadă modernă în care regăsim şi alimentaţie proastă, şi stres, şi sedentarism, şi un mediu poluat, industrializat, ostil. Legăturile temporale între bolile moderne ale planetei sunt clare. Legăturile fiziopatologice mai puţin, dar sunt plauzibile şi capătă tot mai multă substanţă. O parte din substanţa comună e dată de diferite intersecţii deja probate de medicină. Chiar şi documentarul merge pe o pistă absolut clară ce leagă INFLAMAŢIA de o serie largă de boli. În inflamaţie, afirmă documentarul şi o face corect, găsim o verigă comună pentru boli din ramuri ce nu par înrudite la prima vedere dar ce, totuşi, împărtăşesc această verigă comuncă: spre exemplu obezitatea e boală inflamatorie, depresia la fel, ba chiar afirmă Hyman că practic toate bolile psihiatrice au o latură inflamatorie. Apoi intră în discuţie IMUNITATEA, încă un element comun patologiilor moderne, un element aflat, de asemenea, la intersecţie. Exemplu tiroiditei Hashinoto şi al corelaţiilor psihologice este adus în prim plan în episodul 5 al serialului. În sfera imunităţii intră impactul unor nutrienţi precum celebrul GLUTEN. Dietele fără gluten sunt deja studiate prin prisma unui potenţial impact asupra bolilor cu componentă imună / autoimună. Nu în ultimul rând şi poate la fel de important este MICROBIOMUL, şi în sens mai larg patologia intestinală. E deja de notorietate comunicarea între intestine şi creier şi tot mai cunoscută şi legătura între flora intestinală şi patologia psihologică/psihiatrică. NUTRIŢIA, ca element unificator al majorităţii dacă nu tuturor elementelor de intersecţie, precum cele mai sus enumerate, vine atât cu “impulsuri” externe, de mediu, precum alergeni, toxine (glutenul e un alergen alimentar), dar vine şi cu “materia primă” din care e fabricat corpul uman şi, foarte important, din care sunt fabricaţi neuromediatorii şi toate substanţele prin care organele şi sistemele noastre comunică între ele. GENETICA, într-un alt registru, vine cu o componentă cu totul fascinantă mai ales în această epocă de pionierat a EPIGENETICII, care a adus un element extrem de important ce dă o cu totul altă lumină mediului şi nutriţiei: avem gene a căror expresie depinde de mediu. Am explicat într-un alt articol că o ilustraţie a acestei ramuri sunt cancerigenii, de exemplu fumatul care este un factor clar de risc pentru cancerul pulmonar. Practic fumatul sau alimentele cancerigene “descătuşează” unele gene rele şi le lasă să se manifeste, în această sferă vorbim de epigenetică. Nu în ultimul rând estimez că o atenţie deosebită va primi în viitor perioada intrauterină prin prisma nutriţiei şi epigeneticii. Adăugăm acestei liste INFECŢIILE şi avem un tablou larg.

De unde aparenta repulsie a ştiinţei pentru ipotezele “alternative”?

 

Aici aş spune că nu e vorba de nicio repulsie. Ştiinţa are perioade în care descoperirile sunt “incipiente” apoi etape în care “avansează”. Medicii au versiuni standardizate de experimente, medicina are propriile limite etice în a testa ipoteze. Însă ipotezele pot deriva din observaţii. Iar observaţiile pornesc de la mecanisme, ajung apoi în diferite stadii de “ipoteză” şi în final ajung să fie probate. Există o “pauză de confirmare” între o ipoteză şi momentul când ea se confirmă. Am făcut această întortocheată explicaţie spre a explica de ce, de exemplu, formularea unei ipoteze precum: “dieta fără gluten este benefică în depresie” are de parcurs nişte paşi până când o astfel de intervenţie să devină linie de tratament în “medicina clasică”. Medicina funcţională insă se situează automat în zona de “vid” sau “pionierat” în care observaţiile pot confirma. Dar, să spunem şi asta, pot şi infirma. Practic nu există decât o singură medicină.

Concret: ce e în Broken Brain? Medicină sau alternativă la medicină?

 

Percepţia mea de spectator e că abordarea “funcţională” aduce răspunsuri “de alt tip” decât medicina clasică unei problematici ce cuprinde depresia, anxietatea, schizofrenia, autismul, ADHD-ul, demenţele etc.. Sunt convins că majoritatea spectatorilor vor percepe drept “mai bune” abordările, întrucât ele se prezintă ca fiind mai profunde, cu mai puţine efecte secundare, iar documentarul abundă în referiri la eşecuri sau efecte secundare ale tratamentelor medicamentoase. Practic are sens ca un astfel de documentar să lase o astfel de impresie. În sprijinul ideii se aduc referiri largi şi concrete la nutriţie şi la zone de tratament ce “scapă” medicinei clasice. În acest sens revin periodic referiri la abordarea bolilor psihice prin intervenţii nutriţionale de excludere sau a unor intervenţii de tip nutriţie “antiinflamatorie”. Ca medic nutriţionist găsesc acceptabilă şi binevenită abordarea. E practic vorba de neuronutriţie şi psihonutriţie, pe care le definesc separate. Ce găsesc discutabil e nivelul de evidenţe ce se aduce în sprijinul ideii, iar acesta, după cum am explicat mai sus, nu e încă suficient de larg. Pe de altă parte unele descoperiri pornesc de la observaţii. De ce să nu testăm ipoteza conform căreia o dietă fără gluten ar avea efecte antidepresive?

Elemente de psihonutriţie şi neuronutriţie în Broken Brain

 

Practic documentarul e o pledoarie la anumite tipare nutriţionale cu potenţiale efecte în bolile psihice, la fel cum e şi un furnizor de ipoteze nutriţionale şi epigenetice pentru unele patologii. Ca medic nutriţionist am regăsit numeroase ipoteze şi abordări moderne ale nutriţiei în serial şi nu am găsit formulări aberante. E de testat implicarea unor nutrienţi în patologia neurologică şi psihiatrică, atât prin prismă “nutriţională clasică” cât şi epigenetică. Nimic de reproşat în îndemnul la dozaje de vitamina B12, acid folic, vitamina D, toţi nutrienţi legaţi de patologii din sfera neuropsihică. Nimic de reproşat în îndemnul la bilanţ tiroidian, e un screening pe care cu toţii îl putem face. Nimic de reproşat cu privire la incriminarea dietei occidentale, denumită aici sugestiv SAD diet, ca acronim pentru “Standard American Diet”. În plus pe o lungime de undă recomandarea unei nutriţii cu alimente integrale, mai puţin procesate. Pe aceeaşi lungime punerea la colţ a dietelor fără grăsimi. Eu unul nu recomand în practică (aviz amatorilor de Dukan) diete complet “degresate”. Ce rămâne de testat în dietele „Broken Brain” sunt diferitele diete de excludere pe care le propun în diferite afecţiuni: dieta fără gluten, dieta fără cazeină. De asemenea tiparele „paleo” şi „autoimmune paleo” sunt doar într-un stadiu de „ipoteză” în ştiinţa mare, dar nimeni nu poate opri pe cineva să ţină o astfel de dietă. Cineva chiar afirmă că ar fi publicate în medicină cazuri de schizofrenie ce s-au remis la dietă fără gluten. De văzut. Tot ce am descris mai devreme sunt zone de pionierat în nutriţie în care diferite tipare nutriţionale ar putea fi testate în diferite afecţiuni. Şi poate chiar ar avea efecte bune, serialul aduce exemplele bune în prim-plan. Generalizarea însă trebuie făcută cu precauţie.

Aşadar: adevăr sau păcăleli?

Cred că e de privit cu precauţie un astfel de serial şi luat ce e bun din el. Nu e nimic rău în a avea o nutriţie mai bună. Nu e nimic rău în a face bilanţurile medicale. Ce e de luat cu precauţie e generalizarea unui tip “alternativ” de intervenţie într-o anume patologie. Astfel de abordări rămân a fi demonstrate. Încă nu ştim dacă vor confirma sau nu. Poate că da. Unele exemple există. A nu se uita, totuşi, că aici e vorba de intervenţii medicale şi sub supraveghere medicală. Dincolo de filosofia pionieratului şi experimentului, greutatea “medicinei funcţionale” e, totuşi, cuvântul “medicină” din ea.


Un comentariu

Cine sunt nutriţioniştii? O mică expunere actualizată

Cei ce mă citiţi şi cunoaşteţi îmi ştiţi cât de cât biografia. Dar ce scriu cred că e citibil şi fără acest substrat. Scrierea e despre titlurile din domeniul nutriţiei. Nutriţia e pe val, nutriţioniştii la fel, e plin peste tot de nutriţie şi nutriţionişti. Găsesc că e locul şi momentul pentru un astfel de articol de recapitulare pentru cei ce ştiu, sau de “lectură critică a titlului de nutriţionist” pentru cei ce nu ştiu. Scrie un oarecare medic nutriţionist-diabetolog dintr-un oarecare colţ de Românie, preocupat, într-un grad ce variază între amuzament şi oarece disconfort, de disfuncţionalităţile şi “meritele nemeritate” ale termenului de “nutriţionist”.

Să spui “nutriţionist” în ziua de azi e lipsit de orice substanţă sau e cel mult vag. E ca şi cum ai zice: “medic” sau “sportiv”. N-ajunge. Trebuie să mai zici ceva. De care medic? De care sportiv? Ce faci? La ce te pricepi? Eşti amator? Eşti profesionist? Joci undeva? Exact ce calificare ai? Sau, dacă e să vorbim de nutriţie, consulţi undeva? Într-un cabinet medical? Într-un mall? Pe net? Ai vreo activitate concretă? Pe de altă parte nutriţia e un domeniu ce pare comun în viaţa noastră, spun asta pentru că unii îl confundă cu mâncatul. Mai mult, pare că multă lume se şi pricepe. Nu la mâncat ci la nutriţie. Doar pare. Chiar dacă n-ai decât vagi noţiuni tot îţi sună cunoscute diferite aforisme cu mâncatul după o oră anume, îţi sună cunoscut că alimentele trebuie combinate după anumite criterii ba chiar ai auzit de câţiva nutriţionişti. Dacă ei există înseamnă că o fi existând şi un domeniu. Paranteză: 98% din ce auziţi de combinatul alimentelor şi detoxifiere sunt păcăleli. Dar asta e pentru alte articole. Revin. Unde suntem cu nutriţia azi? Cât e serios şi cât e neserios în domeniul acesta? Cine sunt nutriţioniştii?

Să le luăm pe rând. Avem calificări în România pe nutriţie? Avem în Europa? Da, avem. În România avem două specialităţi universitare de nutriţie în care activează medici: „igiena alimentaţiei şi nutriţiei” (dacă nu e exact aşa, mea culpa, mă pot corecta „igieniştii”), alta e „diabet, nutriţie şi boli metabolice”. Specialitatea mea. Acestea două sunt cele în care avem medici ce işi pot zice la propriu „medici nutriţionişti”, deşi unii sunt pe preclinic (igieniştii), alţii pe clinic (noi). Mai departe, de câţiva ani avem specialitatea „nutriţie-dietetică”. Absolvenţii sunt cei pe care îi numim „nutriţionist-dietetician” sau simplu „dietetician”. Simplu „nutriţionist”, spuneam mai devreme, nu există într-un mod foarte concret. Sau există dar nu înseamnă nimic special.

Dieteticienii urmează o facultate de 3 ani în cadrul Universităţilor de Medicină şi Farmacie. Dar nu sunt medici. Apoi mulţi din ei urmează un master de nutriţie de 2 ani. În total 5 ani de studii specializate. Dieteticienii sunt recunoscuţi în Europa şi oriunde în lume, pentru că profesia există, oriunde în lume. Sau, să zicem, peste tot în lumea civilizată. Ei sunt, actualmente, cei mai îndreptăţiţi la titlul de „nutriţionist”. Există, mai apoi, diferite intersecţii între cele două, de exemplu sunt medici sau absolvenţi de medicină care au făcut şi facultatea de nutriţie-dietetică, chiar dacă la origine sunt medici în altă specialitate. În cazul lor, de asemenea, n-ar fi greşit să spui „medic nutriţionist”, chiar dacă aceasta combinaţie e oarecum inedită, e medic dintr-o parte şi nutriţionist din alta.

Mai apoi există zona de joasă calificare, numesc aşa zona pentru care nu există o facultate. Ministerul Muncii recunoaşte o calificare numită „tehnician nutriţionist”, o calificare din care unii extrag partea nobilă. Am uitat să spun că termenul „nutriţionist”, în funcţie de vederile personale, poate avea o aură nobilă. Dar acea calificare este în rând cu alte calificări, onorabile toate, dar pe un anume palier: cofetar, croitor, fotograf şi multe altele: o pot face şi oameni cu 8 clase dar şi oameni cu studii universitare. Şi în acest domeniu, ca şi în altele, există oameni bine intenţionaţi, dar calificarea în sine eu nu o consider compatibilă cu munca într-un cabinet de nutriţie cu oameni bolnavi. Iar obezitatea, de exemplu, e o boală, e o boală ce se poate trata şi cu medicamente sau operaţii. Cred că e de atenţionat că gradul de calificare pentru acest titlu constă în anumite cursuri fără acoperire universitară. Aici partea de „universitar” e, ca şi în alte titulaturi, reperul formal de siguranţă. Dar voi fi imediat critic cu această zonă universitară, în zonele unde e cazul de critică. Deocamdată sunt la partea formală, universităţile sunt o garanţie de educare formală, chiar dacă educaţia e slabă sau bună. Sunt şi medici care îşi aleg să îşi ia acest titlu, de tehnician-nutriţionist, deci simt nevoia unui titlu formal la fel de acceptabil în România legal, dar cu rezerva că formarea e foarte dependentă de cel ce o face şi e, în mod clar, o calificare inferioară celei de dietetică, cea ce conferă un titlu recunoscut şi în spitale. Eu am refuzat să ţin cursuri pentru această calificare atunci când mi s-a propus.

Mai apoi există în nutriţie numeroase arii de cercetare şi numeroase arii de intersecţie cu clinica. Aici intră nutriţia sportivă, ramurile genetice, diferite subramuri ale biologiei şi chimiei şi mai sunt.

Mai există, de asemenea, diferite industrii care acoperă cu cursuri interne cuvântul „nutriţionist” sau „consilier nutriţie”. Diferite firme de suplimente sau înlocuitori de mese pot folosi, absolut legal, astfel de cuvinte. Repet, nu e vorba de calificări înalte sau poate unii chiar se străduiesc să le facă „înalte” dar nici nu este ilegal cuvântul. Scriind îmi dau seama ce vastă paletă avem. (paranteză logică: sigur n-am avea-o dacă planeta asta n-ar avea probleme de nutriţie). În final, deloc ilegal poţi spune „nutriţionist” şi unui autor care are preocupări şi activităţi în nutriţie. De exemplu un autor de cărţi de nutriţie. Dar ce e sub titlul cu care se prezintă e de raşchetat. Dincolo de toate mai există şi calificările false, escrocheria. Acolo e o poveste şi mai lungă. Aşadar, aşa cum „nutriţie” nu înseamnă mai nimic sau înseamnă foarte multe, aşa nici „nutriţionist” nu înseamnă nimic. Aşa arată acum, în 2017, zona oficială şi zona de „vid de reglementări”.

 

Bun. Am definit un pic mai sus titlurile. Despre al meu pot spune acum mai în detaliu, pentru că la el mă pricep mai bine. Ca parte formală: la bază e facultatea de 6 ani de medicină generală. Mai nimic nutriţie. Mai nimic diabet-nutriţie. Apoi 5 ani de specializare a medicului, care se cheamă rezidenţiat. Diabet, nutriţie, boli metabolice. Aici intersecţia dintre nutriţie şi diabetologie există şi e, spun eu, destul de importantă. Aceasta e formarea unui „medic nutriţionist” român. Menţionez „român” pentru că ramura noastră nu există în majoritatea ţărilor, ea e inclusă în endocrinologie sau medicină internă, în funcţie de ţări, sau mai precis e o supraspecializare a acestor ramuri. Formarea pe nutriţie în cadrul unui astfel de rezidenţiat e strict dependentă de catedra locală. Probabil mulţi rezidenţi pot povesti (dacă sunt sinceri) că au o formare minimă în nutriţie chiar şi în acest tip de calificare.

Dar dieteticienii? Cum apare o ramură nouă şi cine formează specialiştii într-o ramură nouă?….La un moment dat în istoria recentă au apărut dieteticienii. Au apărut firesc şi la noi (şi am salutat la momentul respectiv evenimentul mai mult decât prin cuvinte, lucrez de ani de zile cu dieteticieni din primele generaţii), Europa îi are de foarte mulţi ani, în toate spitalele, în toate tipurile de sistem de asigurări medicale. Noi nu îi aveam ca titlu şi nu îi avem nici acum în spitale. Au apărut în epoca în care singurii cu titlu şi care prescriau diete oficial eram noi, diabetologii. Ca să apară dieteticieni la un moment dat, cum procedezi? Unele universităţi, din câte ştiu doar Cluj-Napoca şi Târgu-Mureş, au alcătuit catedre pentru această nouă specializare. Pe materii preclinice nu e de comentat, sunt ramuri comune cu alte specializări. Dar pe clinic? Pe clinic au intrat TOT catedrele de diabet, nutriţie şi boli metabolice. Dar ce intră în catedrele de diabet-nutriţie? Cine sunt formatorii dieteticienilor?…Sunt cadrele didactice.

Dar ce sunt cadrele didactice şi cum apar ele, la rândul lor? Aici e simplu. Sistemul e astfel organizat încât un cadru didactic la o Universitate de Medicină şi Farmacie e, obligatoriu, un doctorand sau un posesor de doctorat care a intrat şi pe filiera didactică. Un doctorand e un medic, în orice etapă a carierei, care a început un doctorat. La noi poţi începe doctoratul oricând. Poţi fi doctorand în primul an de rezidenţiat. În paralel începi activitatea universitară şi predai studenţilor, inclusiv celor de la dietetică. Asta s-a întâmplat cu dieteticienii. Practic dieteticienii au primit şi primesc partea de educaţie formală pe zona clinică de la cadre didactice de la catedra de diabet. De multe ori rezidenţi. Aici e o zonă de intersecţie interesantă şi criticabilă. Multe din cadrele didactice sunt rezidenţi diabetologi care, evident, nu au avut FORMAL ocazia să lucreze în nutriţie-dietetică, nefiind în acea ramură, care, de fapt nu exista până la prima generaţie. Dar bună, rea, această tranziţie trebuia făcută cumva. Aceasta e singura versiune formală care s-a putut găsit…

 

În final opinia personală. În primul rând sunt un contestatar al organizării universitare care permite accesul la posturi didactice doar doctoranzilor. Sunt şi un contestatar al începerii doctoratului atât de repede. Sunt, desigur, mulţi care au alte păreri, dar eu cred că o astfel de tehnică de selecţie de resurse umane este, ca să folosesc un eufemism, neconcurenţială. Mai apoi cred că e nepotrivit ca unele cadre didactice care predau nutriţie unor viitori specialişti care vor trebui să lucreze în nutriţie, să nu aibă deloc experienţă în nutriţie. E şi neplăcut pentru cel ce are de învăţat. În al treilea rând vin, în locul lor, cu scuza. Cum altfel să fi procedat universităţile? Cred că au procedat cu un compromis acceptabil. Aveau o categorie de medici care avea o rubrică pe parafă cu nutriţia, au desprins din acea zonă o altă zonă care să instruiască dieteticienii. În al patrulea rând e vorba doar de educaţia formală. E cea necesară dar nu suficientă. Aici e loc suficient de discuţii cu referire la orice. Dar e dincolo de intenţiile articolului.

În finalul finalului, cât timp sunt atâtea filiere legale, e o chestiune de alegere personală pe mâna cui ne dăm sănătatea. Adesea oamenii aleg să facă intervenţii de nutriţie fără să se consulte cu nimeni, aşa încât oricum din start vorbim de o minoritate de situaţii: cele în care cineva totuşi doreşte un sprijin specializat şi nu ştie cum să aleagă. Acesta e sensul articolului meu. Sper să fi fost clar şi util.


Obezitatea şi genetica

Autor: Dr. Adrian Copcea, medic primar nutriţionist-diabetolog

Centrul Medical Asteco Cluj-Napoca

Încep prin a spune că trăim în plină epidemie de obezitate, iar termenul corespunde cu acurateţe ideii de epidemie. Ce anume însă răspândeşte epidemia? Un răspuns la îndemână este: “contextul” (mediul înconjurător), pentru că celălalt răspuns clasic, mai puţin vizibil la prima vedere este: “genetica”. De ce e mai puţin intuitiv răspunsul: “genetica”? Pentru că factorii genetici de predispoziţie se modifică în mii de ani, pe când epidemia de obezitate se măsoară ca durată în decenii. Deci, conform acestei idei, este improbabil să apară modificări genetice atât de rapid. Ramuri noi ale geneticii vin însă cu argumente noi: viziunea “genetica predispune” este prea simplă, genetica are verigi nou descoperite şi documentate: nutriţia, spre exemplu, poate influenţa activitatea genetică. Alimentele “cancerigene”, de exemplu, pot descătuşa anumite predispoziţii. Sau, altfel spus, cu aceeaşi predispoziţie şansele de a dezvolta o boală oncologică diferă în funcţie de expuneri (alimente, substanţe toxice etc.). La fel este şi în cazul obezităţii.

Articolul pe care îl voi dezvolta în următoarele paragrafe se referă la genetica obezităţii şi reprezintă o transpunere în limbaj comun a unei părţi a prezentării pe care am susţinut-o la Congresul de Nutriţie de la Cluj-Napoca în 2016. Ea s-a intitulat: “Genetics in the pahtophysiology of human obesity: monogenic, polygenic and syndromic forms of obesity”.

În primul rând ce este obezitatea? Răspunsul meu preferat este: o boală a metabolismului energetic. Răspunsul şi mai plăcut mie şi mai precis este: “o boală neuro-endocrino-metabolică cronică ce se caracterizează printr-un exces periculos de grăsime”. De la ce punct încolo sau în ce condiţii devine excesul periculos reprezintă o discuţie lungă şi complicată , dar pentru un alt articol. Definiţia universală este: exces de grăsime cu riscuri pentru sănătate. Cum ajunge grăsimea să fie depozitată? O altă întrebare complicată, care însă are câteva repere precise. Depozităm exces energetic (calorii). Facem asta în primul rând pentru că excesul energetic există şi în al doilea pentru că ceva dictează ca excesul de calorii să se depoziteze. Cu siguranţă nu te poţi îngrăşa sub regim hipocaloric. Dar şi aici discuţia devine complexă. Simplificat: materia primă ce se depune provine, în mod clar, din exces caloric (calorii aduse prin alimentaţie minus calorii utilizate pentru funcţionarea organismului, adaptări şi activitate fizică). Balanţa calorică este, însă, o noţiune prea simplă şi asta o susţin tot mai multe date recente. În realitate în spatele acestei balanţe ce duce la îngrăşare există dereglări hormonale şi metabolice complexe. Iar şi mai în spate, genetica şi mediul joacă încă un rol. Deci, cumva, alimentele îngraşă, da, dar mai mult: alimentele şi dereglează “factorii de decizie”. Ba şi mai mult, şi voi reveni, alimentele dereglează şi exprimarea genetică. Cu siguranţă aici am ajuns la o idee nu foarte prezentă în rubricile de nutriţie ale Internetului.

Întrebarea de bază a articolului este: cât e genetică şi cât e mediu în obezitate? Începem cu mediul înconjurător. Predispune el la obezitate? Da. Prin numeroşi factori. Calorii multe şi la îndemână pe de o parte, sedentarism, scaune şi ecrane pe de altă parte. Calorii prin calitatea (cu ghilimele, dacă e să fim precişi) alimentelor, prin factori socioeconomici (e mâncarea ieftină mai proastă? Eu zic că da)., prin tiparele de mâncare (mâncatul în afara casei, gătitul tot mai rar, sucurile cu zahăr, ronţăielile…). Nu insist aici. Cealaltă pantă e cea a activităţii fizice. La fel, nu ipoteze, ci date care arată influenţe ale cartierului, infrastructurii (un reper la îndemână: bicicletele…). Şi nu doar atât. Adăugăm societatea. S-a calculat că probabilitatea de a deveni obez creşte cu prezenţa obezităţii în familie şi cu prezenţa obezităţii la prieteni de acelaşi sex (interesant: nu şi la prieteni de sex opus…). Deci: este obezitatea o boală de mediu? Da, parţial este. Dar e DOAR o boală de mediu? Nu. Şi aici vin datele de genetică.

O teorie majoră în genetica obezităţii e cea a  genotipului econom a lui Neel. E chiar o teorie foarte populară: “Thrifty genotype”. Ea spune că ne-am “format genetic” pe timp de foamete şi ştim să stocăm când ne izbim de mâncare. Sună logic. Şi chiar ne izbim, la propriu. Acum genele ne joacă feste în mediul obezogen. Şi avem ce stoca. Nu toţi însă sunt adepţii acestei teorii. Un contestatar, Speakman, a formulat altă teorie: “the drifty genotype”, o teorie a lipsei selecţiei. El explică cu date că nu e deloc logică favorizarea selecţiei de gene proaste care duc la boli. Şi argumentele sunt complexe şi extrem de interesante. Una peste alta, o întrebare bună: dacă am ajuns aici prin selecţii genetice, cum de acum genetica nu ne mai protejează?…

Aşadar: cât şi cum e obezitatea o boală cu predispoziţie genetică? Răspunsurile tehnice s-au formulat. O parte au provenit iniţial de la studii pe gemeni ce trăiesc în medii diferite. O altă serie din studii de adopţie: copiii adoptivi seamănă mai mult cu părinţii biologici. Şi sunt deja multe date. Concluziile se învârt în jurul unei cifre poate surprinzător de mari: până la 40-70% din variabilitatea indicelui de masă corporală (cel ce pune diagnosticul obezităţii) este genetică.

Rotunjit şi simplificat: “fifty-fifty”…50% genetică. 50% mediu. Cu menţiunea importantă că cele două interacţionează într-o manieră complexă. Şi aici e locul unde intervin cu explicaţii noile ştiinţe genetice.

Ce ştim şi de unde ştim referitor la genetica obezităţii? În primul rând avem harta completă a genelor. Cartografierea genomului uman s-a terminat în 2003. 3 miliarde de baze nucleice, aprox. 30.000 de gene, fiecare codificând aprox. 3 proteine. În rândul acestor gene se regăsesc şi gene ale obezităţii. Unele gene determină forme “pur genetice” de obezitate. Majoritatea sunt implicate în circuitul saţietăţii. Spre exemplu o formă de obezitate “pură” (monogenică) s-a datorat defectului unei gene ce determina producţia hormonului leptină (“hormonul obezităţii”). Obezitatea respectivă s-a şi tratat cu injecţii de leptină. Dar aceste forme genetice pure sunt rare. Mai apoi există forme în care defecte genetice conduc la sindroame, respectiv asocierea unor anomalii, între care şi obezitatea. Sindromul Prader-Willi şi Bardet-Biedl sunt astfel de forme (spunem acestor forme: “obezitate sindromică”). Mai precis obezitatea apare în aceste forme însoţită de alte probleme (cognitive, de dezvoltare sexuală etc.). Şi aceste forme sunt rare. Forma comună de obezitate (adică cele 99.(9)% din cazurile la care ne gândim) este poligenică. Genele determină şi interacţionează cu metabolismul energetic dar şi cu alte circuite oarecum surprinzătoare: ne place ciocolata nu doar pentru că ne place ciocolata ci pentru că ceva în hipotalamusul nostru, influenţat de genele noastre, ne spune în şoaptă că ne place ciocolata.

Deci? Ce anume fac genele obezităţii? Răspunsurile vin din studii genetice tot mai precise dar, in acelaşi timp, dificil de înţeles, tocmai pentru că interacţiunea dintre gene şi mediu este adeseori “subtilă”. Ne-am aştepta de exemplu să existe gene care ne fac să alegem alimente foarte plăcute? Dacă tot am pomenit ciocolata, se pare că da. Ştiinţa dă pe alocuri răspunsuri chiar precise la astfel de întrebări. De exemplu: locusul rs9939609 de pe gena FTO poate prezice preferinţa pentru alimentele hipercalorice plăcute. Exact aşa. Sau, mai complicat, un calcul de probabilitate: polimorfismul rs8050136 al genei FTO, zona 16q22-q23, se asociază cu un plus de 1.07 kg/m2 la indicele de masă corporală în cazul genotipului AA. Complicat şi fascinant. Dar, simplificat: anumite cercetări au constatat nu doar că genele ne influenţează greutatea ci chiar au arătat ce gene şi au calculat cu cât. Spunea un autor: “după ce am căutat 10 ani gene ale obezităţii am constatat cu surprindere că ele chiar există”.

Bun. Am lămurit o serie de date. Dar încă nu le-am aşezat într-o clasificare. Să le aşezăm. Avem gene. Genele predispun. Mediul vine cu alimentele. Genele, se pare, predispun să alegem anumite alimente. Într-o măsură. Apoi, invers, alimentele ne influenţează exprimarea genetică. Dar nu ne modifică genele. Modifică felul cum lucrează genele. Cum se exprimă genele, mai exact. Pentru toate aceste interacţiuni avem acum noile ştiinţe. Nutrigenetica ne spune cum diferenţele genetice dintre noi ne influenţează predispoziţiile şi alegerile alimentare. Nutrigenomica: invers. Ea ne spune cum nutrienţii şi substanţele bioactive ne influenţează activitatea genetică. În plus o a treia ştiinţă, epigenetica, vine şi ne spune că există o componentă moştenită a exprimării genetice chiar fără modificări ale ADN-ului. Iar în proteomică şi transcriptomică nu mă afund. Pentru că încă nu le înţeleg.

Şi concluzionez. Ne ingrăşăm cu exces de calorii şi ni se întâmplă asta pentru că reglajele ne sunt date peste cap 50% de activitatea genetică şi 50% de stilul de viaţă însuşi. Şi da, e complicat.

Seria de articole: “Despre nutriţie în limbaj simplu” va continua pe blog şi pe http://www.nutritionistcluj.ro

Publicat: 7 iunie 2017. Autor: Dr. Adrian Copcea, Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca.


3 comentarii

Cabinet dr. Adrian Copcea, medic specialist nutritionist, Cluj-Napoca

 

Consultatii nutritie (cabinet dr. Adrian Copcea, medic specialist nutritionist): Centrul Medical Asteco, str. Brancusi nr. 105, Cluj-Napoca. TEL. (detalii, programari): 0751.631.688.

Persoanele care doresc un bilant mai larg al starii de sanatate (medicina interna, endocrinologie, psihologie, analize medicale), pot fi evaluate  in cadrul comisiei medicale. (consultul integrat). >>>detalii despre consult integrat pe site-ul Nutritionist Cluj .ro

In clinica sunt disponibile si servicii complementare: kinetoterapie, remodelare corporala, masaj, electrostimulare, impachetari, sala de gimnastica cu antrenor personal (posibilitate abonament). Abonamentul premium include si consultatii de nutritie efectuate de medic.

Detalii pe site-ul centrului medical Asteco