Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Nutriţia de mare precizie. Oare cum vor mânca oamenii în 2200? Mic science-fiction nutriţional

Dacă Jules Verne sau Leonardo da Vinci ar fi avut şansa să dea o fugă în viitor, ar fi fost încântaţi, cu siguranţă. Poate tot aşa ne-am bucura şi noi, cei aparţinând diferitelor bresle care se ocupă cu sănătatea şi prevenţia: nutriţionişti, cercetători, medici, dacă am putea vizita un an din viitor în care să vedem nutriţia de mare precizie pusă în practică pe scară largă. Cumva ca în filmul “the Island”, cel cu Scarlett Johansson şi Ewan McGregor, dar cu mici ajustări. În “Insula” bogaţii îşi faceau un contract prin care o firmă le asigura o clonă care, la nevoie, era folosită pentru un transplant de ficat, de inimă, pentru o naştere, orice n-ar fi ieşit bine omului real. Acele terciuri cu care se hrăneau clonele erau bine calculate, tocmai în ideea de a asigura un specimen sănătos. Cam asta ar fi nutriţia de precizie. Nutriţia lor calculată le asigura un maximum de sănătate. Cam ce încearcă şi în prezent cei pasionaţi de nutriţie, aplecaţi spre ceea ce consideră, fiecare în parte, alimentaţie sănătoasă sau, şi mai bine, specialiştii in nutriţie, care în mod normal ar trebui să fie obiectivi şi bine intenţionaţi. De ce am spus: “aproape ca în film” e pentru că în film acele mâncăruri de la cantină nu par să aibă gust, dar asta ignoră un sistem biologic bine descris, sistemul zis “hedonic”, mai exact reţeaua de neuroni care leagă mâncarea de plăcere. Dacă mâncarea gata calculată la mare precizie ar şi plăcea celui ce o mănâncă ar fi perfect.

Deci? Cum ar fi o nutriţie de mare precizie? Să vedem cum e nutriţia de precizie, fără “mare”. Conceptul e contemporan cu noile ramuri ale nutriţiei, cele care, încet-încet, înglobează ştiinţa actuală cu toate progresele ei. Ştiinţă actuală înseamnă următoarele: 1) genomul nostru e descifrat în totalitate 2) s-a progresat cu informaţiile ce leagă nutriţia de gene: nutrigenetica şi nutrigenomica 3) s-a progresat în domeniul substanţelor pe care le avem în corp ca urmare a mâncării şi proceselor noastre biologice (metabolomul). 4) A progresat spectaculos inteligenţa artificială (într-un articol viitor voi încerca să rezum ceea ce am numit “articolul anului 2019”: “HyperFoods: Machine intelligent mapping of cancer-beating molecules in foods”, e o capodoperă ştiinţifică, după părerea mea) 5) se progresează în studiul microbiomului. “Microbiom” se referă la vieţuitoarele din intestine, care fac şi ele parte din chimia noastră, împreună cu ele înfruntăm mediul iar nutriţia ne hrăneşte pe toţi: şi pe Gulliverul mare, care suntem noi, şi pe mititeii ce compun flora intestinală, şi apoi mititeii se joacă şi ei cu Guliver. Şi cum se leagă toate între ele? Se leagă astfel: teoretic putem contura mult mai bine o dietă sănătoasă ştiind cum arată fondul nostru genetic, cum arată profilul nostru metabolic (metabolomul), cum arată microbiomul nostru. Nu cum arată, sigur nu e fotogenic, dar cum ar arăta catalogul şcolar cu firmicutes, bacteroides şi restul şi ce note ar avea fiecare. Şi în final, cum arata “interactomul”. Interactomul e deja SF.

Iar prin dietă de precizie am înţelege aşa: dieta care ne asigură maximum din ce am putea avea ca sănătate. De exemplu: ne e bun alcoolul? Ne e rău? Ne e bună cafeaua? Ne e rea? Cam asta aşteaptă ştiinţa de la noile ramuri: o aplicabilitate de acest tip. Variabile de tip “actionable” (e un termen pe care se bazează întreaga medicină şi pe care trebuie să se bazeze şi orice fel de testări pentru a fi utile). Mai în detaliu şi ca exemplificare, diferite testări genetice din prezent ne pot orienta înspre diferite acţiuni, ca finalitate a testării, spre exemplu cei cu genă MTHFR defectă nu metabolizează acidul folic şi îl primesc degeaba, ei ar trebui să îl primească direct în formă activă, de metilfolat. Revenind la tabloul mare: cum ar fi să ştim ceva de acest tip în detaliu pentru o serie foarte largă de nutrienţi? Cum ar fi ca un calculator foarte deştept, care ne-a analizat genetica, metaboliţii si tot ce se mai poate analiza, să ne genereze dieta perfectă? Ar fi extraordinar. Cumva, pe bucăţele, se lucrează la asta. Am menţionat mai sus testările genetice ca tip de investigaţie în drumul spre medicina de precizie , e aici locul să menţionez încă o ramură foarte interesantă a nutriţiei moderne: gastronomia moleculară. O ramură în care ştiinţa se duce către bucătar, către “chefi” şi “masterchefi”, o ramură zisă şi “alchimie culinară”. Până în prezent restaurantele de gastronomie moleculară, fie ele pariziene sau newyorkeze exploatează ideea în diferite tehnici cu efecte gourmet (îngheţare instantanee cu azot lichid, sferificări etc.) dar gastronomie moleculară e şi burgerul fără carne, cel care, de data asta, e mai mult al nutriţioniştilor decât al bucătarilor (apropo, nutriţioniştii nu sunt şi nu trebuie să fie bucătari şi nici invers). Cum ar fi dacă burgerul ar putea avea gust de carne şi în loc de carne ar avea alţi nutrienţi?. Aici nu e chiar SF, se lucrează la asta. Dar, una peste alta, am mers aici înspre ceva un pic mai pragmatic: de ce să mâncăm un terci când am putea mânca un hamburger bun?

Şi am ajuns şi la final. La burgerul gustos personalizat. Eu aşa aş vedea nutriţia de precizie a viitorului. Cu un burger bun, cu o ciocolată bună, cu un vin bun. şi, cine ştie, poate burgerul ar avea gust de burger şi de fapt cărniţa ar fi un superaliment cu proteine şi vitamine, poate ciocolata n-ar avea grăsimea de palmier din multe specimene şi în loc de ea ar avea vitamina D şi omega-3 alte grăsimi bine calculate, poate vinul n-ar avea alcool dar, totuşi, s-ar găsi în locul lui un ingredient care să ne dea plăcutele efecte (a, încă o paranteză pentru posesorii de Facebook: un pahar de vin nu înlocuieşte o oră de sală, e fake-news). Şi, cu toate aceste mese gustoase şi ştiinţifice, am putea trăi mai mult şi mai bine şi personalizat şi precis. Aşa chiar n-ar mai suna atât de trist mâncatul sănătos şi ultra-personalizat. Şi nici n-ar mai zice lumea: “sunt la dietă”, aşa cum, în mod intenţionat, o zice şi chiar o face ca să se pedepsească temporar şi prost.

Am zis anul 2200 dar poate o să fie mai aproape. Dar nu vreau să greşesc ca în filmele din anii 1980 când în 2020 era ditamai apocalipsa, eram pe Marte, era Arnold cu un ochi roşu şi se bătea Will Smith cu roboţii. Când colo avem doar un amărât de Instagram şi maximum de roboţi sunt cei de curăţenie pe care se suie pisicile.

A, să nu uit. Dacă cumva aveţi drumuri la vreun nutriţionist sau vreo afacere cu nutriţie care vă spune că a făcut un calcul precis şi a concluzionat că meritaţi un mango pentru slăbit, aţi încasat o mare păcăleală. Şi un mango scump. Ştiinţele actuale nu vă pot spune că vouă vă e bun mango şi vă e rea vânăta. Poate în 2200, cu puţin noroc.


Scrie un comentariu

Model meniu 1200 kcal/zi 40/30/30

Acest model de meniu este o exemplificare a meniului de 1200 de kilocalorii cu structura: 40% carbohidrati, 30% lipide, 30% proteine

MENIU:

Mic dejun: iaurt cu seminte
Iaurt grecesc 10% 125 ml
Mix seminte: dovleac, floarea soareului, in: 20 g
Gustare 1: tartina cu unt de arahide si fructe de padure
Paine 30 g si
Unt de arahide 15 g
Afine: 80g
Pranz: Piept de pui cu cartofi dulci si salata de varza
Piept de pui 200g
Cartofi dulci: 120 g
Salata de varza (Fara ulei adaugat): 100 g
Gustare 2: Fruct
Mar Ionatan 150g
Cina: Branza Fagaras cu rosii
Branza Fagaras 3%: 200g
Rosii cherry: 60g
Gustare 3: Banana 150g

Acest meniu are urmatoarele caracteristici:

  • Nivel caloric: 1200 kilocalorii
  • Macronutrienti (Grame): Carbohidrati: 125g, Proteine: 90g, Lipide: 40g
  • Macronutrienti (procent din calorii): Carbohidrati: 40%, Proteine: 30%, Lipide: 30%
  • Fibre: 18 g


Scrie un comentariu

Ce ştie nespecialistul în nutriţie în plus faţă de specialist. Principiile dietei lituaniene.

Scriu tot mai rar dar ideea de azi chiar cred că merită scrisă. Postarea de azi (cu două titluri, pentru că nu mă pot hotărî) pleacă de la o idee simplă scrisă pe Facebook. Codruţa Gabriela Nedelea a scris frumos cu exact cuvintele astea un lucru ce cred că merită un pic comentat: “dacă un nespecialist este mai căutat, este pentru că omul nu încearcă să înţeleagă cum funcţionează corpul, ci cum să-l fenteze”. Iniţial am vrut să dau un zâmbilici postării, care sună şi un pic glumeţ, apoi mi-am dat seama că e exact aşa şi nu e deloc o glumă iar ideea o aveam şi eu de mult timp doar că nu ştiu dacă i-am alocat vreodată ceva coerent. Aşa încât o să-i aloc acum.

Pe scurt şi apoi dezvolt. Mulţi, poate chiar foarte mulţi, au impresia că atunci când te duci la specialistul în nutriţie dai de un fel de univers limitat, un mic clopot izolat de restul lumii, în care specialistul îşi zice o poezie a lui, constrânsă din toate părţile, ba de cărţile prăfuite din facultate, ba de vreo incapacitate inexplicabilă de a citi de pe net ca toată lumea, cine ştie. Iar în afara acelui univers micuţ există un întreg univers separat al nutriţiilor, cu n alte soluţii diferite, cu o paletă largă de chestii mai bune decât ce are de oferit specialistul, şi nu de “mai bune” e vorba (or fi şi mai bune!) ci de “altfel”, diferite, bazate pe cu totul alte principii. Soluţii surpriză. Fente, cum le spunea Codruţa. Aşa să fie?

Eu zic că nu şi explic. Încep cu un simplu exemplu, ca să ies din abstract. Hai să presupunem următoarea dietă şi să ne gândim dacă un specialist o poate sau nu prescrie. “Dimineaţa: un iaurt cu o felie de pâine şi 50 de grame de castravete. Prânz: un ou fiert cu spanac. Fiert, fără smântână. Spanacul. De fapt şi oul. Gustare: migdale, câte încap în palmă. Cină: un grătar de pui cu salată. La ora 18.00. Fix”. Acum întrebarea: are cineva impresia că un specialist nu poate prescrie dieta asta? Şi, de fapt, cum e dieta asta? Cum se cheamă? Sau, hai să întreb altfel, o poate prescrie oricine? Eu zic că o poate. Ba chiar o puteţi lua cu copy-paste de aici şi e o dietă (doar spun, dar vă rog să nu faceţi asta!). Dar ce fel de dietă e asta? Hai să zicem că cineva ţi-o vinde şi îi spune “dieta lituaniană” (cea daneză e luată deja…). Lituania e aşa, un pic enigmatică, mai sunt acolo două ţări şi nu le ştie lumea bine capitalele. Ar fi ok dacă cineva îţi ambalează cineva în “principii” dieta asta şi ţi-o vinde? Şi, mai profund, poţi avea tu impresia, ca om în căutare de soluţii, că cel ce-ţi vinde dieta lituaniană are ceva peste un specialist? Că posedă vreo verigă a nutriţiei ce a scăpat specialistului şi că e bazată pe cu totul altceva decât ceea ce ar putea gândi un specialist? Unii pot crede toate astea. Unii chiar pot avea senzaţia că există seturi paralele de principii, poate chiar multe, care pot genera genul ăsta de combinaţii. Altele decât cele pe care le poate imagina săracul specialist. Şi, luată la microscop, dieta asta chiar e verosimilă, nu-i aşa? N-are paste, orez, cartof (ptiu, doamne fereşte să zici “cartof” pe net), e cu gratar-salată, e cu migdale, sună bine. Dar, revenind: există principii care pot genera diete de genul ăsta şi care sunt în afara razei de bătaie a unui specialist?…

Desigur, spontan, lumea se va duce la tot felul de experienţe directe cu tot felul de specialişti, care mai de care. Asta o înţeleg bine. Dar nu asta e tema. Tema e: există principii de nutriţie care pot guverna intervenţii diferite de ceea ce poate gândi un specialist? Există “viaţa în afara nutriţiei comune”? Există fente? Îmi pare rău să o spun, dar NU. Şi e şi uşor de explicat de ce. După ce debarasezi impactul psihologic al unor chestii de marketing, banii, cuvintele, principiile, combinaţiile şi numele…ce rămâne? Păi rămâne pe o foaie de hârtie, sec, ce ai mâncat. Exact ca în exemplul meu. Iar ce ai mâncat e o serie de alimente care, împreună, dau un număr de calorii şi de nutrienţi care te duc unde te duc cu greutatea. Oricum i-ai zis respectivei combinaţii de alimente, tu, de fapt, “ţii” ceva cu x calorii, y carbohidraţi, z proteine şi t lipide. Asta e tot, indiferent sub ce formă ţi s-a vândut. E “matriciabil” dacă există cuvântul. Parcă da.

Cât despre ipotetica dietă lituaniană de mai sus, presupunând că ai cumpărat-o pe bani mulţi de undeva. Ce e rău la ea? Ce e bine? Păi are de toate, cu bune, cu rele. Să o luăm buleţeşte, aşa: 1) tu faci dieta asta nu pentru că a stat cineva să te întrebe una-alta…ţi-au dat-o. Eh, asta e. Dacă te-au şi păcălit că ţi-au făcut o analiză complicată care a generat spanac…asta e. Asta nu e de bine. 2) dieta asta are un număr de calorii. Asta e de bine. Orice dietă are un număr de calorii. Tu nu ştii câte. Specialistul ştie dar să-l lăsăm în clopotul lui. Dar de ce are atâtea calorii dieta ta? Eu, ăl care scrie aici pe blog, ştiu de ce: pentru că-s puţine, dar tu, client, nu ştii, ţi se pare că povestea e alta. 3) Ce număr de mese are? Păi 4. Dar n-ai vrea o dietă cu 3 sau cu 5? Păi mi-au dat patru. Sau, dacă ţi-au dat 3 n-ai vrea 5? Dacă ţi-au dat 5 n-ai vrea 3? 4) Ce principiu stă la baza dietei? Păi…cine ştie…aşa or fi mâncând lituanienii…Asta sigur nu e de bine. 5) Cât timp poţi ţine dieta asta? 6) îţi place dieta asta? 7) Ce-ţi lipseşte? 8) îţi plac ouăle? 9) ce proporţie de carbohidraţi/proteine/grăsimi are? 10) dar de ce toate astea?…şi de aici mai încolo sunt bunele şi relele reale ale oricărei diete. Dar nu era nimic special în legătură cu ea. Chiar dacă ţi s-a părut.

Ideea e următoarea şi închei. De fapt nu ţi-ai cumpărat decât o înşiruire oarecare de alimente care, însumate, dau 600 de kilocalorii. Hai 700, depinde cât ai palma (în ea erau migdalele). Eh, dacă oi fi dat bani mulţi pe dietă…o vreme te-oi ţine de ea, ce să faci. Mai economiseşti de la pâine, cartofi, orez şi paste. Dar ar putea avea acea înşiruire vreo logică paralelă cu ce ar putea sau şti un specialist să facă? Din păcate NU. NU cu NU mare. Orice specialist (şi nici măcar, orice om…) care poate aduna nişte calorii dintr-un tabel poate face o dietă de 600 de kilocalorii. Asta e tot.

Nu, nu există nicio logică paralelă, nicio gândire, nicio ştiinţă cuantică din galaxii paralele la care specialistul nu poate ajunge. Poate, eventual, să nu VREA să-ţi prescrie 600 kilocalorii pe zi sau hiperproteic sau keto sau orice ar putea cineva senzaţia că un nespecialist poate şti şi un specialist nu. Dar nici măcar nu e vorba aici de low-carb şi keto (care chiar au logica lor şi pe care specialiştii chiar e bine să le ştie, fie că le prescriu sau nu), e vorba de tot soiul de diete hipocalorice banale, care mai de care, cărora li se dau nume şi care, în final au 600-800 de kilocalorii. Asta e toată povestea. La o adică dacă cu 12 note poţi face atâta amar de muzică de ce nu s-ar găsi n afaceri să facă n diete cu 600-800 de kilocalorii din mâncărurile de mare succes ale perioadei. În special grătarul, salata, spanacul şi migdala.

Apropo, capitala e Vilnius. Şi nu există fente.


Scrie un comentariu

Tenisul, badmintonul şi fotbalul sunt sporturile recreaţionale cel mai puternic asociate cu longevitatea

Zilele trecute Medscape a semnalat rezultatele studiului “The Copenhagen City Heart Study”, publicat recent în Mayo Clinic Proceedings şi sponsorizat de Danish Heart Foundation (1). Studiul a fost realizat pe 8577 participanţi, urmăriţi de-a lungul a 25 de ani şi a calculat numărul de ani de viaţă câştigaţi de cei ce practică diferite sporturi recreaţionale, comparativ cu persoanele sedentare. Câştigătorii detaşaţi, în această cercetare, sunt practicanţii de tenis, care trăiesc cu 9.7 ani mai mult decât sedentarii. Urmează badmintonul cu 6.2 ani, fotbalul: 4.7 ani, ciclismul: 3.7 ani, înotul: 3.4 ani, joggingul: 3.2 ani, “fitnessul” (termen original: “low-intensity calistenics”): 3.1 ani şi activităţile de sală sau grup: 1.5 ani (termen original: “health club activities”). Simplu spus, ar părea că “tenisul prelungeşte viaţa cu 9.7 ani”, dar, în realitate, un astfel de parametru nu se interpretează aşa iar interpretările sunt, de fapt, cu mult mai frumoase. De ce exact tenisul ar fi numărul 1 în top? Poate contribuie cumva faptul că cei ce practică tenisul au mai mulţi bani, se îngrijesc mai bine şi sunt mai relaxaţi în ansamblu? Poate nu e tenisul cauza? Sau poate e? Aici, de fapt, este adevărata discuţie cu privire la longevitate, dar aceasta nu face mai puţin interesant acest calcul de “multivariable-adjusted life expectancy gains”, chiar dacă ea duce la larga şi consistenta discuţie: asociere nu înseamnă şi cauză-efect.

Discuţia cea mai interesantă derivată din aceste rezultate se referă de fapt la adevăratele cauze ale asocierii din studiul danez. Ce anume au în comun sporturile care par că prelungesc viaţa cu cei mai mulţi ani? Autorul punctului de vedere din Medscape, Tom G Bartol (2) enumeră anumite caracteristici din populaţia de studiu ce ar putea fi ipoteze în căutarea adevăratelor cauze, asta dacă, in extremis pentru sceptici, sportul în sine n-ar prelungi viaţa. Spre exemplu în populaţia daneză analizată în studiu jucătorii de tenis sunt (întâmplător sau nu) şi cei cu cel mai mare consum de alcool. Dar poate, de fapt, contribuie mai mult la longevitate faptul că jucătorii de tenis în general au un nivel de educaţie şi unul financiar superior celorlalte categorii. Sau, interesant şi foarte prezent în studiile de longevitate, poate e implicat destul de mult parametrul socializare: sporturile de pe acest podium sunt toate sporturi de echipă (de fapt sporturi în care există cel puţin doi jucători implicaţi). Sau, şi mai interesant, cred eu, poate ar fi de văzut cum arată o scală a relaxării la subiecţii acestei cercetări. O spun cu zâmbetul pe buze pentru că am practicat toate cele 3 sporturi de pe podium şi mi se pare că cei cu care am jucat fotbal, statistic, sunt mult mai puţin relaxaţi decât cei cu care am jucat tenis.

Am semnalat acest articol pe blog din mai multe perspective. Desigur, cea mai interesantă e că “avem un câştigător”, aşa cum se spune la Oscar. Întâmplător sportul asociat cel mai puternic cu longevitatea e şi unul care, din fericire, ne e mai apropiat nouă, românilor, inclusiv în perioada recentă, când Simona ne-a dus drapelul în atâtea locuri din postura de number-one. Ar fi, apoi, de subliniat aspectele de socializare şi de relaxare. Chiar m-am întrebat cum pică socializarea digitală în aceste calcule, e o întrebare firească în contextul în care studiul pe care îl semnalez aici a început în 1976. Probabil mult mai puţin bine decât socializarea “de modă veche”. Cât despre relaxare, chiar n-aş şti ce să cred, cu privire la această lume digitală care mie nu îmi displace deloc dar care pare că duce, adeseori, şi la extreme. Una din ele e exact sedentarismul. Iar, în final, e de spus că activităţile fizice din cercetare sunt recreaţionale, nu e nici pe departe un studiu pe sportivi. Subliniez şi asta pentru că există o largă zonă intermediară între sedentarism şi sportul de performanţă. Şi chiar vreau să accentuez ideea cu o paranteză personală. Adeseori parametrul “mişcare” e foarte prost transpus în mijloacele media. Unii au extras din ştiinţele moderne faptul că sportul n-ar slăbi în timp ce dieta o face. E o extragere şi superficială şi rău-intenţionată, ba chiar dusă uneori la reclame de tipul: “cu această dietă nu trebuie să faci sport”. Dar nu îmi propun să alunec în această zonă mohorât-gri a nutriţiei româneşti de Internet şi rămân să spun că, aşa “ineficient” cum pare el unora, sportul pare că adaugă ani de viaţă. Sau, şi mai precis, practicanţii de sporturi de timp liber trăiesc mai mult. Iar cei ce le practică împreună cu alţii pare că trăiesc cel mai mult.

 

Publicat: 4 mai 2019. @adriancopcea.com

Autor: Dr. Adrian Copcea, medic primar nutriţionist-diabetolog
Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca

BIBLIOGRAFIE:

  1. Various Leisure-Time Physical Activities Associated With Widely Divergent Life Expectancies: The Copenhagen City Heart Study. Schnohr, Peter et al. Mayo Clinic Proceedings , Volume 93 , Issue 12 , 1775 – 1785. Link
  2. Tom G. Bartol. Physical Activity and Longevity. Which Sport is Best? Medscape, 2019. Link


2 comentarii

Cât de “frecventabile” mai sunt paginile româneşti de nutriţie

Articolul de azi e unul din puţinele articole recente cu opinii legate de zona numită “netul românesc cu nutriţie”. Am fost prezent pe Internet mulţi ani, am făcut în 2008 un website care avea mulţi cititori la vremea lui (nutritionistcluj.ro), ulterior au explodat Facebookul, nutriţia şi websiteurile de nutriţie, am fost şi eu prezent pe Facebook o vreme (pagina e tot acolo, Adrian Copcea), dar nu am avut niciodată pagini de mare succes mediatic şi nici nu m-a deranjat: e o consecinţă directă a faptului că eu personal nu am acea charismă necesară succesului de net şi nici nu m-a interesat vreodată acest gen de succes. Am scris mereu doar din plăcere, aşa fac şi acum. Iar atunci când vine vorba de charismă în mediul acesta poţi număra pe degete nutriţioniştii care scriu în limba română şi care promovează nutriţia ştiinţifică, aşa cum e ea în clipa de faţă, şi care au şi succes. Şi invers, dacă te uiţi în zona celor ce au succes, măsurabil în cifrele de succes “de Internet” (de tipul “oameni care au dat like pe Facebook”) te poţi chiar speria. În consecinţă poţi avea, ca specialist, reacţia pe care o am eu acum: cumva sunt şi eu în acelaşi loc cu respectivii şi ei, deşi necalificaţi sau vizibil interesaţi în a vinde ceva (de obicei ceva de slăbit) vorbim, cu toţii, aceluiaşi public? Şi publicul se poate întreba: “pe cine să cred?”. Pe unul sau pe celălalt? Şi “celălalt” poate câştiga “bătălia”? Sigur că poate, ba chiar o va face în 95% din cazuri.

Sunt atât de mulţi cei necalificaţi care postează pe teme de nutriţie ba chiar medicale şi care au adepţi într-un număr impresionant. E chiar aşa. Şi care învăluie în diferite nume şi poveşti diferite intervenţii absolut banale, precum regimurile low-carb sau înfometarea. Şi lumea îi asculta. Iar ulterior ascultatul se transformă în bani daţi pentru diferite diete. Şi atunci tu ca specialist ce reacţie normală ai? Eu spun că cea normală e cea pe care am adoptat-o eu de foarte mulţi ani: nu e treaba mea. Poate nu toţi vor fi de acord, unii cred că medicii trebuie să iasă în spaţiul public să contracareze, să se lupte. Eu cred că nu. Eu cred că nu e treaba mea ca specialist faptul că există pe lumea asta afacerişti, escroci, profitori, nu e nici treaba mea că aşa e epoca asta încât Internetul scoate la iveală tot felul de “nutriţionişti”. Nu e treaba mea ca specialist nici faptul că respectivii fac bani din naivitatea şi disperarea oamenilor. S-a întâmplat asta dintotdeauna, doar tehnologiile s-au schimbat. O poţi face, te poţi implica încercând să transmiţi mesajele bune, dar cred că e un consum de energie inutil. La o adică ce e, de fapt, Internetul? E un loc unde se poate strânge orice vorbitor şi poate întâlni orice public care e dornic să-l asculte. E un speaker’s corner mai mare. Şi, tot la o adică, de ce nu s-ar întâlni anumiţi vorbitori cu anumite tipuri de public? De ce ar fi treaba mea ca specialist dacă unul din ei vinde pe bani mulţi, după ce şi-a agăţat pe net clientul, o dietă fără dulciuri, pâine, fructe, paste făinoase, mămăligă, cartofi şi orez? Nu e.

Ce am scris mai devreme nu e resemnare. E o accceptare activă a lumii în care trăim, e consecinţa unui proces de învăţare. Trebuie să acceptăm progresul tehnic împreună cu toate laturile lui negative. O latură e aceea că pe net poate intra oricine şi poate fi mai de succes decât un specialist. E o slăbiciune. Dar profităm atât de mult de Internet încât îi putem accepta şi slăbiciunile.

Eu găsesc că în prezent Internetul nu mai e frecventabil pentru specialişti. Nu e frecventabil acum, în 2019, în epoca asta plină de vânzători de sănătate şi kilograme în minus şi ce se mai vinde pe www. Dar cu siguranţă se vor mai schimba vremurile. Au mai fost diferite tipuri de vremuri de când cu expansiunea Internetului, au mai fost şi când s-a extins televiziunea, sigur a fost şi când s-a extins radioul. Pe Internet la început nu a fost destulă informaţie. Apoi a fost multă, apoi prea multă. Apoi a venit epoca în care lumea a fugit şi fuge după poleială, e cea în care suntem şi acum. Cea cu mult marketing şi mult flat earth. Şi apoi, la un moment dat, sunt convins că vor veni şi altele. Cu siguranţă va veni şi o epocă a specialiştilor. Apropo de asta: mai ţineţi minte reclama la Ariel de după revoluţie? Mai ştiţi ce vorbeam unii cu alţii văzând reclama? Ne spuneam: “oare aşa e? le face nu curate ci impecabil de curate?”. Şi am trecut şi peste acea epocă. O să trecem şi peste asta. Durează un pic, dar o să treacă.

Între timp nu voi mai fi foarte activ pe Internet, nici n-am mai fost de ani buni, mă voi rezuma la alte ramuri ale activităţii mele şi la munca de cabinet. Apreciez fiecare like şi comentariu pe care l-am primit de la Dumneavoastră, vă mulţumesc pentru ele, am învăţat şi eu multe din activitatea de a scrie pe Internet. Dar simt că mie nu îmi mai e potrivit mediul acesta şi nici plăcut. Nu îmi place să dau sfaturi pe Internet, extrem de rar am formulat vreun sfat aici. Vă las, totuşi, cu unul: aveţi grijă cui daţi sănătatea pe mâini, inclusiv când vine vorba de nutriţie. Contrar impresiilor generale pe care ţi le poate lăsa Internetul, nutriţia e o ramură medicală care işi are specialiştii ei, specificul, regulile şi subtilităţile ei şi, mai ales, costurile ei. Adesea nu în bani ci în sănătate. Nutriţia n-a fost niciodată o joacă de Internet.


Scrie un comentariu

Despre vina de a fi obez

Se întâmplă uneori să citeşti un articol şi să îţi spui: “e exact articolul pe care aş fi vrut să-l scriu eu”…Mi s-a întâmplat astăzi cu acest articol de pe Medscape numit: “Stop the Patient Blame Game: What Actually Causes Obesity?”, scris de Nikhill Dhurandhar. E un articol care atrage atenţia asupra adevăratelor cauze ale obezităţii şi care este completat cu date concrete care explică de ce nu mâncarea ci reglajele, circuitele defecte, erorile de control al gestionării energiei sunt adevărata cauză a obezităţii. Discuţia e lungă şi veche, însă pentru prima dată aud într-un articol o comparaţie extrem de potrivită cu privire la felul cum privim obezitatea. Spune, foarte bine, autorul că “mâncarea este de vină pentru obezitate exact cum este de vină apa pentru apariţia edemelor sau glucoza pentru apariţia diabetului”. Da, edemele se produc din apă dar de vină pentru edeme nu este apa ci sunt anumite defecte (cardiace, renale, vasculare) care fac ca apa să se acumuleze…Exact aşa e şi situaţia obezităţii, iar autorul merge mai departe cu argumente din studii în care s-a încercat îngrăşarea unor oameni cu dietă hipercalorică şi a fost greu. Şi, invers, există pe panta cealaltă cunoscutul efect de scădere a metabolismului atunci când se produce o restricţie de calorii. Practic şi dacă vrei să îngraşi un om şi dacă vrei să îl slăbeşti, există circuite care intervin: în diete metabolismul scade şi apare acel yo-yo, în tentative de a te îngrăşa (dacă eşti slab) apare un foarte clar efect de opoziţie a organismului: nu mai poţi mânca sau, chiar mai mult, organismul îşi creşte metabolismul şi arde mult din ceea ce îi dai în plus. Desigur, exemplul cu îngrăşatul e greu de vizualizat în plină epidemie de obezitate care, dealtfel, se şi încearcă cel mai frecvent a se explica prin teoria “genelor econome” (thrifty genotype). Conform acestei teorii ne-am format pe foamete şi ştim să acumulăm, iar acum suntem înconjuraţi peste tot de mâncare şi exact asta ştim să facem: mâncăm, acumulăm, depunem. Teoria însă nu e doar contestată ci au apărut numeroase alte argumente ştiinţifice că adevărul e mult mai departe de atât: există interacţiuni complexe între mâncare şi genetică şi nu doar între mâncare ci între mediu, in ansamblul lui, şi gestionarea resurselor noastre de energie.

Rămân în aceeaşi notă simplă şi aceeaşi comparaţie. Da, exact ca în diabet, obezitatea este o depozitare de grăsime (provenită din mâncare, pentru că nu are din ce altceva să provină) datorată nu surselor în sine ci defectului care predispune la depozitare, exact cum glucoza crescută în diabet provine din alimente care dau glucoză, dar nu datorită glucozei. Aceleaşi alimente care furnizează glucoză nu cresc glicemia unei persoane fără diabet. Nu la nivelele din diabet. Ce e înşelător aici e reversul: da, dacă nu mai mănânci sau mănânci puţin slăbeşti. La fel cum: dacă tai din glucoza din alimente, scade şi glucoza circulantă. Deşi aici ar fi mult de explicat la partea cu slăbitul: sunt suficienţi oameni care şi-au coborât suficient de mult aportul caloric încât ai spune că vor slăbi mult şi, din contra, slăbitul la un moment dat se opreşte. Se întâmplă asta pentru că metabolismul reacţionează şi scade şi dieta de 1000 de kilocalorii devine izocalorică în loc de hipocalorică. La fel în diabet: dacă nu mai dai corpului surse de glucoză atunci nu mai ai hiperglicemie, dar în continuare, organismul işi va ţine glicemia în limitele de funcţionare, prin mecanisme de rezervă (în extrem, cetoza).

Revenind. Depunem cu mâncare. Da, dacă scădem mâncarea (caloric vorbind) e de aşteptat, în general, să scadă greutatea, dar, în realitate, procesele sunt mult mai complicate. În obezitate mecanismele sunt derutate şi în vârful aisbergului se vede balanţa calorică, dar ea e o consecinţă, nu o cauză. Mănânci nu pentru că ţi-ai programat să devii obez ci pentru că ţi-e foame, iţi potoleşti emoţii, iar organismul depune (nu apă, niciodată nu depune apă ci grăsime, aer nici atât) pentru că aşa e setat. Setările sunt în numeroase sedii, inclusiv grăsimea în sine care este un extrem de agresiv organ endocrin. Am promis unei prietene că voi expune pe larg ce armată de hormoni şi citokine şi neuromediatori există în celula grasă, dar acum mă rezum la partea „laică”. Apoi un alt loc important unde se fac reglaje e hipotalamusul. El lucrează în subconştient, ştie ce ai mâncat pentru că are senzori pentru numeroase substanţe nutritive, ştie şi ce se întâmplă în tubul digestiv şi în grăsime pentru că are o comunicare permanentă cu periferia. Se întâmplă extrem de multe fenomene de reglaj pe termen scurt, mediu şi lung, prin lung înţelegând în general luni dar sunt şi fenomene întinse pe ani şi chiar zeci de ani. Repet asta aici pentru cei ce nu m-au auzit niciodată spunând că diete precum celebrele disociate sau diferite mode cu nume proprii sunt agresiuni care se plătesc şi după 10-15 ani. Revin. Depozitarea grăsimii e un fenomen care implică numeroase sisteme biologice, nu e nicidecum matematică. De fapt e şi matematică, dar o matematică superioară, a nutrienţilor, hormonilor, semnalelor, biologiei fiecărui corp.

Cât despre voinţă…nu, obezitatea nu e lipsă de voinţă. Sigur, te poţi întreba, pe bună dreptate, de ce un om ajuns la 150 de kilograme şi nu a luat măsuri la 120. De ce nu face ceva şi continuă să ajungă la 180 şi apoi la 220…Chiar crede cineva că o boală de voinţă te poate duce la 200 de kilograme? Sigur nu e nimic altceva defect în acel organism? Răspunsul cu siguranţa nu e „lipsa de voinţă”, e şi ea undeva pe parcurs, pe la mijlocul aisbergului, dar nu e nicidecum cauza. Răspunsul adevărat e: circuitele de reglaj sunt bolnave, sunt dereglate de mâncare, de psihic, de parşiva boală endocrină în sine care este obezitatea. Acolo e cauza. Acolo e şi soluţia. Din păcate medicina n-a găsit încă o soluţie eficientă pe scară largă pentru obezitatea comună, deşi a identificat mecanisme…adipokine, leptină, grelină, neuromediatori, hormoni ai tubului digestiv, circuite ale apetitului, circuite de plăcere/recompensă, interacţiuni genetică-mediu, microbiom…Dar deocamdată nimic care să soluţioneze pe scară largă…De asta medicina obezităţii e o medicină care trebuie făcută individual…

Sunt convins că un articol de acest tip poate suscita oricând discuţii din partea celor ce nu au contact cu domeniul. Un om normoponderal oricând poate emite superficiala idee: „ia uite, are 150 de kilograme, ce lipsă de voinţă”. Acelui om îi transmit următoarea provocare: „te rog îngraşă-te 2.5 kilograme în luna ce vine. Apoi dă-le jos în cealaltă lună”. Să vedem unde e implicată voinţa şi cât e de uşor, utilizând voinţa. Nu spun că voinţa nu are un rol, spun doar că legătura dintre voinţă şi obezitate nu e atât de simplă, mai ales pentru că folosind voinţa nu poţi controla mecanismele subconştiente…Folosirea voinţei ar fi chiar extrem de bună pentru a face ceva bun. Iar pentru extrema cu greutăţi mari mesajul meu e de suport, cu o singură excepţie: dietele. Dacă tot trăiesc atât de multe persoane experienţa dietelor, ce anume le tot face să se arunce în altă dietă şi altă dietă? Rezultatele? Şi mă refer la diete, niciodată nu e o pierdere slăbitul sănătos, chiar dacă poţi reveni cândva din nou la greutatea rea. Poţi slăbi şi reveni la o greutate rea şi cu diete dar şi cu intervenţii bune…pentru că există memorie şi reglaje (şi ghinion…). Dar e mult mai rău când e după diete şi e mult mai bine când e după ceva ce organismul nu ia drept agresiune. Deci? De ce tot face lumea diete? Mai ales dacă a avut experienţe proaste cu menţinerea? De ce reţin unii doar că au slăbit şi uită cum s-au îngrăşat după? Aici o scuză poate fi lipsa de informaţie dar cred că explicaţia e mult mai simplă…e probabil o simplă slăbiciune psihologică, o amintire plăcută a slăbirii în sine şi în rest nu mai contează…”acum vreau să slăbesc…şi atât…ce-o fi mai încolo nu mă interesează, acum e mai concret decât mâine…”.

Scrisesem demult diverse materiale cu „spune nu dietelor”, acolo ţinteam. Dar, pentru că le-am pomenit, dietele şi faptul că persoanele cu probleme de greutate se duc la tot felul de intervenţii şi dau bani la tot felul de vindecători şi print la felul de soluţii miraculoase de pe net sunt exact semnul că o parte de voinţă au. Şi uneori chiar o aplică prost, in direcţia în care se înfometează sau mănâncă după sfaturile cine ştie cărui afacerist cu nutriţie…Asta e singura vină pe care o atribui unei persoane cu obezitate: cea de a face prostii. Atât. Deşi există şi acolo o scuză…cine face o dietă nu conştientizează că face o prostie, crede că face ceva bun. Atât e la partea de vină, nu vina de a te îngrăşa, nu vina de a te îngrăşa după o dietă proastă, acea îngrăşare e pură biologie: doar vina de a fi făcut o dietă proastă. Care se va plăti altă dată. Dar aici se aplică proverbul conform căruia învăţăm din greşelile noastre, nu şi din ale altora…

Obezitatea e o boală complexă, multifactorială, ea merită exact atenţia care se acordă oricărei boli. Lumea nu vrea să ajungă obeză. În niciun caz nu-şi pune voinţa în sprijinul dorinţei de a fi obeză şi nici lipsa de voinţă nu poate explica totul. Dintre cei ce mănâncă foarte prost unii se îngraşă, alţii nu. Şi nici invers nu e valabil, voinţa nu e decât o componentă, n-ajunge voinţa să slăbeşti, ea trebuie dublată de intervenţia bună. Şi nu, e axiomatic că nu vrea nimeni să se expună la diabet, boli vasculare, articulare şi toată pleiada de efecte negative ale acestei boli. Nu e o boală psihică. Nu e o boală estetică. E o boală pur chimică ce trebuie atacată chimic. Prin chimic înţelegând nutriţie, hormoni, mişcare, psihic, odihnă. Nu e un noroc să ai predispoziţie la obezitate, nu e un noroc nici să ai o societate ostilă în jur. Şi da, obezitatea seamănă cu edemele: nici picioarele nu ţi se umflă pentru că vrei, nici nu e de vină apa pe care ai băut-o şi nici n-ajunge voinţa să-ţi dezumfli picioarele. Deşi da, te poţi abţine de la apă o vreme.

Autor: Dr. Adrian Copcea, medic primar diabetolog-nutriţionist.
Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca
@adriancopcea.com. Publicat: 6 martie 2019


2 comentarii

Stilul de viaţă sănătos şi noile ştiinţe medicale

Medicina de azi se află într-o etapă foarte interesantă: pe de o parte avem explozie de obezitate, boli metabolice şi cancere, pe lângă care avansează periculos bolile infecţioase, pe de altă parte avem mari progrese în alte boli şi o zonă de cercetare a medicinei într-o fantastică evoluţie. Azi îţi poţi cartografia întreg genomul, de exemplu. Tot azi, în timp ce scriu, tratamentele pentru cancer avansează masiv: practic se cercetează nenumărate verigi şi se pot crea în laborator anticorpi monoclonali care atacă într-un exact anume punct. Unele din aceste cercetări se soldează cu succese mari. Poate tot azi se descoperă cum poţi transforma celulele canceroase în grăsime. Obezitatea e azi codaşa medicinei dar poate nu va fi aşa la nesfârşit.

Citeam astăzi un articol despre medicina mitocondrială, reprogramare metabolică şi modelare epigenetică. Nu l-aş fi putut citi acum 5-10 ani pentru că nu existau atunci instrumentele ştiinţifice. Prin ce frapează articolul: prin faptul că anumiţi metaboliţi ai ciclului Krebs sunt molecule de semnal în inflamaţie, imunitate şi cancer. Ce înseamnă asta? Înseamnă că funcţiile de semnal şi endocrine ale corpului, practic de imensă reţea de comunicare, sunt deja descifrate sau în curs de descifrare până la nivel de metabolit al unor reacţii ce au loc în mitocondrie în momentul arderii glucozei. Mitocondria e ceva foarte foarte mic. Practic suntem, în întreaga noastră compoziţie, un imens organ endocrin, un fel de Internet cu milioane de utilizatori care îşi trimit nenumărate mesaje. Pe vremuri se credea că organele endocrine sunt doar tiroida, suprarenalele, ovarele etc. Azi ştim că până şi inima are funcţie endocrină, nu mai vorbim de creier, tub digestiv, ba, foarte rău, grăsimea e un foarte agresiv organ endocrin. Tubul digestiv e chiar o dublă vedetă a medicinei contemporane: e şi un al doilea creier şi un redutabil organ endocrin dar e şi locul unde locuiesc, împreună cu noi, alte specii de vieţuitoare. Microbiomul. Mai cunoscut ca “flora intestinală”. Medicina a descoperit că bacteriile din colon nu sunt doar chiriaşi ci sunt de-a dreptul acţionari la corpul nostru: iau decizii şi pentru noi. Poate acum nu mai mult de 5 ani ideea de transplant de fecale ar fi sunat amuzant, poate şi acum sună ciudat că un transplant de fecale poate ameliora depresia. Da, între tubul digestiv şi depresie există (şi) o legătură bacteriană…

Mai mult, interacţiunile sunt complexe nu doar în interiorul nostru ci şi între noi şi mediu, iar pe acest subiect, din nou, medicina a avansat şi oferă explicaţii. Ceva ne spune instinctiv că dacă lucrezi în mediu toxic ai şanse mai mari să te îmbolnăveşti. Acum se ştiu şi mecanisme. Şi nu doar mediul toxic aşa cum ni-l închipuim, de tipul uzinelor chimice, ci şi cel de zi cu zi. In mediu sunt alergeni, sunt substanţe care ne irită şi ne suprasolicită adaptarea, fum de la maşini, radiaţii şi…mâncare. Ştiintele numite “nutrigenetică” şi “nutrigenomică” deja arată cu suficientă concreteţe cum interacţionează mâncarea cu genele noastre. Mai mult, epigenetica, o ştiinţă foarte proaspătă, explică cum, cu o anumită zestre genetică, uneori ne îmbolnăvim uneori nu, in funcţie de cum ne e mediul. Mâncarea şi radiaţiile au legături cu apariţia cancerelor prin fenomenele epigenetice de “descătuşare” a genelor proaste. Dincolo de toate, verigi deja clasice precum inflamaţia şi imunitatea completează cu spor aceste verigi genetice, de microbiom, de nutriţie, de interacţiuni cu mediul. Depunerea de grăsimi în pereţii vaselor, de exemplu, este şi un fenomen inflamator. La fel: obezitatea în formele ei mai agresive (cele care se asociază cu boli precum diabetul, ficatul gras, infarctul miocardic etc.) este şi o boală inflamatorie.

În centrul acestor extrem de complexe interacţiuni pe care le-am numit mai devreme “Internetul din noi”, suntem noi ca “server central cu voinţă proprie”, cu alegerile noastre, cu stilul nostru de viaţă, cu ritmul nostru de viaţă, cu stresul, cu odihna, cu mişcarea noastră. Ştiinţele recente ne arată că tot ce înseamnă un stil de viaţă sănătos nu e doar un clişeu ieftin, numai bun de trântit într-o reclamă proastă pentru o capsulă de slăbit. Mişcarea are efecte epigenetice, mâncarea proastă poate fi proinflamatorie şi cancerigenă, stresul e, cu siguranţă, toxic. Toate sunt legate între ele şi integrate într-un “big picture”. Când cineva fără vreo legătură cu medicina citeşte articolul despre longevitatea populaţiei Hunza poate cădea în capcana de tabloid “amigdalina din caise e anticancerigenă”. Dar poate acea populaţie e mai sănătoasă pentru că petrece mult timp în aer liber, socializează, face mişcare şi cu siguranţă nu se trezeşte stresată cu alarma de la smartphone. Că mănâncă multe caise, foarte frumos, asta au ei pe acolo. Aici e o ilustrare a ceea ce se cheamă nutriţionism: scoţi din context sâmburele de caisă şi îi atribui nişte roluri pe care poate nu le are. Nutriţionismul e o mare capcană modernă, industria alimentară o exploatează magistral. Dacă pui ulei de măsline peste un pireu în timp ce eşti obez, stresat, obosit şi sedentar, atunci nu, uleiul respectiv nu e în niciun fel vreun elixir. Ansamblul contează mult mai mult. Ingredientele mult mai puţin. Iar la ansamblu intră şi recent descoperitele virtuţi ale crononutriţiei: mâncatul ordonat sincronizează ceasuri biologice pe care le avem inclusiv la nivel de celulă. Şi ne face mai sănătoşi. Cât despre psihic, nu e nevoie să subliniez.

Poate meritul longevivilor e că sunt relaxaţi, fac mişcare şi mănâncă ordonat, nu că beau sau nu lapte sau consumă sau nu caise sau vin. Nu e totuna să consumi un pahar de vin pe fondul unei vieţi liniştite şi frumoase sau să bei şi să fumezi de stres…Cei ce studiază oazele de sănătate şi longevitate ale planetei (numite “blue zones”) înţeleg mult mai bine cât de mult contează ansamblul vieţii în sănătatea noastră. Iar medicina vine cu datele concrete. Psihicul, socializarea, mişcarea, mâncarea, poluarea, toate sunt în ecuaţie. Asta în timp ce noi ne propunem să facem măcar “30 de minute de mişcare pe zi”. Şi, chiar presupunând că ne-am atins “targetul”, ce am făcut în celelalte 23 de ore şi 30 de minute?…