Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale

Politeţe online şi încrâncenare în era Facebook

Scrie un comentariu

Printre articolele de medicină şi nutriţie m-am gândit să scriu şi un articol clasic, de blog, cu gânduri simple, de om, de nespecialist. Ştiu că lumea e ultraselectivă în ultima vreme cu informaţiile dar s-ar putea ca unii cititori să se regăsească într-un banal articol de blog şi asta m-ar bucura. Articolul vine pe un fond interesant în care am parcurs, am eu senzaţia, un mic ciclu de “7 ani de acasă” în ale socializării în digital. E practic un articol de nespecialist dar de utilizator de “social media” în cerc restrâns, cu cunoştinţe, dar şi în sens un pic mai larg, cu urmăritori ai paginilor de nutriţie şi ale cabinetului.

Sunt trei idei la care o să mă refer în acest articol: 1) Facebookul şi prietenia 2) Politeţea online 3)  Toleranţă şi exigenţă.

 

În primul rând e clar că suntem într-o eră tehnologică în care comunicăm spectaculos, e o epocă informaţională, avem mereu cu noi calculatoare miniaturizate sub forma telefoanelor conectate. O astfel de eră aduce cu sine şi un univers nou: acela în care avem deja câte o identitate separată, un avatar, în digital (cei ce avem, se pare că mulţi), avem obiceiuri şi rutine în raport cu prezenţa noastră digitală, avem siteuri de Internet care ne activează circuite de recompensă (sau nervi…), avem şi patologie modernă pe astfel de subiecte (acum o vreme circula o caricatura cu „spitalul de psihiatrie: secţia Facebook” dar încet încet prind contur şi astfel de subiecte, dar las subiectul pentru articolele de tip medical). Din perspectiva telefoniei, emailurilor, Google-lului, Google-maps-ului, Waze-ului şi a tuturor celorlalte, eu găsesc că e o epocă formidabilă. Şi bună. Din perspectivă medicală există, printre multe bune, şi o zonă ciudată: e epoca în care, în anumite ramuri (eu m-am nimerit pe una din ele, cu nutriţia şi diabetologia) pacientul vine la cabinet nu ca să culeagă informaţii ci ca să şi le confrunte pe ale lui cu ale medicului (care, din fericire, are şi el Internet, dar las pentru altă dată şi acest subiect). Dar nu la astfel de domenii mă opresc acum ci la Facebook.

Mi-am făcut pagină de Facebook de medic acum mulţi ani. I-am zis „Nutritionist Cluj”. Acolo aveam obiceiul de a face postări, mă refer la postări text cât de cât lungi şi coerente, cât un fragment de articol. Unele erau, de exemplu, la adresa unui veterinar din Cluj care vinde un supliment de afine şi dă sfaturi la limita penalului (dacă nu chiar) persoanelor cu diabet (dacă ştiţi despre ce e vorba: nu, nu opriţi tratamentele, mai ales nu opriţi insulina copilului cu diabet tip 1 pentru că oprirea insulinei înseamnă comă cetoacidozică şi nu o va trata veterinarul cu afine). Altă postare, îmi amintesc, era cu studiul China. Suficient de argumentată şi de logică, mi se părea mie. Ce mi-au adus acele postări? În primul rând m-a marcat nu partea de aprecieri, ci contactul oarecum neaşteptat cu reacţiile unor cititori, care, la vederea unei postări în care „puneam la colţ” studiul China, mă puneau ei pe mine la punct cu diferite „argumente”. Pentru cei ce nu ştiu, „Studiul China” e o carte extrem de proastă (zic eu…deşi e evident că zic eu, că eu scriu…) din punct de vedere medical, chiar jenantă, dar scrisă fascinant pentru nedeţinătorul de gândire pe baza căreia să poată tria informaţia bună. Genul de carte care aduce „revelaţii” şi „sprijin” celui ce vrea să audă ceva anume (se numeşte „bias de confirmare” acest tip de eroare de logică). Am mai avut câteva şi apoi am renunţat. Practic eram într-o confruntare a mea, în digital, cu un mediu larg de oameni pe care nu mi-a mai venit să îi confrunt. De ce să fac asta de fapt? Aici e una din dilemele etice de care mi-a amintit de curând şi doamna doctor Simona Tivadar, care combate impostura cu iz medical într-un stil aparte şi cu o audienţă largă. Eu am abandonat. Chiar m-a dezarmat pătura de cititori ignoranţi şi m-a pus în postura să mă întreb: „dar cum şi de ce ajunge să dialogheze cu mine acest om?”. Mai mult, cineva mi-a raportat contul, că n-aveam „nutritionist Cluj” în buletin, şi aşa am fost nevoit să-l redenumesc cu numele meu. Odată făcut pasul au început unfriendurile. Era şi epoca în care lumea îşi tria lista de facebook. Am şi scris acolo că e fosta pagină „Nutritionist Cluj”, pagină pe pe care ei înşişi, nu eu, au accesat-o de bunăvoie cu „add friend” dar iată că odată schimbat numele s-a schimbat şi perspectiva. Probabil oamenii adăugaseră la calup pagini de nutriţionişti. De unde să ştie ei. Şi apoi am mai făcut alţi paşi înapoi până la stadiul la care pagina e statică şi aproape abandonată, măcar mi-am stabilit o politică: nu mai dau păreri medicale cui nu mi le cere la cabinet. Şi gata.

Asta m-a adus la subiectul: prietenia pe Facebook. Se face cumva că cei ce au inventat acest site (da, e un site de Internet) au avut revelaţia acestei „găselniţe” cu prietenia. Cred că pentru siteul lor a fost un pas formidabil: probabil mulţi au acordat conotaţii afective acestei relaţii de tip „prieten”. Eu spun „în lista mea” când mă refer la Facebook, dar alţii spun „prietenie”. Nu sunt specialist nici în a defini prietenia, dar nu e, cu siguranţă, acea conexiune de pe Facebook. Pe de altă parte Facebookul chiar e un site de socializare. Eu îl folosesc aproape exclusiv ca socializare în sensul în care îmi vad foştii colegi, cunoştinţele etc., desigur în versiunea pe care o aleg ei…unii sunt vorbăreţi, unii nu, unii postează serios, alţii nu. Practic nu partea de „friend’ o văd eu ca mare lucru, aşa se cheamă conexiunea aici, dar cu siguranţă dacă ai o pagină mai micuţă unde îţi apar poze personale, cu familia, cu concediile, nu o ţii pentru public mare, deci un grad de „friend” există, dar nu mot-a-mot, deşi poţi posta cât de selectiv vrei. În schimb da, există problema cu „unfriend”-ul. Păi la unfriend e mult mai consistent decât la friend, cred eu. Adică: cu friend vezi nişte poze, prostioare, filmuleţe, meme-uri şi ce mai pune lumea (mă refer la grosul paginilor, nu la cele dedicate şi în care lumea postează cu scop şi într-o anumită linie). Dar cu „unfriend” spui practic, omului, că nu vrei să mai auzi de el nici măcar în acea versiune minimală care e participarea lui, dealtfel neprofesionistă, la un site de net, dealtfel foarte profesionist din moment ce ne ţine acolo atâta timp şi cu atâtea conotaţii emoţionale. Unfriendul e, cu siguranţă, mai profund. Iar blockul e cel mai profund, dacă ar fi să-l traducem ar fi o înjurătură. Mai apoi există, evident, diferenţa dintre oameni şi avatarul lor de Facebook. Sigur că unii postează ceva ce putem încadra la „neinteresant”, „stupid”, „prea serios”, „prea neserios”, „prea mult” etc. Eu am încasat suficient de multe unfollow-uri şi unfrienduri (şi recent un block, care mi-a şi prilejuit postarea de fapt) şi mi-a luat o vreme să le compilez. Unul din ele venise de la colega de clasă Monica, era în perioada în care nu prea se dădea unfriend. Monica îşi tria lista. O fi calculat câţi se încadrează la „prieten” şi câţi nu. Aici un pic a stâlcit-o Facebookul: până la valul de„friend” mergea bine, de la valul de „unfriend” parcă n-a mai fost la fel. Sunt convins că există pe acolo un as în mânecă de folosit la nevoie, când, dacă se strică treaba, „friend” va deveni altceva, întru salvarea siteului. Asta, cum zice românul, „dacă e”. Alt unfriend mi-a venit de la un doctor oarecare care combătea pe un grup mare de medici, avea câteva idei bune, doar că s-a gândit cândva să trieze după lista de pagini urmărite de oameni şi se pare că urmăream o pagină care îi spunea lui că sunt naşpa. Asta e, ce să zic, mare chestie, unfriendul tău doar mi-a spus că eşti un fake şi nu merită să te susţină nimeni în pseudodemersurile tale, că se pare că n-ai nevoie de susţinere, te descurci singur cu mini-lista ta de triaţi. Pe de altă parte am avut şi eu instinctul de a tria oamenii după urmărirea sau nu a unei pagini de escrocherie nutriţională-medicală, apoi mi-am zis: „păi de ce să îi triez eu aşa”, lasă că-s gata triaţi în viaţa reală, să se ducă la acela la nutriţie, ce treabă am eu. La o adică mă pot şi pe mine tria destui după gusturi: mie de exemplu îmi place cum joacă fotbal Cristiano Ronaldo, dar am un prieten care îl consideră extrem de antipatic, mai că imi vine să îmi ascund postările de el. Deşi, cu scuzele de rigoare, bă Lucian, chiar e foarte bun Cristiano Ronaldo!!. Pe de altă parte, sigur că sunt şi criterii bune: eu cred că străinii îi putem tria foarte bine după nişte criterii, de exemplu gramatica sau ura din mesaje. Sau, după cum a procedat Doru, după numărul de selfieuri. Dar mă refer la valul de cunoştinţe, nu la marea grădină virtuală. Şi zău că n-avem niciunul 700 de prieteni, nu dăm zilnic 2 telefoane de la mulţi ani. Şi atunci care e logica? Am ajuns cu toţii mega-pretenţioşti şi selectivi? …Om fi ajuns, marcăm la progres :). Morala la capitolul: „prietenia pe Facebook” e că de fapt ne-am tot reglat tirul în anii ăştia şi ne-am stabilit fiecare cam cât suntem de pretenţioşi, de selectivi, dar în realitate cât de tare luăm în serios un site de Internet.

Partea a doua e cea de politeţe digitală. Se leagă şi de primul paragraf, cel cu Facebookul: păi dacă dai unfriend cuiva îi spui clar: „bă, nici măcar în versiunea prescurtată nu mai vreau să aud de tine”. Ce ar fi amuzant ar fi să te şi întâlneşti cu unul care ţi-a dat unfriend şi să te întrebe: „ce mai faci?”. Chiar n-am avut ocazia des (sau n-am remarcat-o) să mă întâlnesc cu „foşti frenzi”. Cu mici excepţii foarte simpatice: Dan şi Claudiu. Dan acum o vreme m-a sunat şi şi-a cerut scuze că o să-mi dea unfriend, am râs împreună, mi-a dat, nici nu mai ştiu când mi-a dat din nou add friend, după o perioadă de „reglare de tir”, presupun. Mi-a spus că îi zbârnia telefonul de la notificări şi postam prea des. Claudiu mi-a dat de-a dreptul block acum câteva zile, dorise să-mi dea unfollow. Intre timp ne-am întâlnit şi mi-a mai zis şi Bogdan (ştie el care) o chestie simpatică, de genul: „ce are Adi dacă ţi-a dat block? E doar un site de Internet”. Eu încercam să explic că e o impoliteţe digitală, adevărul e că putea să mă sune înainte :). Practic nu era mare lucru de înţeles: lui Claudiu nu-i placea pagina mea de Facebook. Şi vorba lui Bogdan, utilizator sporadic şi discret: „păi au alte corelaţii chestiile astea la cei pasionaţi decât la nepasionaţi”. O sinteză foarte bună. Ăsta ar fi un aspect de politeţe dar mai sunt nenumărate. Hatereala nici n-o pun la impoliteţe, eu mă refer, totuşi, la un oarecare grad de civilizaţie. Altă impoliteţe, amuzantă, e, de exemplu răspunsul la un mesaj de 30 de rânduri cu un rând. În fine. Probabil că e după cum ne povestea în cursurile de la Centrul de Diabet psiholoaga Mirela: cea mai bună abordare e să imiţi mimica interlocutorului. Dacă omul din faţa ta e ursuz şi serios nu te apuci să râzi în hohote şi să-l baţi pe umăr, iei şi tu o mină serioasă şi gata. Probabil aşa e şi cu digitalul. Morala e, dacă e să te intereseze partea asta de politeţe, să te gândeşti la cum ar tolera interlocutorul o replică, o acţiune, că, de fapt, acolo se trage linia. Ca şi la cadouri: iei ce îi place omului, nu ce-ţi place ţie. Deşi eu la cadouri cam uit chestia şi cumpăr tot ce îmi place mie…

Subiectul trei, cu care şi închei, e cel de toleranţă la alte opinii. Aici suntem blocaţi rău în România şi poate şi pe plan mai larg. E chiar un subiect greu, mai ales în epoca asta ciudată în care n-ai voie aia, n-ai voie cealaltă, „corectitudinea politică” e de fapt o strategie creată de cine ştie pentru cine ştie ce scop. Există suficiente teorii politice absolut coerente, e clar un anume asalt la o anumită civilizaţie. Dar nu mă afund aici. În schimb „în partea de jos”, adică cea în care interacţionăm noi, ăştia mai simpli, parca e totuşi încă prea multă lipsă de toleranţă. Tot la cateva săptămâni cineva postează după modelul: „vă dau unfriend dacă n-aţi fost la vot”, „vă dau unfriend dacă aţi dat like lui x”. Păi, reiau, care e problema? Suntem toţi la fel? Ne-am trezit brusc un neam de exigenţi şi intoleranţi la alte păreri? Morala aici e simplă: prea multă încrâncenare. Te prinzi de asta foarte bine după ce te întâneşti cu străini sau, şi mai bine, cu români plecaţi în străinatate. Îi vezi că vin relaxaţi, cu zâmbetul pe buze, cu o limbă română un pic intercalată, dar nu din sindrom Răducioiu, cu unii termeni un pic nefireşti. Dar mimica e alta. Şi abia atunci te prinzi de fapt de o chestie: e aici atât de multă încrâncenare, toţi se luptă cu toţi, toţi îi triază pe toţi. Staţi, mă, un pic. Şi, ca să închei mai lejer aşa, îi zic şi eu lui Alex, plecat de 12 ani în Anglia, „dar cum de nu scrii Alex pe Facebook nimic?…că noi ne uităm cu plăcere”. Şi să vezi răspuns simpatic. „A, aş scrie, dar noi aici suntem cu Tweeterul”.

În loc de concluzii, nu ştiu cât oi mai scrie sau nu pe Facebook chiar şi pe pagina micuţă, dar parcă aş vrea să îndemn şi eu dintr-un colţ de net la un pic mai multă raţiune şi un pic mai puţină „exigenţă” şi „seriozitate” pe Internet. Mă refer la cei mai „ca mine”, nu la extremiştii de carieră. Prea suntem încrâncenaţi. Lăsaţi oamenii să mai aibă şi alte păreri, că oricum le au.

Autor: Copcea Adrian

Medic primar diabet, nutritie, boli metabolice. Director medical Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca.

Comentarii la articol: (pot fi publicate anonim, dar necesita email, care nu va fi publicat)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s