Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Eroarea de “pălărie albă” şi conflictele de interese ale nutriţioniştilor

“The white hat bias” şi eroarea de a considera că cineva total subiectiv nu are dreptate. Sunt dileme şi erori inevitabile în nutriţie. Nu voi aprofunda astăzi ce înseamnă şi ce trebuie să însemne lectura critică a unui articol ştiinţific, îi voi dedica un o postare separată (francezii chiar au dedicat studenţilor la medicină o materie separată) dar voi vorbi pe un subiect pe care îl găsesc foarte interesant şi ce are, tangenţial, legătură, cu aspecte de acest tip: trebuie să-şi declare sau nu nutriţioniştii apartenenţa la o anumită ideologie?. Extrag în introducere întrebări care mi se par foarte interesante pe tema asta. Primele ar fi: trebuie un nutriţionist să spună public că e vegetarian? Îi influenţează faptul că e vegetarian cariera şi prescripţiile? Recomandă carne celor ce mănâncă carne? Sau le recomandă să nu mai mănânce carne? Aici vorbesc de specialişti în nutriţie, nu de activişti necalificaţi. Un specialist are două laturi: e om pe de o parte, cu ideile şi credinţele lui, şi e om de ştiinţă pe de altă parte, are de practicat o ştiinţă care nu ţine cont de ideile lui. Răspunsurile la astfel de dileme sunt mai complexe decât ar părea la prima vedere iar articolele pe care le-am citit zilele acestea pe subiect mi-au adus foarte interesante şi chiar surprinzătoare argumente în ambele direcţii şi “outside the box”. Spontan, când mă prind (repede, dealtfel) că un nutriţionist are un discurs foarte apăsat într-o direcţie, am un reflex de tipul: “omul ăsta e părtinitor, e anti-gluten sau anti-fructe etc.” şi cel mai probabil nu-l ascult foarte atent, ştiind ce urmează să zică. Problema care apare e în felul următor: dar dacă peste 5 ani chiar se strâng suficiente date încât ştiinţa chiar să afirme că glutenul e nesănătos? Pentru că ştiinţele sunt în dinamică. Pe de altă parte ce facem cu nutriţionistul care consideră că fructele îngraşă şi e, în prezent, în eroare cât timp ştiinţa n-a afirmat niciodată aşa ceva?

Acum o vreme eram intrigat de faptul că UMF Cluj-Napoca a ales să angajeze la o catedră de nutriţie un medic care le preda dieteticienilor în devenire o materie de genul “alimentaţia vegetariană” şi el era vegetarian. Problema cu respectivul nu era materia în sine ci faptul că, din ce mi-au povestit diverşi cursanţi, acolo se făcea propagandă, respectivul avea de lăsat în mintea dieteticienilor nişte idei pozitive despre vegetarianism dar uita să pună în balanţă argumentele inverse. Eroarea asta nici măcar nu e “eroare de pălărie albă”, e doar activism. Dar există în ştiinţă aşa-numitul “white-hat bias” care se manifestă prindistorsionarea informaţiei către ceva ce poate fi perceput ca având o finalitate pozitivă sau corectă”. Definiţia, un pic adaptată şi aparent greoaie, e dată de autorii articolului “White Hat Bias: examples of its presence in obesity research ” (referinţa 1) dar exemplele practice, pe care le expun imediat, fac această propoziţie uşor de înţeles. Traduc “bias” ca “eroare”, dar traducerea nu e exactă, “bias” ca semnificaţie e în sfera lui “partizan”, “părtinitor”, “subiectiv”, cel mai apropiat termen din sfera semantică e “prejudecată”. O eroare de pălărie albă e, aşadar, să formulezi anumite idei în direcţii care par total previzibile şi “bune”, de exemplu în direcţia în care concluzia e că alăptatul e sănătos sau sucurile cu zahăr nesănătoase, dar ideile să nu fie corect extrase din realitatea documentată ştiinţific. Există chiar mai multe componente ale erorii de pălărie albă: “citation bias” (citezi anumite lucrări dar ignori altele),  “data analysis bias” (interpretezi că ceva slăbeşte, dar acel slăbit din cercetare nu era semnificativ statistic, deci practic datele nu arătau deloc că “ceva”-ul slăbea, cum spunem noi tehnic “intervalul de confidenţă îl traversa pe 1”), “publication bias” (revistele ştiinţifice acceptă mai degrabă cercetări care dovedesc semnificaţie statistică şi le ignoră pe cele care nu au dovedit semnificaţie statistică, deşi datele din ele pot fi la fel de valoroase) sau chiar “eroarea de conferinţă de presă” (cercetarea spune ceva iar presa de larg consum preia altceva). De exemplu nu e adevărat că “două pahare de vin roşu pot înlocui o oră de mers la sală”, deşi ne-am dori. Toate aceste componente sunt realităţi în lumea mare, cea serioasă, nu mă refer la mica noastră bulă de nutriţie românească, cea în care “nu e bine să combini carnea cu cartofii” (bias de prea-multă-publicare-a-acestei-prostii, i-aş zice).

Un tip foarte interesant de “eroare de pălărie albă” mi se pare mie ceea ce se întâmplă cu percepţia cerealelor. Faptul că cerealele au fibre şi reclamă la televizor e atât de puternic pentru publicul larg încât, cu siguranţă, dacă iei un eşantion reprezentativ de populaţie, foarte mulţi vor răspunde că cerealele “sunt sănătoase”. Asta deşi dovada ştiinţifică, pentru orice brand de cereale, nici măcar nu mă gândesc la vreun nume, lipseşte. Fibrele sunt sănătoase dar cerealele cu zahăr şi un număr x de fibre, să zicem 5 grame per porţie, nu prea. Aici e o eroare căreia i-aş zice “biasul de nutriţionism” (o să explic altă dată mai pe larg cuvântul “nutriţionism” care se foloseşte greşit în România): scoţi din context un ingredient, să zicem fibrele, şi apoi pare că orice aliment cu fibre e sănătos. Exact aşa cum îşi închipuie mulţi că dacă pun ulei de măsline peste o ceafă de porc au făcut ceva bun pentru sănătatea lor. Nutriţia are de-a face enorm de mult cu ansamblul alimentaţiei şi foarte puţin cu ingrediente scoase din context: una e uleiul de măsline în dieta mediteraneană şi alta e uleiul de măsline în dieta dâmboviţeană. Una sunt cerealele cu fibre şi fără zahăr într-o alimentaţie sănătoasă şi alta e să adaugi un bol de cereale cu zahăr la o alimentaţie proastă.

Iar dacă, scoasă din orice context, nutriţia în sine are atâtea minusuri, ce ne facem cu nutriţioniştii? Ne inspiră sau nu un nutriţionist care promovează anumite idei? Surprinzător pentru mine, nu e atât de rău că unii aderă la câte o idee. Şi explic. Prejudecata mea legată de un nutriţionist are de-a face cu multe aspecte, mai întâi calculez rapid în cât de mulţi “biţi” încape nutriţia din capul lui. Sunt unii foarte consistenţi, alţii foarte diluaţi, alţii dau chiar cu minus. Chiar mai taxez pe aici, din când în când, pe câte unul care e mult prea departe pe ogor (gen domnul vegetarian de succes care explică cum intră cofeină în ADN-ul omului). Dar ce scriu acum e o paranteză de divertisment. Serios vorbind, se pare că, etic vorbind, e corect să-ţi declari apartenenţa la o ideologie şi asta nu e un lucru rău, să aderi şi să afirmi la ce aderi, cât timp nut e îndepărtezi de ce ai de făcut ca specialist. Foarte frumos e explicată ideea în articolul “Disclosures in nutrition research. why it is different” (referinţa 2): “menţionarea conflictelor de interese în nutriţie (N.B. colaborările cu industria, de exemplu) nu trebuie privită ca lipsă de integritate, dimpotrivă, o astfel de declarare are exact rolul de a întări integritatea”. “Poate, în viitor, (explică în continuare autorii articolului citat, adaptez) ceea ce promovează puternic un autor la un moment dat chiar se dovedeşte adevărat, în acel moment respectivul autor chiar va culege laurii şi îşi va primi o puternică recunoaştere”.

Aşadar nu e foarte simplu răspunsul la întrebarea: “cum mă raportez la un autor părtinitor?”. Îl iau de exemplu pe David Perlmutter, un neurolog care scrie cărţi de genul “Alimente care ucid creierul” (Grain Brain) sau “Alimentaţia pentru un creier sănătos” pe care o citesc acum, best-seller-uri tipice de nutriţie. Autorul respectiv extrage din ştiinţe aflate la început diverse idei, le înveleşte bine în cuvinte şi vinde cărţi. Datele respective sunt disponibile pentru toată lumea, nu le ştie doar Perlmutter, le ştiu toate spitalele şi universităţile din lumea civilizată, fie că e vorba de gluten, microbiom, diete low-carb şi antiinflamatorii. El însă le extrage în felul lui şi-şi pune un fel de “parafă” virtuală pe “v-am spus eu că pâinea omoară creierul…”. Acum ştiinţa nu-i dă dreptate dar peste 5 ani cine ştie?…

Închei prin a-mi face propriul “disclosure”, dacă tot am vorbit de el. Eu unul ca medic nutriţionist sunt, sper, lipsit de mari “bias-uri”, fie ele de pălărie albă sau halat alb sau de “conferinţă de presă” sau celelalte de care am povestit pe parcurs. Eu unul recomand vegetarienilor să mănânce vegetarian, cât timp avem versiuni corecte ştiinţific pentru asta, ba chiar vegan cu anumite precauţii, analize şi tratamente. Celor ce nu mănâncă lactate nu le recomand să mănânce lactate etc. Celor ce vor să fie raw-vegani le explic ce e bine şi ce nu e bine în asta. Eu aşa văd normalitatea unui specialist. Că există versiuni experimentale în prezent pentru diferite intervenţii: total de acord şi foarte bine. Într-un cadru experimental e loc pentru orice, am şi eu pacienţii mei pe post intermitent, pe low-carb, pe keto, pe câte şi mai câte. Deocamdată însă “intervenţia ideală” în nutriţie nu s-a inventat, când se inventează n-o să o ocolesc, până atunci singura intervenţie corectă de nutriţie e cea individualizată după profilul pacientului (nu-mi place termenul “dietă personalizată”, prefer să scriu un rând mai lung pe ideea asta ca să nu pic în oceanul de “diete personalizate”). În mod clar profilul nutriţionistului nu poate lipsi din ecuaţie, eu doar sper că cei ce practică nutriţia îşi fac datoria de specialişti şi nu de activişti. Altfel, dacă ieşim din zona de cabinet sau ce se predă la facultăţi, oricine are dreptul să-şi exprime ce credinţe doreşte şi către ce public îl ascultă. Când vine vorba de specialişti  cred că e bine să avem o declaraţie de conflict de interese. Sau măcar să ne prindem de ea.

 

Referinţe:

  1. Mark B Cope, David B Allison. White Hat Bias: Examples of its Presence in Obesity Research and a Call for Renewed Commitment to Faithfulness in Research Reporting. Int J Obes (Lond). 2010 Jan; 34(1): 84–83.
  2. Ioannidis JPA, Trepanowski JF. Disclosures in Nutrition Research: Why It Is Different. JAMA. 2018 Feb 13;319(6):547-54


Un comentariu

Lista lui Liviu, gastronomia, gastrotehnia şi nutriţioniştii

Azi Liviu a făcut un live de Facebook în care a nominalizat 5 restaurante unde se mănâncă bine în Cluj-Napoca şi împrejurimi. Ca să nu le uit le scriu şi eu aici întru bifă ulterioară: Rovin, Toskana, Coratim Hall, Fair Play şi Coco Bar. Apropo, fain liveul, florin-piersicist, aşa. La listă oi mai reveni eu, că şi eu sunt cu listele. Dar nu ăsta e subiectul.

Ce vreau eu cu articolul e să trag nişte linii de demarcare, că poate lumea nu ne înţelege bine profesia. Pentru asta rememorez rapid un episod (neplăcut) din viaţa mea în care ca (pe vremuri mai) tânăr medic nutriţionist la un moment dat m-au chemat unii de la Marty Restaurants pentru o posibilă colaborare (din fericire eşuată). La acel moment am acceptat să mă duc la o întâlnire cu ei la care n-au reuşit să fie punctuali şi la încă una la care am degustat nişte chestii. Ideea e că unele întâlniri chiar au, după cum am reţinut dintr-o maximă, un rol foarte bun: acela de a-ţi calcula cât timp merită pe viitor nişte oameni să le aloci. În cazul respectivilor ştabi fix zero din partea mea, nu i-am mai văzut şi sper să nu-i mai văd vreodată. Dar asta era paranteza. Conţinutul era că la un moment dat zice unul din ăia mari de la ei, când i-am zis că nu merg des la degustări: “păi cum, păi eşti nutriţionist”. La momentul ăla am trecut rapid peste (ca omul cu excavatorul), cam greu fiind să le explici unora chestii care sunt inutil de explicat unora, dar acum mai bătrân fiind (şi cu blog) parcă e momentul să scriu cu caps lock că MESERIA MEDICULUI NUTRIŢIONIST NU E SĂ MEARGĂ LA DEGUSTĂRI. Adică, mai precis, bă, patroane de mare lanţ (dealtfel deloc rău), meseria de medic nutriţionist e un pic mai complexă decât să-ţi guste ţie salatele, capisci?

Şi acum serios vorbind. Da: nutriţioniştii se ocupă cu nutriţia. Nutriţia are de-a face cu mâncarea, evident, dar nu e doar despre mâncare. E despre MEDICINĂ, despre ce face mâncarea aia în corp, nu despre cum se îmbină aromele. Îmbinatul de arome şi texturi, coacerea şi fineţurile sunt de bucătar, chef, masterchef. Imbinatul de aliment cu problemele pacientului, aia e nutriţie, dietetică şi încă nişte ştiinţe un pic peste limita de înţelegere a unora. Gen epigenetică, ca să zicem şi un cuvânt mare. Dar nu-s una şi acelaşi lucru. Nutriţionistul nu trebuie să fie bucătar cum nici bucătarii nu-s nutriţionişti pe motivul că lucrează cu mâncare. Cum nici eu nu-s antrenor de culturism dacă fac 10 flotări. A, că unii dintre nutriţionişti şi dieteticieni ştiu reţete, ştiu să îmbine ingrediente, asta e un mare plus, dar e din gama “bonus” (şi bravo lor, gospodinelor şi gospodinilor care se pricep în bucătărie!).

Şi acum să trag liniile. Am povestit într-un precedent articol că “nutriţionist” nu înseamnă nimic. Am povestit mai sus şi că nutriţionist nu înseamnă bucătar. Dar unele delimitări există şi merită pomenite. MEDICUL NUTRIŢIONIST, la noi mai precis identificabil prin parafa de “diabet, nutriţie şi boli metabolice” ştie nutriţie dar nu neapărat face cea mai bună ciorbă de porc cu tarhon. Mai departe DIETETICIANUL, a doua meserie de nutriţionist în România, e mult mai concret în recomandări, poate intra cât vrea de mult în reţete şi meniuri. Munca unui dietetician, de exemplu, e binevenită la un caz clinic în care un om e denutrit şi nu poate mesteca. El poate elabora meniuri concrete în care să încorporeze soluţii compatibile cu ce cer medicii (nutriţionist, oncolog, gastroenterolog etc.). În al treilea rând există în România TEHNICIANUL NUTRIŢIONIST, meserie omologată de Ministerul Muncii, care CHIAR asta trebuie să gestioneze bine: texturi, gătit, gastrotehnie. Asta e esenţa tehnicianului din cum o văd şi cum o reţin din curricula de tehnician. Iar gradul de implicare în gastrotehnie zic eu că e exact in ordinea celor 3 meserii, crescător. Iar gradul de implicare în medicină invers: competenţa medicului e mai largă decât a dieteticianului iar cea a dieteticianului mai largă decât a tehnicianului nutriţionist. Cât despre bucătar, e cu totul altă meserie. Nici inferioară, nici superioară. ALTA.

Atât am vrut să lămuresc, cât de cât: medicul nutriţionist nu e nici bucătar, nici manechin, nici culturist, nici bolnav de toate bolile pe care le poate trata. Poate măcar cu articolaşul meu, cu toată harababura imaginii de “nutriţionist” în România, pricepe lumea că medicul e medic şi bucătarul e bucătar, degustătorul degustător şi ce meserii subtile or mai fi printre ele. Apropo, sunt fan masterchef, gastronomie, fine-eating şi liste ca a lui Liviu. Dar asta e din latura mea de om care mănâncă. Care, din nou, nu e sinonimă cu medic nutriţionist.

Vă mulţumesc şi poftă bună. Bucuraţi-vă de deliciile Clujului, sunt pentru toate gusturile şi toate dimensiunile şi preferinţele nutriţionale, de la Samsara la Adi’s Steak House, de la Cabinet de Vin et Cocotte la Fair Play, de la Tokyo la Hanul Dacilor şi de la celebra Salmonella la supa de ardei copt din frumosul Joben decorat în stil steampunk.

În final şi concluzie, definiţiile:

  1. Gastronomie: studiul relaţiei dintre cultură şi alimentaţie. Sau, frumos, dar în franceză zice Wiki-ul franţuesc aici: Elle (gastronomia, va să zică) intègre des données immatérielles comme des savoirs, des pratiques — savoir-faire et rituels —, du lien social et du partage — résumés par la formule “humanisme de la table” où se dit l’ouverture à l’autre et à l’ailleurs —, des discours et des représentations. Immatérialité qui s’incarne dans la matérialité des instruments techniques, des produits, des mets, des livres de recettes, des lieux comme les restaurants, des objets de la cuisine et de la table.
  2. Gastrotehnie: (adaptez după Mincu): ştiinţa care se ocupă de prepararea alimentelor, modificările suferite de aliment în cursul preparării şi impactul diferitelor metode de preparare asupra sănătăţii.
  3. Nutriţie (definiţia mea de sinteză, dacă mi se permite): ştiinţa proceselor prin care ţesuturile umane şi corpul în ansamblul său îşi procură şi utilizează substanţele necesare pentru integritatea funcţională şi structurală.

Şi am încălecat pe-o ciorbă şi v-am zis şi eu o vorbă.


Un comentariu

Cine sunt nutriţioniştii? O mică expunere actualizată

Cei ce mă citiţi şi cunoaşteţi îmi ştiţi cât de cât biografia. Dar ce scriu cred că e citibil şi fără acest substrat. Scrierea e despre titlurile din domeniul nutriţiei. Nutriţia e pe val, nutriţioniştii la fel, e plin peste tot de nutriţie şi nutriţionişti. Găsesc că e locul şi momentul pentru un astfel de articol de recapitulare pentru cei ce ştiu, sau de “lectură critică a titlului de nutriţionist” pentru cei ce nu ştiu. Scrie un oarecare medic nutriţionist-diabetolog dintr-un oarecare colţ de Românie, preocupat, într-un grad ce variază între amuzament şi oarece disconfort, de disfuncţionalităţile şi “meritele nemeritate” ale termenului de “nutriţionist”.

Să spui “nutriţionist” în ziua de azi e lipsit de orice substanţă sau e cel mult vag. E ca şi cum ai zice: “medic” sau “sportiv”. N-ajunge. Trebuie să mai zici ceva. De care medic? De care sportiv? Ce faci? La ce te pricepi? Eşti amator? Eşti profesionist? Joci undeva? Exact ce calificare ai? Sau, dacă e să vorbim de nutriţie, consulţi undeva? Într-un cabinet medical? Într-un mall? Pe net? Ai vreo activitate concretă? Pe de altă parte nutriţia e un domeniu ce pare comun în viaţa noastră, spun asta pentru că unii îl confundă cu mâncatul. Mai mult, pare că multă lume se şi pricepe. Nu la mâncat ci la nutriţie. Doar pare. Chiar dacă n-ai decât vagi noţiuni tot îţi sună cunoscute diferite aforisme cu mâncatul după o oră anume, îţi sună cunoscut că alimentele trebuie combinate după anumite criterii ba chiar ai auzit de câţiva nutriţionişti. Dacă ei există înseamnă că o fi existând şi un domeniu. Paranteză: 98% din ce auziţi de combinatul alimentelor şi detoxifiere sunt păcăleli. Dar asta e pentru alte articole. Revin. Unde suntem cu nutriţia azi? Cât e serios şi cât e neserios în domeniul acesta? Cine sunt nutriţioniştii?

Să le luăm pe rând. Avem calificări în România pe nutriţie? Avem în Europa? Da, avem. În România avem două specialităţi universitare de nutriţie în care activează medici: „igiena alimentaţiei şi nutriţiei” (dacă nu e exact aşa, mea culpa, mă pot corecta „igieniştii”), alta e „diabet, nutriţie şi boli metabolice”. Specialitatea mea. Acestea două sunt cele în care avem medici ce işi pot zice la propriu „medici nutriţionişti”, deşi unii sunt pe preclinic (igieniştii), alţii pe clinic (noi). Mai departe, de câţiva ani avem specialitatea „nutriţie-dietetică”. Absolvenţii sunt cei pe care îi numim „nutriţionist-dietetician” sau simplu „dietetician”. Simplu „nutriţionist”, spuneam mai devreme, nu există într-un mod foarte concret. Sau există dar nu înseamnă nimic special.

Dieteticienii urmează o facultate de 3 ani în cadrul Universităţilor de Medicină şi Farmacie. Dar nu sunt medici. Apoi mulţi din ei urmează un master de nutriţie de 2 ani. În total 5 ani de studii specializate. Dieteticienii sunt recunoscuţi în Europa şi oriunde în lume, pentru că profesia există, oriunde în lume. Sau, să zicem, peste tot în lumea civilizată. Ei sunt, actualmente, cei mai îndreptăţiţi la titlul de „nutriţionist”. Există, mai apoi, diferite intersecţii între cele două, de exemplu sunt medici sau absolvenţi de medicină care au făcut şi facultatea de nutriţie-dietetică, chiar dacă la origine sunt medici în altă specialitate. În cazul lor, de asemenea, n-ar fi greşit să spui „medic nutriţionist”, chiar dacă aceasta combinaţie e oarecum inedită, e medic dintr-o parte şi nutriţionist din alta.

Mai apoi există zona de joasă calificare, numesc aşa zona pentru care nu există o facultate. Ministerul Muncii recunoaşte o calificare numită „tehnician nutriţionist”, o calificare din care unii extrag partea nobilă. Am uitat să spun că termenul „nutriţionist”, în funcţie de vederile personale, poate avea o aură nobilă. Dar acea calificare este în rând cu alte calificări, onorabile toate, dar pe un anume palier: cofetar, croitor, fotograf şi multe altele: o pot face şi oameni cu 8 clase dar şi oameni cu studii universitare. Şi în acest domeniu, ca şi în altele, există oameni bine intenţionaţi, dar calificarea în sine eu nu o consider compatibilă cu munca într-un cabinet de nutriţie cu oameni bolnavi. Iar obezitatea, de exemplu, e o boală, e o boală ce se poate trata şi cu medicamente sau operaţii. Cred că e de atenţionat că gradul de calificare pentru acest titlu constă în anumite cursuri fără acoperire universitară. Aici partea de „universitar” e, ca şi în alte titulaturi, reperul formal de siguranţă. Dar voi fi imediat critic cu această zonă universitară, în zonele unde e cazul de critică. Deocamdată sunt la partea formală, universităţile sunt o garanţie de educare formală, chiar dacă educaţia e slabă sau bună. Sunt şi medici care îşi aleg să îşi ia acest titlu, de tehnician-nutriţionist, deci simt nevoia unui titlu formal la fel de acceptabil în România legal, dar cu rezerva că formarea e foarte dependentă de cel ce o face şi e, în mod clar, o calificare inferioară celei de dietetică, cea ce conferă un titlu recunoscut şi în spitale. Eu am refuzat să ţin cursuri pentru această calificare atunci când mi s-a propus.

Mai apoi există în nutriţie numeroase arii de cercetare şi numeroase arii de intersecţie cu clinica. Aici intră nutriţia sportivă, ramurile genetice, diferite subramuri ale biologiei şi chimiei şi mai sunt.

Mai există, de asemenea, diferite industrii care acoperă cu cursuri interne cuvântul „nutriţionist” sau „consilier nutriţie”. Diferite firme de suplimente sau înlocuitori de mese pot folosi, absolut legal, astfel de cuvinte. Repet, nu e vorba de calificări înalte sau poate unii chiar se străduiesc să le facă „înalte” dar nici nu este ilegal cuvântul. Scriind îmi dau seama ce vastă paletă avem. (paranteză logică: sigur n-am avea-o dacă planeta asta n-ar avea probleme de nutriţie). În final, deloc ilegal poţi spune „nutriţionist” şi unui autor care are preocupări şi activităţi în nutriţie. De exemplu un autor de cărţi de nutriţie. Dar ce e sub titlul cu care se prezintă e de raşchetat. Dincolo de toate mai există şi calificările false, escrocheria. Acolo e o poveste şi mai lungă. Aşadar, aşa cum „nutriţie” nu înseamnă mai nimic sau înseamnă foarte multe, aşa nici „nutriţionist” nu înseamnă nimic. Aşa arată acum, în 2017, zona oficială şi zona de „vid de reglementări”.

 

Bun. Am definit un pic mai sus titlurile. Despre al meu pot spune acum mai în detaliu, pentru că la el mă pricep mai bine. Ca parte formală: la bază e facultatea de 6 ani de medicină generală. Mai nimic nutriţie. Mai nimic diabet-nutriţie. Apoi 5 ani de specializare a medicului, care se cheamă rezidenţiat. Diabet, nutriţie, boli metabolice. Aici intersecţia dintre nutriţie şi diabetologie există şi e, spun eu, destul de importantă. Aceasta e formarea unui „medic nutriţionist” român. Menţionez „român” pentru că ramura noastră nu există în majoritatea ţărilor, ea e inclusă în endocrinologie sau medicină internă, în funcţie de ţări, sau mai precis e o supraspecializare a acestor ramuri. Formarea pe nutriţie în cadrul unui astfel de rezidenţiat e strict dependentă de catedra locală. Probabil mulţi rezidenţi pot povesti (dacă sunt sinceri) că au o formare minimă în nutriţie chiar şi în acest tip de calificare.

Dar dieteticienii? Cum apare o ramură nouă şi cine formează specialiştii într-o ramură nouă?….La un moment dat în istoria recentă au apărut dieteticienii. Au apărut firesc şi la noi (şi am salutat la momentul respectiv evenimentul mai mult decât prin cuvinte, lucrez de ani de zile cu dieteticieni din primele generaţii), Europa îi are de foarte mulţi ani, în toate spitalele, în toate tipurile de sistem de asigurări medicale. Noi nu îi aveam ca titlu şi nu îi avem nici acum în spitale. Au apărut în epoca în care singurii cu titlu şi care prescriau diete oficial eram noi, diabetologii. Ca să apară dieteticieni la un moment dat, cum procedezi? Unele universităţi, din câte ştiu doar Cluj-Napoca şi Târgu-Mureş, au alcătuit catedre pentru această nouă specializare. Pe materii preclinice nu e de comentat, sunt ramuri comune cu alte specializări. Dar pe clinic? Pe clinic au intrat TOT catedrele de diabet, nutriţie şi boli metabolice. Dar ce intră în catedrele de diabet-nutriţie? Cine sunt formatorii dieteticienilor?…Sunt cadrele didactice.

Dar ce sunt cadrele didactice şi cum apar ele, la rândul lor? Aici e simplu. Sistemul e astfel organizat încât un cadru didactic la o Universitate de Medicină şi Farmacie e, obligatoriu, un doctorand sau un posesor de doctorat care a intrat şi pe filiera didactică. Un doctorand e un medic, în orice etapă a carierei, care a început un doctorat. La noi poţi începe doctoratul oricând. Poţi fi doctorand în primul an de rezidenţiat. În paralel începi activitatea universitară şi predai studenţilor, inclusiv celor de la dietetică. Asta s-a întâmplat cu dieteticienii. Practic dieteticienii au primit şi primesc partea de educaţie formală pe zona clinică de la cadre didactice de la catedra de diabet. De multe ori rezidenţi. Aici e o zonă de intersecţie interesantă şi criticabilă. Multe din cadrele didactice sunt rezidenţi diabetologi care, evident, nu au avut FORMAL ocazia să lucreze în nutriţie-dietetică, nefiind în acea ramură, care, de fapt nu exista până la prima generaţie. Dar bună, rea, această tranziţie trebuia făcută cumva. Aceasta e singura versiune formală care s-a putut găsit…

 

În final opinia personală. În primul rând sunt un contestatar al organizării universitare care permite accesul la posturi didactice doar doctoranzilor. Sunt şi un contestatar al începerii doctoratului atât de repede. Sunt, desigur, mulţi care au alte păreri, dar eu cred că o astfel de tehnică de selecţie de resurse umane este, ca să folosesc un eufemism, neconcurenţială. Mai apoi cred că e nepotrivit ca unele cadre didactice care predau nutriţie unor viitori specialişti care vor trebui să lucreze în nutriţie, să nu aibă deloc experienţă în nutriţie. E şi neplăcut pentru cel ce are de învăţat. În al treilea rând vin, în locul lor, cu scuza. Cum altfel să fi procedat universităţile? Cred că au procedat cu un compromis acceptabil. Aveau o categorie de medici care avea o rubrică pe parafă cu nutriţia, au desprins din acea zonă o altă zonă care să instruiască dieteticienii. În al patrulea rând e vorba doar de educaţia formală. E cea necesară dar nu suficientă. Aici e loc suficient de discuţii cu referire la orice. Dar e dincolo de intenţiile articolului.

În finalul finalului, cât timp sunt atâtea filiere legale, e o chestiune de alegere personală pe mâna cui ne dăm sănătatea. Adesea oamenii aleg să facă intervenţii de nutriţie fără să se consulte cu nimeni, aşa încât oricum din start vorbim de o minoritate de situaţii: cele în care cineva totuşi doreşte un sprijin specializat şi nu ştie cum să aleagă. Acesta e sensul articolului meu. Sper să fi fost clar şi util.