Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Cea mai bună combinaţie din nutriţie. Află părerea unui medic nutriţionist din Cluj-Napoca

Acest articol abordează o temă foarte importantă a nutriţiei moderne, cea a combinaţiilor alimentare. Tendinţele ultimilor ani marchează o preocupare crescândă pentru acest subiect, aşa încât acest blog de nutriţie nu putea, în niciun caz, ocoli subiectul.

Am ales în această postare nu doar să enunţ care este cea mai bună combinaţie din nutriţie ci chiar să o ilustrez, ba, mai mult, să o mănânc. Ca să nu prelungesc suspansul o dezvălui chiar acum: cea mai bună combinaţie din nutriţie e cea dintre ardei copt şi usturoi. Nu doar că ardeiul copt este una din cele mai bune mâncăruri de pe planetă şi România are binecuvântata poziţie geografică şi cultură gastronomică ce permit şi cultivarea şi prepararea acestui fel. Mai mult, România are şi norocul extraordinar de a găzdui minunatul aliment numit Usturoi (salut, Groparu! Sărut mâna, doamna Elena Ivanca!). Ba, ca o încununare a celor două coincidenţe fericite ce binecuvântează poporul român, ca o coincidenţă supremă cele două chiar merg extraordinar în combinaţie! E, realmente, cea mai bună combinaţie din nutriţie. Pentru a o putea utiliza, o versiune bună este asocierea cu carne şi cartofi, de exemplu piept de pui şi pireu. Astfel, combinaţia va fi pusă în valoare şi îşi va atinge maximul potenţial nutriţional, medical şi mai ales hedonic.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

P.S. combinaţia de carne cu cartofi e foarte bună, normală şi sănătoasă. Chestiile alea cu „nu combinați carnea cu cartofii” sunt o prostie.

42276754_1104877689693207_5677554226775982080_n.jpg


Scrie un comentariu

Românul care stă la poveşti pe pista de biciclete

Majoritatea dintre noi avem momente când ne vine să ne facem direct bagajul şi să plecăm din România. Pentru mine astfel de momente se întâmplă când simt că nu mai reuşesc să-mi etanşez bine bula pentru a mă feri de oameni cu care n-aş vrea să am niciun contact: să nu-i văd, să nu mă ciocnesc cu ei. Sunt extrem de mulţi oameni de care ajungi să te ciocneşti deşi nu ţi-ai dori: unii pe Facebook (mediu devenit îngrozitor în ultimii ani), alţii în trafic, alţii pe la diverse forme de ghişee, bariere, instituţii, magazine, nu mai spun de vecinii de la bloc, vecinii de oriunde. Practic orice loc unde sunt oameni. Ba chiar unde nu sunt oameni dar au rămas nişte PET-uri după ei. Iar problema per total nu ţine de faptul că dai ocazional peste câte unul. Gen un vânzător oarecare la un magazin de bricolaj de care trebuie să te rogi intens ca să cumperi ceva de acolo, mai precis o uşă care să aibă şi toc. Pentru că au în stoc tot felul de modele de uşi de 70 şi tocuri de 80 şi tu pui întrebări aiurea şi îi consumi omului cheful de muncă cu dorinţa ta de a lua o uşă cu un toc de aceeaşi dimensiune. Nici măcar nu e vorba de el în articol. Ţine de faptul că dai de mulţi ca el. Ţine de o masă critică.

Mergeam azi cu bicicleta pe pista de biciclete. În mijlocul pistei stăteau de vorbă doi bărbaţi cu două fetiţe mici de mână. Am ajuns în dreptul lor, am zis politicos “pardon” (că n-aveam claxon) în dreptul celui ce stătea exact în mijloc, adică avea un metru în stânga şi un metru în dreapta până la marginile pistei. M-am uitat în ochii lui relativ binevoitor. N-a clipit, n-a schiţat nimic. S-a mişcat cu vreo 20-30 de centimetri, cât să frânez şi să îl ocolesc cât de cât, dar n-a ieşit de pe pistă. A rămas, după cum se spunea la noi în facultate la anatomie la traseele de artere, la “două treimi cu o treime”. Asta se întâmpla în parcul sportiv Gheorgheni, unde pista este roşie iar alături e pavaj gri. Pavajul de lângă oamenii ăştia era şi larg şi liber. Dar oamenii găsiseră că e bună pista pentru o conferinţă. Până la ei au mai fost vreo 3 care mergeau pe pistă. Asta în 30 de minute.

Proful Iamandescu ne povestea în facultate, la cursul de psihologie medicală, că există diferite forme de stres (în limba română cu un singur s), şi nu e vorba doar de stresul pozitiv (eustres) şi cel negativ (distres) dar există clasificări pe intensitate şi există un fel de stres cumulativ provenit din microstresuri. Microstresuri pot fi multe: de la faptul că te-ai îngrăşat şi nu te mai închei aşa de uşor la şireturi la faptul că nu ştii unde ţi-ai pus cheia sau că îţi sună alarma la telefon exact când era cât pe ce să adormi. Nu mai ştiu cifra, dar undeva în jur de 20 de microstresuri era media, în general, într-o zi.

Omul de pe pista de biciclete s-a nimerit azi să fie pentru mine unul din cele 20 de microstresuri zilnice. Omul ăsta de fapt e motivul pentru care mă oboseşte frecvent trăitul în România. Omul care se uită, identifică cu siguranţă culoarea roşie a unei piste de biciclete, vede biciclete şi totuşi nu se sinchiseşte să iasă de pe pistă să vorbească alături, în ditamai spaţiul în care se putea aşeza, la exact o jumătate de secundă distanţă. Pe om nu-l presa nimic să stea acolo. Stătea din impecabila lipsă de orice fel de interes faţă de semenii care ar fi putut utiliza pista respectivă. Iar microstresul meu nici măcar nu e existenţa omului ăsta, un oarecare cu aspect de om normal din “clasa de mijloc”. Microstresul e gândul că pe ăştia nu-i poate schimba nimeni şi nimic şi sunt prea mulţi. Ăsta e românul care în România te presează în trafic să te dai, dacă poţi, în şanţ la 100 la oră ca să treacă el cu 150 cu BMW-ul second-hand. Ăsta e românul care înjură pe Facebook. Posibil chiar fără greşeli gramaticale. Spuneam că avea fizionomie de om “normal”, probabil era un IT-ist clujean cu salariu bun. Poate că am nimerit o excepţie, nu am nimic (rău) cu IT-iştii clujeni, e referitor la faptul că era exact genul de om de la care te-ai aştepta să nu stea pe pista de biciclete.

Sunt pasionat, recunosc, de eterna dilemă a “schimbării care porneşte din noi”. Eu nu cred în ea. Eu, tocmai, cred că toate schimbările pleacă în general de sus şi din aerul general al societăţii, există ceva ce se poate numi “atmosferă generală” în ţara asta şi în oricare altele. Eu cred că şi atmosfera asta vine de sus. Mi-au mai explicat prietenii că “de sus în jos” interacţionează cu “de jos în sus”. Dar nu m-au convins. Desigur, mai e şi problema mare că “sus” nu e cine trebuie, în toate sensurile posibile. Atmosfera asta nu s-a făcut în 2-3 ani. S-a făcut cel puţin în 30 de ani. Am trăit cu toţii, inclusiv omul ăsta, în 30 de ani de epocă “de tranziţie” sau cum se cheamă şi a văzut ce am văzut cu toţii. Că rezultatele la şcoală nu sunt un mare indiciu despre succesul în viaţă, că şmecherii şi descurcăreţii o duc mai bine, că nu e eficient să-ţi pese de cel de lângă tine, de fapt nici nu e bine să ai astfel de gânduri. De fapt nici nu le ai, că n-ai de unde. Mai exact şi mai concret, ultimii 30 de ani i-au spus omului ăsta că pur şi simplu poţi sta de vorbă cu un prieten pe pista de biciclete. Iar asta în Cluj-Napoca, oraşul vedetă al României moderne, într-un foarte frumos parc sportiv populat, cu foarte mici excepţii, de corporatişti. Nu văd niciun motiv pentru care schimbarea ar porni din omul ăsta. Şi nici din mine. Eu i-am dat semne să se dea de pe pistă, el nu s-a dat. Poate că unii ar spune că ar fi trebuit să mă dau jos să mă bat cu el sau cine ştie ce versiuni bune de schimbare “din mine” aş mai fi avut. Cu siguranţă nici versiunea “de sus” nu merge în cazul de faţă, e practic imposibil să faci legi ca oamenii să nu stea pe pista de biciclete. Schimbarea, absolut teoretic vorbind, ar putea veni doar în timp şi dintr-o masă critică de oameni cu bun simţ şi educaţi. Cred că nu avem aşa ceva şi că 30 de ani de când sistemele de valori sunt complet date peste cap se simt. Se simt deceniile când a fi medic era echivalent cu a fi un fraier care se crede în Doctor House şi care toacă banii părinţilor timp de vreo 15 ani până la primul salariu peste 500 de euro (în cazul aproape absurd în care alege România). Se simt deceniile în care a fi profesor era echivalent cu a fi un asistat social care, de fapt, câştiga mult “pe oră” într-un job care oricum nu e vreo mare chestie de când cu Wikipedia. Se simt toate. Se simt şi pe omul ăsta de pe pista de biciclete.

După ce am trecut de el am oprit, la vreo 50 de metri şi m-am întors să mă uit. Era tot acolo.


Scrie un comentariu

Legătura dintre filmul ‘Hitch’, nutriţie şi croissant

E de început acest articol pe alocuri autobiografic cu o frază banală: şi nutriţioniştii mănâncă. Tema e destul de exploatată: uneori ca banc (cel cu popa), uneori câte o publicaţie găseşte bun subiectul pentru un articolaş online, uneori ce mănâncă nutriţioniştii e important pentru cei ce vin la ei, aici e un oarece consens în a considera că un nutriţionist cu o obezitate extremă nu e credibil (deşi aş obiecta că ar putea fi un foarte bun nutriţionist pe o patologie oarecare, diferită de obezitate). E clar că există o logică a felului cum îşi aleg oamenii sfătuitorii în ale nutriţiei: unii vor nutriţionistul pe post de model, fie că e vorba de manechine, vedete, culturişti etc. E o realitate. Alţii îl vor pe post de specialist. Dacă se poate şi ambele, e şi mai bine. Doar că e foarte rar. Alţii cad în tot felul de poveşti şi manopere de marketing. Eu n-am genul de pacienţi care mă caută pentru că aş fi un model, asta nu pentru că n-aş putea fi un model (mai degrabă pentru corporatişti, pentru că meseria mea nu diferă cu mult, lucrez de pe un scaun în majoritatea timpului) dar pentru că niciodată nu fac caz de ce mănânc şi cum mănânc, pur şi simplu nu-mi stă în fire şi nu mi se pare că e de vreun interes pentru pacientul din faţa mea. În plus e şi mai greu să fiu model pentru că în majoritatea timpului mă ocup de boli pe care eu personal nu le am.

Dar să revin la subiect: Hitch şi nutriţia. Hitch e acel film în care Will Smith învaţă bărbaţi nepricepuţi în ale seducţiei ce să zică, ce şi cum să facă pentru a-şi cuceri aleasa şi chiar reuşeşte, cu foarte mici excepţii. Uneori nu ies contextele şi cuvintele aşa cum trebuie. În final concluzia lui e: “basic rules? There are none…”. Revăzând de curând filmul şi ultima replică mi s-a făcut instantaneu conexiunea cu ce facem noi în nutriţie. Stabilim reguli, ne ţinem de ele, de cele mai multe ori merge, uneori nu merge, uneori au succes cu totul alte demersuri decât am fi crezut. E un fenomen Hitch-Albert-Allegra.

Ideea acestui (mult zis) articol mi-a venit după un concediu recent în care am abuzat de croissante şi salate de fructe dimineaţa. Pentru că aşa era acolo unde am fost micul dejun. Ştiu, acum mi-am pierdut 99% din potenţialii pacienţi. Asta nu e aşa rău, îmi rămâne mai mult timp pentru blog. Dar surpriză. Cu toate croissantele (au fost şi zile cu 6-7 dimineaţa) am slăbit 2 kg în 10 zile. Acum s-au pierdut şi ultimii 1%. Sau poate am recuperat 50%. Care ar fi concluzia? Tentaţia ar fi să spun ca Hitch…”basic rules? There are none…”. Dar poate greşesc…

De fapt ce scriu acum e versiunea relaxantă a articolului; “alimente care slăbesc şi alimente care îngraşă” care va veni, doar că îl scriu într-un stil post-vacanţă.  Va să zică croissantele slăbesc? Sau cum? Ce alimente slăbesc? Până la articolul serios aş spune că o foarte bună concluzie ar fi că: “nimic nu slăbeşte, nimic nu îngraşă”. Apoi m-aş contrazice singur spunând că legumele sigur nu îngraşă. De fapt unde e secretul? Răspunsul e simplu şi, poate, dezamăgitor: e în ansamblul a ceea ce se întâmplă cu hipotalamusul nostru. Ştiu că am scris un cuvânt urât, hipotalamus, dar acolo se dau semnalale de îngrăşat şi slăbit. Acolo e ceea ce se numea în trecut: “centrul foamei şi saţietăţii”. Hipotalamusul primeşte semnale nu doar de la croissant ci de la tot contextul vieţii noastre: alimentaţie, odihnă, sport, boli, ba chiar şi de la istoricul nostru nutriţional (sunt destule diete care “lasă cicatrici” pe hipotalamus, am mai spus-o). Dacă croissantul e în vacanţă şi urmat de relaxare şi nenumăraţi kilometri de plimbare el dă un fel de semnale. Dacă e prima masă într-o zi stresantă la birou atunci dă altfel de semnale. Ăsta e răspunsul. Mai departe pe fir vin întrebările asupra cărora pe Internet planează tot felul de teorii. Contează caloriile? Da, contează. Contează sportul? E adevărat că sportul nu slăbeşte? Da, contează. Nu, nu e adevărat. E adevărat că scos din orice context să “arzi” 100 de kilocalorii cu un oarece sport e cam puţin din totalul caloriilor zilei, fie ele 1500 sau 2000. Şi e extrem de uşor să mănânci de 100 de kilocalorii, îţi ia două secunde. Dar, pe de altă parte, sportul acţionează prin multe alte mecanisme decât caloriile. De exemplu sportul e un modulator epigenetic. Contează că mănânci fructe? Că mănânci dulciuri? Da, contează. Dar contează doar în context. Dacă le mănânci şi slăbeşti cu ele e bine, nu? Am scris destul despre teoria “fructele îngraşă”, o teorie care a picat ca la implozie în faţa lui Haplea Fructaliu, omul real care mânca tone de fructe şi era piele şi os. Dar ca să nu creez prea multă bucurie, mai e o întrebare. Poţi mânca orice şi oricum şi slăbi? Din păcate nu. Ce am spus înainte e doar că nu poţi lega superficial un aliment sau ingredient sau chiar comportament de un fenomen mult mai larg care implică genetică, sistem nervos, endocrin, metabolisme, psihologie, obiceiuri, sport, cultură, context. Succesul în nutriţie de fapt o aliniere de astre. Dacă nu mi-am luat până acum copyright pe expresia asta mi-l iau chiar acum.

Deci? Reguli de bază în nutriţie? Poate că spune Hitch că nu sunt, dar o spune după o lungă carieră în care pe baza regulilor a obţinut rezultate foarte bune. Nu în nutriţie, dar cam pe-acolo. Nutriţia funcţionează după reguli. Cu sau fără croissant şi fructe.


Scrie un comentariu

Noutăţi în lista de antidiabetice din România: 3 reprezentanţi noi ai clasei “agonişti de receptori GLP-1”

Recent a avut loc la Bucureşti lansarea pe ţară a antidiabeticului liraglutid (Victoza, producător Novo Nordisk). Această lansare urmează la puţin timp lansării “colegului de clasă” dulaglutid (Trulicity, producător Lilly) şi combinaţiei de insulină cu lixisenatid în stilou injector comun (Suliqua, producător Sanofi). Cele 3 medicamente noi se alătură unei molecule deja prezente de mai mulţi ani în prescripţiile diabetologilor, exenatida, disponibilă sub două versiuni: cea cu injectare săptămânală (Bydureon, producător Astra-Zeneca) sau zilnică (Byetta, producător Astra-Zeneca). Informaţiile mai sus prezentate şi listele exhaustive cu medicamentele disponibile pentru pacienţii din România sunt publice şi în permanenţă disponibile şi actualizate pe pagina Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (www.cnas.ro). Alături de extinderea clasei ce cuprinde medicamentele mai sus menţionate, în 2018 lista de antidiabetice disponibile gratuit pentru pacienţi s-a extins şi cu medicamente din alte clase, în particular cea a inhibitorilor DPP-4, inhibitorilor SGLT-2 şi o nouă clasă de insulină, insulina ultrarapidă, prin reprezentantul Fiasp (producător Novo Nordisk).

Clasa agoniştilor receptorilor de GLP-1 împreună cu clasa inhibitorilor de DPP-4 sunt reunite sub termenul: “medicaţii incretinice”, ele au la bază efectul hormonului intestinal GLP-1: primele medicamente sunt substanţe similare sau care exercită efecte similare cu GLP-1 (glucagon-like peptide 1) iar celelalte sunt medicamente ce cresc nivelele hormonului GLP-1 produs în mod normal în organism, prin inhibarea degradării de către enzima dipeptidil-dipeptidază-4 (DPP4). Inhibitorii de SGLT-2, cealaltă categorie de medicamente cu reprezentanţi în extindere atât pe plan mondial cât şi în România, acţionează prin creşterea eliminării de glucoză la nivelul rinichilor (efect glucuretic). Atât terapiile incretinice cât şi cele glucuretice constituie ceea ce în prezent primeşte adeseori denumirea de “tratamentul modern al diabetului”.

Cel puţin două elemente explică extinderea pe plan mondial a acestor clase. Pe de o parte un element este cel legat de rezultatele clinice, practice: mecanismele acestor terapii în comparaţie cu alte terapii prezintă avantaje în ce priveşte controlul glicemiei, în mod special prin reducerea riscului de hipoglicemie, şi greutăţii: niciunul din reprezentanţii acestor clase moderne nu prezintă risc de creştere în greutate, dimpotrivă: unii agenţi au efecte de scădere în greutate. Notabil, liraglutidul, într-o altă concentraţie decât cea utilizată în diabetul tip 2, este şi un medicament aprobat în Statele Unite pentru utilizare în obezitate chiar în absenţa diabetului. Un al doilea element care explică dinamica medicamentelor utilizate în diabet este reprezentat de impactul pe sistemul cardiovascular. Sunt mai mulţi ani de când antidiabeticele nou apărute trebuie să treacă prin filtrul datelor de siguranţă cardiovasculară. Cel puţin doi reprezentanţi ai claselor mai sus menţionate s-au dovedit nu doar neutri, cum o cer ca minimă condiţie aprobările actuale FDA şi EMA, ci chiar protectori cardiovasculari. Aspectul este deosebit de important pentru că diabetul în sine este o boală cardiovasculară, persoana cu diabet tip 2 este mai expusă afecţiunilor din sfera bolilor aterosclerotice/de vase mari: cardiopatie ischemică (angină pectorală, infarct miocardic), accident vascular cerebral, boală arterială periferică. Mai mult: faptul că unele terapii antidiabetice “intră în teritoriul” medicamentelor de protecţie cardiovasculară a ridicat de curând chiar problema apariţiei specialiştilor în “boli cardiometabolice”, intersecţiile dintre bolile metabolice şi bolile cardiovasculare fiind multiple: obezitatea, diabetul tip 2, hipertensiunea arterială, dislipidemiile, steatoza hepatică şi o serie de boli cardiovasculare aterosclerotice sunt o familie de boli şi nu boli independente una de alta.

Profit, în contextul paragrafului anterior, să subliniez cititorilor interesaţi că diabetul zaharat tip 2 nu este o simplă“boală a zahărului” ci, cu mult mai important, este o boală complexă a vaselor de sânge: atât cele mari (inimă, vasele cerebrale şi vasele membrelor inferioare) cât şi cele mici (retină, rinichi, picioare). Aici sunt de menţionat încă două elemente ce fac legătura dintre terapiile noi şi avantajele asupra sistemului cardiovascular. Un element este acţiunea asupra glicemiei postprandiale (glicemia de după mese, măsurată cel mai adesea la 2 ore), un factor asociat de mai mult de 30 de ani cu ateroscleroza (de unde şi unul din aforismele celebre în diabetologie: “ateroscleroza este un fenomen postprandial”). Celălalt element este riscul scăzut de hipoglicemie, incident asociat nu doar cu disconfort clinic semnificativ ci mai ales cu creşterea, pe termen lung, a riscurilor cardiovasculare, ceea ce chiar i-a adus catalogarea drept: “factor independent de risc cardiovascular”.

Închei spunând că disponibilitatea de medicamente noi în arsenalul terapeutic pentru diabetul zaharat în România nu poate fi altfel decât binevenită, aşa cum este binevenită orice extindere a opţiunilor de tratament în orice boală, şi adaug că articolul de astăzi este scris la foarte puţin timp de la un anunţ foarte important pentru copiii cu diabet tip 1, cel că statul român va susţine financiar dispozitive de monitorizare continuă a glicemiei. Sunt veşti bune pentru pacienţii noştri.


Scrie un comentariu

Salutări prietenilor de Facebook. Două vorbe despre motivul pentru care am dispărut

Până la urmă blogul ăsta, chit că are articole cu medicină şi nutriţie, va deveni un blog în sensul propriu-zis al cuvântului, mai exact voi mai scrie păreri generale şi cam ce se scrie pe bloguri generale. Părerea de azi e despre Facebook, un website unde am petrecut destul de mult timp în ultimii ani, cu bunele şi relele lui. Bunele fiind fotografii, umor, faptul că ţii legătura cu prieteni şi cunoştinţe aflate departe, lucruri interesante pe care le mai afli. Relele fiind mai multe. Un rău, găsesc eu, e faptul că Facebookul e, practic, un fel de canal de ştiri exact ca un canal de ştiri de la televizor, ştiri care, practic, ţi se livrează automat în momentul în care derulezi în jos. Poţi selecta ce urmăreşti, într-o măsură oarecare, dar de fapt nu selectezi prea mult. Dacă un prieten dă share la un articol de nutriţie pe care nu l-ai fi citit niciodată, eventual te mai şi tăguieşte să zici ce crezi despre el, practic ţi s-a făcut agenda pe următorul sfert de oră în care citeşti o tâmpenie, dai un răspuns etc. Practic e ca şi cum te-ai uitat la televizor la o emisiune care nu-ţi place. Alte rele sunt legate de faptul că lumea se ia prea mult în serios iar aici lista e lungă. De exemplu sunt unii care te urmăresc dar intervin doar să zică ceva rău, cu ceva bun n-ar interveni nici fripţi. Alţii, de exemplu, se untaguiesc dacă cumva i-ai tăguit într-o poză, că poate sunt prea importanţi pentru poza cu tine. Alţii iau prea în serios ideea de “friend” şi asta de fapt e buba numărul unu, după mine. Aici trebuie să spun că merită felicitaţi autorii siteului pentru ideea de a folosi cuvântul ăsta în loc de “conexiune”, cred că doar această idee le-a adus sute de milioane de dolari. În această ordine de idei, la capitolul “relele Facebookului” sunt cei care la un moment dat decid că nu mai corespunzi ideii de “prieten”. Dar cine, în primul rând, a spus că sunteţi prieteni şi nu oameni care intră pe un site comun de Internet?…A, “e de la ei” cum se zice, de la Facebook. Apoi mai sunt cei care intervin doar să facă activism pentru câte ceva, de obicei ceva cu politica. Eu zic că e ok să ai şi postări politice, sociale, dar asta doar dacă ce ai de zis e în echilibru şi cu altele. Şi tot aşa. Într-un final, istoric vorbind, după entuziasmul de început de a da peste un foarte frumos site comun şi foarte vizual, cu poze, cu glume, cu colegi din şcoală şi liceu, s-a ajuns în zilele noastre la extrema inversă în care Facebookul a devenit un canal prost de ştiri, lumea nu mai pune poze, îşi da unfrienduri, se ceartă, se agită, se încarcă cu tâmpenii… Eu unul cam aşa simt şi mi se pare că epoca socializării pe Facebook a apus. Eu eram dintre cei care postau, am constatat după o vreme nu doar că nu foloseşte la nimic dar, cel mult, postatul îţi aduce nişte sentimente negative. Ba îţi dă o cunoştinţă unfriend că cine ştie la ce n-ai corespuns din iubirile lui politice, ba te pune cineva la punct cu chestii morale, ba te pune la punct că n-ai înţeles bine caricatura cu Halep…Păi ce logică are să intri pe un site de Internet de unde să ieşi indispus când poţi intra pe atâtea siteuri de Internet de unde să ieşi bine dispus. Asta pe lângă faptul că sunt destule chestii frumoase în “offline”. Astea fiind zise dau un share şi pentru prietenii din lista mea de prieteni, ca explicaţie pentru faptul că nu mai postez nimic şi că sunt sănătos şi încă mănânc, deşi n-am mai postat nicio mâncare, încă lucrez, deşi n-am mai pus nicio poză din cabinet…şi tot aşa. Şi zvonul că m-am operat şi sunt pe ducă nu e adevărat. M-am operat, e adevărat, dar la dinţi. Am supravieţuit. Ne vedem cu drag în offline. Canalul rămâne deschis, dar pentru lucrurile plăcute. Pentru celelalte avem destule alte surse. Salutări cu drag.


Scrie un comentariu

Topul nutriţioniştilor din România

Articolaşul ăsta e o paranteză la articolul ce urmează: “alimente care îngraşă şi alimente care slăbesc”. Pe la jumătatea lui am ajuns inevitabil la nişte semi-guru de România care fac afaceri din micimea de bit în care încape lista de alimente cu carbohidraţi. Ajungând la ideea de “nutriţionist de succes” m-am gândit să aloc un articol citibil în 20 de secunde în care să spun un singur lucru: succesul nutriţioniştilor, în special a celor cu ghilimele, nu înseamnă mai mult decât succesul a orice are succes. Mai exact faptul că există câte un public larg pentru ceva nu înseamnă că respectivul lucru e obligatoriu o mare valoare. Există public mare şi pentru manele, există public mare şi pentru emisiuni cu dive de Dâmboviţa, există public mare pentru câte un politician sau partid, există public mare pentru crenvurşti. Clasificările nutriţioniştilor după succesul digital e o mare păcăleală. Sunt la fel de valoroşi ca nutriţionişti precum e valoros Tony Poptămaş ca artist liric. Deşi, prin comparaţie, Tony Poptămaş cântă mult mai frumos. Dacă cumva aţi căutat “cel mai bun nutriţionist din România” sau “cei mai buni nutriţionişti români” şi v-a adus Google aici îmi cer scuze pentru dezamăgire. Nu există aşa ceva.


Scrie un comentariu

Diagnosticul intoleranţei la gluten şi repere pentru sensibilitatea non-celiacă

Încep cu două definiţii simple pentru două situaţii, una clară, una mai puţin clară. Pe de o parte situaţia clară numită “intoleranţa la gluten”, mai exact ceea ce am putea numi “adevărata intoleranţă la gluten”. Aceasta este o boală, denumită şi enteropatie glutenică sau boală celiacă sau sprue nontropical, are criterii clare de diagnostic, are markeri obiectivabili (mai jos expuşi în detaliu), are simptome ce pot fi severe şi are un tratament unic: excluderea glutenului. Este una din cele mai importante boli cu remediu 100% nutriţional, în această situaţie dieta fără gluten e obligatorie şi nenegociabilă. Pe de altă parte între boala celiacă şi normalitate, respectiv absenţa oricărei reacţii nefavorabile a organismului la gluten, se conturează o anumită sferă “intermediară” de situaţii ce au primit diferite denumiri, principala fiind: “sensibilitate non-celiacă la gluten”. Din aceeaşi sferă semantică se folosesc, cel mai adesea greşit: “alergie la gluten”, “alergie la grâu”, delimitarea între termenii “alergie”, “sensibilitate”, “intoleranţă” fiind subtilă în acest caz concret în care vinovatul pentru o boală non-alergică este un alergen. Definiţia ce s-ar putea aplica sensiblităţii non-celiace ar fi: prezenţa unor simptome similare bolii celiace fără a întruni criteriile de diagnostic pentru boala celiacă şi care se remit la eliminarea glutenului şi reapar la reintroducerea glutenului. E o situaţie de diagnostic clinic, mai exact de tipul: “probă terapeutică”. Per total, adunând cele două situaţii, am putea vorbi de o sferă de “boli legate de gluten/grâu” (1), cu menţiunea existenţei unei boli clare, boala celiacă, ce poate ajunge ca pondere la 1% din populaţie, împreună cu o zonă “gri” de situaţii (nedefinite în prezent ca boală) ce pot atinge spre 6-10% din populaţie.

Boala celiacă este o boală autoimună a tractului gastrointestinal în care, ca urmare a expunerii la glutenul alimentar persoanele afectate ajung să aibă o mucoasă intestinală iniţial inflamată, ulterior atrofiată, cu consecinţe digestive din gama malabsorbţiei şi deficitelor nutriţionale precum şi cu consecinţe la nivelul altor organe. Manifestările digestive sau legate de tabloul digestiv sunt: diaree, balonări, dureri abdominale, greaţă, scădere în greutate sau creştere inadecvată (la copii), intoleranţă la lactoză. Lor li se adaugă deficite vitaminice (liposolubile şi grup B) şi malabsorbţie de fier, calciu. Manifestările extraintestinale cuprind anemia (deficit de fier, acid folic şi, mai rar, B12), dermatita herpetiformă (“boala celiacă a pielii”), osteoporoză, neuropatii, anomalii hematologice, reproductive şi altele. De multe ori diagnosticul porneşte de la un tablou clinic extraintestinal.

Diagnosticul bolii celiace este unul complex, ce necesită criterii clinice, biologice şi anatomopatologice. AAFP (American Academy of Family Physicians) a publicat in 2014 o versiune de algoritm diagnostic şi a făcut o recenzie a valorii clinice a markerilor diagnostici (2). Pentru cititorii nefamiliarizaţi reţin aici faptul că diagnosticul trebuie discutat în primul rând cu un medic gastroenterolog sau pediatru, în funcţie de vârstă. Pentru colegii din ramuri medicale detaliez în continuarea paragrafului principalii paşi propuşi ca algoritm diagnostic. Suspiciunea clinică trebuie urmată de dozaj IgA total şi IgA anti-transglutaminază. Pe deficit de IgA se cer, în alt pas, IgG anti-gliadină deaminată iar în caz de pozitivitate IgG anti-gliadină este necesară biopsia mucoasei intestinale. Biopsia este necesară şi pe pozitivitate IgA tTG precum şi în cazul menţinerii suspiciunii clinice pe fond de normalitate IgA total şi IgA tTG. În restul situaţiilor se iau în discuţie alte diagnostice. Există două situaţii în care biopsia intestinală diagnostică nu este necesară: o biopsie cutanată sugestivă în cazul dermatitei herpetiforme şi combinaţia, la copii, între tabloul clinic sugestiv şi o valoare de peste 10 ori limita superioară pentru IgA antitransglutaminază (ghidul ESPGHN, European Society for Pediatric Gastroenterology, Hepatology and Nutrition, referinţa 3). În ce priveşte sensibilitatea şi specificitatea anticorpilor serici pentru boală celiacă, cifrele sunt următoarele: IgG antigliadină: 80%/98%, IgA antiendomisium: >90%/>95%, IgA antigliadină: 88%/95%, IgA antitransglutaminază 95-98%/94-95% (2). Utilizarea lor ca screening în diferite ţări este, în special, legată de prezenţa altor boli autoimune: diabet zaharat tip 1, tiroidită Hashimoto etc.

Testarea genetică pentru boală celiacă este surprinzător de valoroasă în excludere, nu şi în confirmare. Celiachia se asociază cu o pozitivitate de 99% pentru unul sau ambele din haplotipurile HLA DQ2 şi DQ8, însă o astfel de pozitivitate a alelelor există şi la un sfert din populaţia generală. În schimb, cu o acurateţe de aproape 100%, absenţa lor exclude boala celiacă (2).

Sensibilitatea non-celiacă la gluten. S-au raportat încă din anii 1980 cazuri clinice în care excluderea glutenului la o persoană fără alergie la gluten şi fără boală celiacă a avut beneficii clinice clare. Treptat situaţia a trecut din zona anecdotică în zona medicală, anul 2011 marcând şi un consens de definire a NCGS (non-celiac gluten sensitivity), sub forma unui diagnostic de excludere: sensibilitatea non-autoimună şi non-alergică la gluten. Există o zonă a afecţiunilor intestinale slab definite, în rândul lor se numără şi “sindromul intestinului iritabil”, sensibilitatea non-celiacă la gluten dar şi alte situaţii de disfuncţionalitate a mucoasei intestinale, inclusiv disbiozele sau fenomene descrise ca “intestin permeabil” (“leaky gut”). Spre deosebire de alte boli, pentru acest grup nu sunt formulate criterii “negru pe alb”, ceea ce lasă loc teoriilor şi intervenţiilor “empirice” (de probă). Mai mult, “vinovaţii” pentru o astfel de patologie supărătoare dar lipsită de circuitul diagnostic-tratament specific majorităţii bolilor, încă sunt subiect de cercetare şi căutări. Glutenul deţine întâietatea, dar nu e singurul suspect. Supremaţia lui provine din datele clare, în primul rând existenţa bolii celiace. Fracţiunea “gliadină” a glutenului este principalul cărăuş de substanţe ce provoacă reacţii imune (via limfocitele T CD+). Glutenului i se adaugă şi alte posibile componente alimentare vinovate pentru “NCGS” şi situaţiile înrudite, mai cunoscuţi fiind inhibitorii de alfa-amilază/tripsină (ATI) şi carbohidraţii cu lanţ scurt din grupul “FODMAP” (Fermentable Oligosaccharides, Disaccharides, Monosaccharides and Polyols”) (5). Despre dieta low-FODMAP într-un articol viitor. Iar lista nu e completă, de asemenea nu sunt complet elucidate interacţiunile genetică-mediu, microbiom (floră intestinală)-mediu şi multe alte zone de intersecţie între imunitate, inflamaţie, genetică şi dietă. Ce e însă clar în această zonă neclară e posibilitatea unei probe. O dietă de excludere de tipul “fără gluten” poate fi compatibilă cu o alimentaţie sănătoasă şi poate fi încercată pentru posibilele beneficii, în cazul în care există o suferinţă intestinală ce “scapă” diagnosticului.

Dieta fără gluten. Utilitatea sau nu dietei fără gluten este întrebarea cheie ce trebuie să concluzioneze o astfel de trecere în revistă. Voi dedica un articol separat acestei intervenţii (ce trebuie făcută cu un specialist sau măcar sub supervizarea unuia) însă nu pot să nu aloc şi aici un paragraf întrebării: “cine trebuie să ţină o dietă fără gluten?”. Răspunsul corect nu poate porni de la altceva decât de la diagnostic. Un diagnostic de boală celiacă impune dietă fără gluten şi aici nu e nimic de adăugat. În schimb un diagnostic de “intestin iritabil” sau o “suspiciune de sensibilitate non-celiacă” nu impune o astfel de intervenţie dar poate permite o astfel de probă terapeutică. Dacă o dietă fără gluten este de fapt o versiune de alimentaţie sănătoasă, atunci nu e la mijloc nicio pierdere şi poate apar şi beneficii în cazul unor persoane. În contrabalanţă cu situaţiile anterior expuse, în care există simptome neplăcute şi neelucidate şi persoana în cauză încearcă să facă ceva util pentru propria sănătate, rămâne imensa categorie a oamenilor care nu au nicio problemă cu glutenul şi niciun motiv să excludă glutenul. Deocamdată aici suntem cu medicina.

 

Autor: Dr. Adrian Copcea
medic primar Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice
Centrul Medical ASTECO, Cluj-Napoca
Publicat: 22 august 2018

 

Bibliografie selectivă:

  1. Bernadette Capili, PhD, NP-C; Michelle Chang, MS; Joyce K. Anastasi, PhD, DrNP. Nonceliac Gluten Sensitivity—Is it Really the Gluten?. Journal for Nurse Practitioners. 2014;10(9):666-673. Online la: https://www.medscape.com/viewarticle/833783. Accesat: 22 august 2018
  2. TIMOTHY D. PELKOWSKI, MD, MS, Saint Vincent Family Medicine Residency, Erie, Pennsylvania, ANTHONY J. VIERA, MD, MPH, University of North Carolina School of Medicine, Chapel Hill, North Carolina. Celiac Disease: Diagnosis and ManagementAm Fam Physician. 2014 Jan 15;89(2):99-105https://www.aafp.org/afp/2014/0115/p99.html
  3. Husby S, Koletzko S, Korponay-Szabó IR, et al.; ESPGHAN Working Group on Coeliac Disease Diagnosis; ESPGHAN Gastroenterology Committee; European Society for Pediatric Gastroenterology, Hepatology, and Nutrition. European Society for Pediatric Gastroenterology, Hepatology, and Nutrition guidelines for the diagnosis of coeliac disease [published correction appears in J Pediatr Gastroenterol Nutr. 2012;54(4):572]. J Pediatr Gastroenterol Nutr. 2012;54(1):136–160.
  4. Haines ML, Anderson RP, Gibson PR. Systematic review: the evidence base for long-term management of coeliac disease. Aliment Pharmacol Ther. 2008;28(9):1042–1066
  5. Samuel O Igbinedion, Junaid Ansari, Anush Vasikaran, Felicity N Gavins, Paul Jordan, Moheb Boktor, and Jonathan S Alexander. Non-celiac gluten sensitivity: All wheat attack is not celiac. World J Gastroenterol. 2017 Oct 28; 23(40): 7201–7210. Online la: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5677194/