Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Mişcarea şi alimentaţia nu sunt “calorii”, sunt semnale genetice

Despre faptul că alimentaţia şi mişcarea nu sunt nici pe departe doar calorii am mai scris şi voi mai scrie. Impactul lor şi în general al stilului de viaţă e unul complex asupra organismului iar mecanismele prin care se întâmplă asta abia încep să fie descifrate. S-a avansat mult în anii trecuţi pe apetit, pe componentele neuroendocrine ale comportamentului alimentar. Operaţiile de slăbit, spre exemplu, au adus multe informaţii de “culise” cu privire la rolul de glandă endocrină al stomacului (da, şi stomacul şi multe alte componente ale tubului digestiv au funcţii endocrine şi nu sunt doar “saci de stocare a mâncării”). Acum însă mă voi opri asupra unui aspect foarte interesant şi anume faptul că alimentaţia şi mişcarea sunt, pe lângă tot ce se ştie sau se crede că se ştie, şi puternice semnale epigenetice. 

Fragmentul mi-a fost semnalat de către un prieten şi e în limba franceză, ataşez aici linkul către materialul original (you tube), traducerea o fac pentru că mi s-a părut foarte interesant să păstrez în “slow-motion”, în limba română şi “tipărit” ideile foarte clare din această conferinţă expusă exact în stilul în care putem lua contact foarte simplu cu domeniul epigeneticii, în explicaţiile lui Joel de Rosnay, cercetător la Massachusetts Institute of Technology (MIT), specialist în biologie moleculară, scriitor şi futurist francez. (wiki).

În continuare cuvintele lui Joel de Rosnay:

”Subiectul epigeneticii este mai mult decât interesant. Epigenetica, o să vă explic, e marea revoluţie a biologiei ultimilor 5 ani. Nu 10, 20, 30 ci 5 ani. De curând s-a acordat şi un premiu Nobel pe acest subiect.

Cunoaşteţi cu toţii ADN-ul, programul fiinţei vii. Mult timp s-a crezut că ADN-ul nu putea avea variaţii. Dealtfel este o realitate faptul că mutaţiile iau mult timp să apară şi să se traducă în specii care se vor adapta şi selecţiona. Dar ADN-ul nu codifică decât 15% din totalitatea maşinăriilor care fac să funcţioneze celula. Mai exact enzimele şi proteinele. Atunci a apărut întrebarea: ce e restul de 85%? Cum nu se ştia s-a dat numele de “junk DNA”, cu sensul de reziduuri care se acumulează in timp. Acum se ştie că acest 85% material genetic permite fabricarea de mici molecule de ARN, monocatenar, mult mai scurt decât marele ADN. ARN-ul circulă în permanenţă în corp şi reglează funcţionarea genelor.

Aşadar epigenetica este modularea exprimării genelor. In funcţie de ce? În funcţie de comportament. Comportamentul vostru de zi cu zi. Ceea ce mâncaţi, dacă faceţi sau nu mişcare, dacă ştiţi să vă gestionaţi stresul, dacă vă face plăcere ceea ce faceţi şi dacă aveţi un anturaj social şi familial care merge bine. Aceste 5 elemente combinate între ele vor contribui la producerea în corpul vostru de mici molecule care se vor ataşa de enzime care vor intra sau vor fi recunoscute de către nucleu. În nucleu există ADN-ul. ADN-ul este protejat în exterior de o teacă aşa cum firul electric din cabluri este protejat de plastic. Această teacă poartă denumirea de histone (nişte proteine). Deschiderea histonelor permite polimerizarea ADN-ului în ARN mesager care va permite fabricarea de proteine şi enzime sau nu. E ca şi cum aţi avea o carte cu reţete de gătit unde paginile cu sufleu de brânză s-au lipit. Dacă acele pagini s-au lipit nu puteţi face sufleu de brânză. Dacă s-a desprins capitolul de pui fiert…puteţi face pui fiert. Dacă lipim paginile cu reţeta de pui şi le deschidem pe cele cu sufleul de brânză…puteţi face sufleu de brânză. Aşa e ADN-ul. Sunt gene care se exprimă, gene care sunt silenţioase şi gene care sunt inhibate. Iar asta depinde de comportamentul nostru.

Voi încheia spunând următorul lucru: vă daţi seama ce înseamnă asta pentru medicina preventivă? Pentru voi? Puteţi fi responsabili, în parte, de propria sănătate. Da, puteţi face ceva pentru voi. Încercaţi să fiţi într-o mai bună stare de sănătate. Se poate. Încercaţi să îmbătrâniţi mai încet. Iar asta e important nu doar pentru voi ci şi pentru societate.

Închei cu un exemplu concret al epigeneticii. Albinele. Toate larvele de albine se nasc cu acelaşi material genetic. Exact acelaşi. Dar dacă daţi de mâncare lăptişor de matcă anumitor larve şi altora nu, cele ce au primit lăptişor devin regine. Asta e diferenţa între o albină lucrătoare şi o regină (matcă). Matca e mai mare, trăieşte mai mult, face ouă. Deci nimic altceva decât alimentaţia cu lăptişor de matcă a acetilat sau a metilat aceste faimoase histone pentru a permite genelor să se exprime sau nu.
E o mare revoluţie şi ea va defini medicina preventivă de mâine şi nu medicina lăsată pe umerii “big pharma”, cea cu medicamente ale căror interacţiuni nu ştim dacă fac mai multe probleme decât problemele pe care încearcă să le rezolve”.

Aşa se încheie scurta conferinţă a lui Joel de Rosnay, am păstrat şi ultimul pasaj care arată ca un atac la adresa farmacoterapiei şi medicinei terapeutice dar, cu siguranţă din postura de medic nu pot decât să susţin că prevenţia e mai bună decât tratamentul DAR că noi, medicii, lucrăm în majoritatea timpului acolo unde momentul prevenţiei deja a fost depăşit.

Pe post de concluzie extrag şi repet din textul de mai sus cele 5 elemente care, în viziunea acestui cercetător, ne pot face să ne influenţăm în bine viaţa prin mecanisme epigenetice. E una din puţinele ocazii în care folosesc liniuţe, cifre şi astfel de elemente grafice, cred că aici se potriveşte foarte bine.
1. Alimentaţia
2. Activitatea fizică
3. Gestionarea stresului
4. Plăcerea în ceea ce facem
5. Anturajul familial şi social

Cred că putem, cu toţii, încerca să facem câte ceva bun în fiecare din cele 5 componente ale vieţii noastre. Şi nu, nu e vorba de diete şi calorii.


Obezitatea şi genetica

Autor: Dr. Adrian Copcea, medic primar nutriţionist-diabetolog

Centrul Medical Asteco Cluj-Napoca

Încep prin a spune că trăim în plină epidemie de obezitate, iar termenul corespunde cu acurateţe ideii de epidemie. Ce anume însă răspândeşte epidemia? Un răspuns la îndemână este: “contextul” (mediul înconjurător), pentru că celălalt răspuns clasic, mai puţin vizibil la prima vedere este: “genetica”. De ce e mai puţin intuitiv răspunsul: “genetica”? Pentru că factorii genetici de predispoziţie se modifică în mii de ani, pe când epidemia de obezitate se măsoară ca durată în decenii. Deci, conform acestei idei, este improbabil să apară modificări genetice atât de rapid. Ramuri noi ale geneticii vin însă cu argumente noi: viziunea “genetica predispune” este prea simplă, genetica are verigi nou descoperite şi documentate: nutriţia, spre exemplu, poate influenţa activitatea genetică. Alimentele “cancerigene”, de exemplu, pot descătuşa anumite predispoziţii. Sau, altfel spus, cu aceeaşi predispoziţie şansele de a dezvolta o boală oncologică diferă în funcţie de expuneri (alimente, substanţe toxice etc.). La fel este şi în cazul obezităţii.

Articolul pe care îl voi dezvolta în următoarele paragrafe se referă la genetica obezităţii şi reprezintă o transpunere în limbaj comun a unei părţi a prezentării pe care am susţinut-o la Congresul de Nutriţie de la Cluj-Napoca în 2016. Ea s-a intitulat: “Genetics in the pahtophysiology of human obesity: monogenic, polygenic and syndromic forms of obesity”.

În primul rând ce este obezitatea? Răspunsul meu preferat este: o boală a metabolismului energetic. Răspunsul şi mai plăcut mie şi mai precis este: “o boală neuro-endocrino-metabolică cronică ce se caracterizează printr-un exces periculos de grăsime”. De la ce punct încolo sau în ce condiţii devine excesul periculos reprezintă o discuţie lungă şi complicată , dar pentru un alt articol. Definiţia universală este: exces de grăsime cu riscuri pentru sănătate. Cum ajunge grăsimea să fie depozitată? O altă întrebare complicată, care însă are câteva repere precise. Depozităm exces energetic (calorii). Facem asta în primul rând pentru că excesul energetic există şi în al doilea pentru că ceva dictează ca excesul de calorii să se depoziteze. Cu siguranţă nu te poţi îngrăşa sub regim hipocaloric. Dar şi aici discuţia devine complexă. Simplificat: materia primă ce se depune provine, în mod clar, din exces caloric (calorii aduse prin alimentaţie minus calorii utilizate pentru funcţionarea organismului, adaptări şi activitate fizică). Balanţa calorică este, însă, o noţiune prea simplă şi asta o susţin tot mai multe date recente. În realitate în spatele acestei balanţe ce duce la îngrăşare există dereglări hormonale şi metabolice complexe. Iar şi mai în spate, genetica şi mediul joacă încă un rol. Deci, cumva, alimentele îngraşă, da, dar mai mult: alimentele şi dereglează “factorii de decizie”. Ba şi mai mult, şi voi reveni, alimentele dereglează şi exprimarea genetică. Cu siguranţă aici am ajuns la o idee nu foarte prezentă în rubricile de nutriţie ale Internetului.

Întrebarea de bază a articolului este: cât e genetică şi cât e mediu în obezitate? Începem cu mediul înconjurător. Predispune el la obezitate? Da. Prin numeroşi factori. Calorii multe şi la îndemână pe de o parte, sedentarism, scaune şi ecrane pe de altă parte. Calorii prin calitatea (cu ghilimele, dacă e să fim precişi) alimentelor, prin factori socioeconomici (e mâncarea ieftină mai proastă? Eu zic că da)., prin tiparele de mâncare (mâncatul în afara casei, gătitul tot mai rar, sucurile cu zahăr, ronţăielile…). Nu insist aici. Cealaltă pantă e cea a activităţii fizice. La fel, nu ipoteze, ci date care arată influenţe ale cartierului, infrastructurii (un reper la îndemână: bicicletele…). Şi nu doar atât. Adăugăm societatea. S-a calculat că probabilitatea de a deveni obez creşte cu prezenţa obezităţii în familie şi cu prezenţa obezităţii la prieteni de acelaşi sex (interesant: nu şi la prieteni de sex opus…). Deci: este obezitatea o boală de mediu? Da, parţial este. Dar e DOAR o boală de mediu? Nu. Şi aici vin datele de genetică.

O teorie majoră în genetica obezităţii e cea a  genotipului econom a lui Neel. E chiar o teorie foarte populară: “Thrifty genotype”. Ea spune că ne-am “format genetic” pe timp de foamete şi ştim să stocăm când ne izbim de mâncare. Sună logic. Şi chiar ne izbim, la propriu. Acum genele ne joacă feste în mediul obezogen. Şi avem ce stoca. Nu toţi însă sunt adepţii acestei teorii. Un contestatar, Speakman, a formulat altă teorie: “the drifty genotype”, o teorie a lipsei selecţiei. El explică cu date că nu e deloc logică favorizarea selecţiei de gene proaste care duc la boli. Şi argumentele sunt complexe şi extrem de interesante. Una peste alta, o întrebare bună: dacă am ajuns aici prin selecţii genetice, cum de acum genetica nu ne mai protejează?…

Aşadar: cât şi cum e obezitatea o boală cu predispoziţie genetică? Răspunsurile tehnice s-au formulat. O parte au provenit iniţial de la studii pe gemeni ce trăiesc în medii diferite. O altă serie din studii de adopţie: copiii adoptivi seamănă mai mult cu părinţii biologici. Şi sunt deja multe date. Concluziile se învârt în jurul unei cifre poate surprinzător de mari: până la 40-70% din variabilitatea indicelui de masă corporală (cel ce pune diagnosticul obezităţii) este genetică.

Rotunjit şi simplificat: “fifty-fifty”…50% genetică. 50% mediu. Cu menţiunea importantă că cele două interacţionează într-o manieră complexă. Şi aici e locul unde intervin cu explicaţii noile ştiinţe genetice.

Ce ştim şi de unde ştim referitor la genetica obezităţii? În primul rând avem harta completă a genelor. Cartografierea genomului uman s-a terminat în 2003. 3 miliarde de baze nucleice, aprox. 30.000 de gene, fiecare codificând aprox. 3 proteine. În rândul acestor gene se regăsesc şi gene ale obezităţii. Unele gene determină forme “pur genetice” de obezitate. Majoritatea sunt implicate în circuitul saţietăţii. Spre exemplu o formă de obezitate “pură” (monogenică) s-a datorat defectului unei gene ce determina producţia hormonului leptină (“hormonul obezităţii”). Obezitatea respectivă s-a şi tratat cu injecţii de leptină. Dar aceste forme genetice pure sunt rare. Mai apoi există forme în care defecte genetice conduc la sindroame, respectiv asocierea unor anomalii, între care şi obezitatea. Sindromul Prader-Willi şi Bardet-Biedl sunt astfel de forme (spunem acestor forme: “obezitate sindromică”). Mai precis obezitatea apare în aceste forme însoţită de alte probleme (cognitive, de dezvoltare sexuală etc.). Şi aceste forme sunt rare. Forma comună de obezitate (adică cele 99.(9)% din cazurile la care ne gândim) este poligenică. Genele determină şi interacţionează cu metabolismul energetic dar şi cu alte circuite oarecum surprinzătoare: ne place ciocolata nu doar pentru că ne place ciocolata ci pentru că ceva în hipotalamusul nostru, influenţat de genele noastre, ne spune în şoaptă că ne place ciocolata.

Deci? Ce anume fac genele obezităţii? Răspunsurile vin din studii genetice tot mai precise dar, in acelaşi timp, dificil de înţeles, tocmai pentru că interacţiunea dintre gene şi mediu este adeseori “subtilă”. Ne-am aştepta de exemplu să existe gene care ne fac să alegem alimente foarte plăcute? Dacă tot am pomenit ciocolata, se pare că da. Ştiinţa dă pe alocuri răspunsuri chiar precise la astfel de întrebări. De exemplu: locusul rs9939609 de pe gena FTO poate prezice preferinţa pentru alimentele hipercalorice plăcute. Exact aşa. Sau, mai complicat, un calcul de probabilitate: polimorfismul rs8050136 al genei FTO, zona 16q22-q23, se asociază cu un plus de 1.07 kg/m2 la indicele de masă corporală în cazul genotipului AA. Complicat şi fascinant. Dar, simplificat: anumite cercetări au constatat nu doar că genele ne influenţează greutatea ci chiar au arătat ce gene şi au calculat cu cât. Spunea un autor: “după ce am căutat 10 ani gene ale obezităţii am constatat cu surprindere că ele chiar există”.

Bun. Am lămurit o serie de date. Dar încă nu le-am aşezat într-o clasificare. Să le aşezăm. Avem gene. Genele predispun. Mediul vine cu alimentele. Genele, se pare, predispun să alegem anumite alimente. Într-o măsură. Apoi, invers, alimentele ne influenţează exprimarea genetică. Dar nu ne modifică genele. Modifică felul cum lucrează genele. Cum se exprimă genele, mai exact. Pentru toate aceste interacţiuni avem acum noile ştiinţe. Nutrigenetica ne spune cum diferenţele genetice dintre noi ne influenţează predispoziţiile şi alegerile alimentare. Nutrigenomica: invers. Ea ne spune cum nutrienţii şi substanţele bioactive ne influenţează activitatea genetică. În plus o a treia ştiinţă, epigenetica, vine şi ne spune că există o componentă moştenită a exprimării genetice chiar fără modificări ale ADN-ului. Iar în proteomică şi transcriptomică nu mă afund. Pentru că încă nu le înţeleg.

Şi concluzionez. Ne ingrăşăm cu exces de calorii şi ni se întâmplă asta pentru că reglajele ne sunt date peste cap 50% de activitatea genetică şi 50% de stilul de viaţă însuşi. Şi da, e complicat.

Seria de articole: “Despre nutriţie în limbaj simplu” va continua pe blog şi pe http://www.nutritionistcluj.ro

Publicat: 7 iunie 2017. Autor: Dr. Adrian Copcea, Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca.