Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

O frecventă şi umană eroare de logică a clientului de nutriţionist

Sunt conştient că titlul e neatractiv sau ciudat. Dar îl explic imediat. E vorba în articolul de azi de un anumit gen de eroare de logică pe care l-am întâlnit de foarte multe ori, inclusiv la apropiaţi, legat de ce fac şi ce nu fac, în realitate, nutriţioniştii şi dietele. Eroarea provine din următoarea succesiune de evenimente: ai un anumit stil de viaţă, te îngraşi, după ce te îngraşi decizi la un oarecare moment x să te duci la un nutriţionist, ajungi, nutriţionistul îţi dă nişte hârtii după care mănânci, mănânci cum scrie acolo un interval de timp delta t, slăbeşti, eşti mulţumit, nutriţionistul a fost excepţional. Practic ai slăbit cu un nutriţionist şi o dietă. Dieta ţi se pare că a fost de top. Unde e eroarea? E în următorul lucru: tu când ai ţinut respectiva dietă nu doar ai făcut ce scria în respectiva dietă dar, mai ales, N-AI MAI FĂCUT alte lucruri pe care le făceai înainte de dietă…Acolo de fapt e un foarte important lucru pe care mintea umană nu-l prelucrează bine. Poate pur şi simplu ai mâncat ca pe hârtiile alea dar n-ai mai băut sucuri cu zahăr sau n-ai mai consumat alcool, de obicei ele nu sunt pe hârtiile nutriţioniştilor. Poate de fapt ai slăbit pentru că n-ai mai băut zahăr (sic), nu pentru că ai mâncat 4 fulgi şi 3 seminţe.

Acum mai pe larg şi cu povestioară. Aşteptam astăzi pe un coridor. La un moment dat vine la mine bunica unei fetiţe, o doamnă care ştia cu ce mă ocup. Foarte entuziasmată şi imediat după salut începe să-mi povestească cum nepoţica ei a slăbit 10 kilograme mergând la o anumită nutriţionistă. O să-i zic Oana. Şi, povesteşte doamna, i-a făcut Oana analize în Germania şi apoi i-a dat o dietă iar rezultatele sunt excepţionale. Eu ascult, nu zic nimic, sunt obişnuit în cariera asta să aud cu sutele poveşti de nutriţie…De la prieteni, cunoştinţe, pacienţi….ba, nu mai zic, la orice ieşire la la terasă, dacă cumva se află că sunt medic nutriţionist devin inevitabile 2-3 poveşti şi un mic set de întrebări. Dar nu ăsta e subiectul. Ideea e că, fix pe model, doamna îmi povestea detaliat marele succes nutriţional al nepoţelei, deşi n-o întrebasem nimic…Am ascultat politicos, am dat din cap binevoitor (o procedură standard pentru mine în situaţia în care mă aflam) şi fără să pun vreo întrebare. Iar doamna a continuat cu detalii. Fetiţa mânca dimineaţa un măr şi la prânz un piept de pui cu legume. Puiul nu oricum: nu prăjit ci la cuptor, nu cu condimente, doar cu un pic de sare. Un gând pe care l-am avut în timp ce povestea doamna a fost: “uite cât de multe detalii de nutriţie pot fi interesante pentru oameni”…În fine, la un moment dat părea că povestea are şi o oarece turnură, dar nu foarte gravă: “săraca…s-a săturat de mere…dar urmează să-i introducă grapefruit şi struguri”, ceva de genul ăsta. OK, îmi zic în gând, mănâncă fetiţa asta măr, apoi o să-l schimbe cu grapefruit, puiul e fiert…e destul de clar…Nu e chiar de Nobel că a slăbit cu un măr dimineaţa şi un piept de pui la prânz. Ce e mare lucru e eroarea de logică căreia i-am dedicat articolul pe care îl citiţi (sper): dacă fetiţa mănâncă dimineaţa un măr şi înainte mânca un bol de cereale cu lapte…atunci poate că schimbarea e că nu mai mănâncă respectivele cereale, nu că mănâncă mărul. Dacă la prânz mănâncă un piept de pui şi, poate, înainte, mânca un croissant…poate nu e doar faptul că acum mănâncă pui, poate e faptul că nu mai mănâncă croissant…În plus, îmi povestea bunica fetiţei, mesele sunt la 5 ore şi nu mănâncă între mese. Eh, bien, voilà! cum zice francezul…

Morala poveştii e următoarea. Când faci o intervenţie de nutriţie ai mai multe elemente. Un element e efectiv ce faci. Altul, după cum am scris mai devreme, e ce nu mai faci. Aici simt nevoia unei paranteze în care să spun (celor ce nu mă cunosc) că nu sunt în căutare de pacienţi, spun asta tocmai pentru a nu fi suspectat de interese ascunse când scriu articolul. Aşadar. Să zicem că ai mâncat un măr dimineaţa, pui cu legume la prânz şi supă seara. Şi slăbeşti. Şi ţi se pare că e fantastică dieta sau e fantastică nutriţionista care ţi-a dat dieta asta. Nu e. Dacă ai mâncat un măr dimineaţa, pui la prânz şi supă seara, de fapt: 1) n-ai mai mâncat cerealele şi dulciurile pe care le mâncai înainte 2) ţi-ai scăzut nivelul caloric de la un nivel x, să zicem 2000 de kilocalorii, la nivelul de 600 de kilocalorii cât are superba dietă. 3) n-ai mai mâncat între mese, deşi înainte ronţăiai toată ziua plus seara la film 4) ţi-a fost foame şi ai răbdat…înainte îţi era foame şi nu răbdai, ba mâncai şi fără să-ţi fie foame….Şi lista poate continua la nesfârşit. De fapt “dieta”cu mărul şi puiul e cu totul altceva decât ce pare. Că se va schimba mărul cu grapefruit e doar marketing. Şi, bonus, mai sunt şi nemţii în toată povestea…Pare că stau nişte genii peste program la un laborator din Germania şi fac testări avangardiste ca să-ţi schimbe nutriţionista Oana din Cluj-Napoca un măr cu un grapefruit…Nu, nu stau.

Concluzie. Când faci o dietă de fapt mai faci ceva: îţi înlocuieşti nişte obiceiuri proaste cu unele mai bune. Majoritatea dietelor xeroxate, cam de la toţi nutriţioniştii, mai ales de la cei care nu-s nutriţionişti, sunt în general diete cu puţine calorii, cu luni-marţi-miercuri, cu fulgi şi iaurt, cu gustare de seminţe…Cu ce să fie? (aici glumesc). Şi apoi mai vine cândva şi momentul fericit când se schimbă mărul cu struguri. Când colo tu de fapt, în tot timpul ăsta, te-ai lăsat de patiserii şi cola…Asta era eroarea. Dar, vorba proverbului, dietare humanum est


Scrie un comentariu

Cum calculează nutriţioniştii caloriile într-o dietă?

Pentru azi propun un articol de „bucătărie internă” dedicat celor curioşi cum calculează un nutriţionist caloriile recomandate. Pentru asta încep cu câteva precizări importante. Prima e că în orice intervenţie legată de greutate, oricare ar fi ea (inclusiv operaţiile de slăbit) caloriile contează. Oricine susţine altceva e posibil să aibă un interes ascuns pe undeva. Nu contează doar caloriile, dar ele contează. Mai exact nu poţi slăbi cu 3500 de kilocalorii pe zi şi nu te poţi îngrăşa cu 600 de kilocalorii pe zi. Desigur, putem aluneca înspre extreme tehnice, de exemplu am semnalat cândva o cercetare interesantă conform căreia cu 400 de kilocalorii pe zi nu slăbeşti mai mult decât cu 800 de kilocalorii pe zi. Dar, revenind, nivelul caloric, oricum am învârti problema, nu se poate ignora. De fapt şi dietele comerciale şi tot felul de afaceri de nutriţie care spun că „nu se bazează pe calorii” mint. Se bazează exact pe calorii, în diferite feluri. De exemplu dacă ai de mâncat doar carne câteva zile mănânci până ţi-e greaţă şi în final, când numeri caloriile, ai o surpriză plăcută: sunt mai puţine decât credeai sau, dacă ai şi slăbit, sunt cu siguranţă mai puţine decât consumai înainte. La fel dacă eşti pe „detox”, adică pe sucuri de fructe şi legume, e nevoie de câteva kilograme sau litri de sucuri şi fructe ca măcar să te apropii de un nivel de calorii pe care îl atingeai înainte. Dacă ai slăbit: caloriile din sucuri au fost mai puţine. Dacă te-ai îngrăşat au fost mai multe. Dacă nu s-a întâmplat mai nimic au fost cam pe-acolo.

Mai e foarte important un al doilea aspect: în bolile care implică lucru cu greutatea pacientului nu se pot ignora caloriile dar mai ales sursa lor. Asta pentru că alimentul nu e doar energie, e mult mai mult de atât. Alimentul aduce substanţe de structură, aduce vitamine, influenţează starea noastră, energia noastră, reglajele hormonale. De fapt acolo e secretul în bolile de nutriţie: ele nu sunt boli de calorii, sunt boli ale reglajelor complexe ale consumului de energie, ale metabolismului celulei grase, pancreasului, florei intestinale, hipotalamusului, saţietăţii etc., iar alimentul, pe lângă faptul că e un purtător de energie e, mai ales, un purtător de semnale chimice. În acest loc se lucrează atât cu nenumărate diete clasice care te satură şi ajungi să mănânci puţin dar şi cu ştiinţele moderne ale nutriţiei (de exemplu „omics”-urile, cum numim colocvial nutrigenomica, metabolomica etc.). Dar „balanţa calorică”, acest vârf al aisbergului, e, totuşi, elementul central: „dieta hipocalorică” e de fapt ceea ce faci când slăbeşti, chiar dacă ai impresia că faci altceva, la fel cum dieta hipercalorică e cea care te îngraşă. Ştim că sună antipatic dar deocamdată aici suntem cu ştiinţa şi cu definiţiile. Ceea ce nu înseamnă că remediul e să dai pacientului să numere calorii sau să-şi facă singur meniuri pe calorii, dimpotrivă, remediul e ca un specialist bun să atace toate zonele unde sunt probleme în metabolism (mâncare, mişcare, psihic, somn, boli etc.) şi intr-un final să lucreze la aspecte mai profunde, cum ar fi apetitul şi obiceiurile de zi cu zi în ansamblu, aşa încât „balanţa calorică” să se aşeze atât de bine încât să apară şi rezultate şi o stare mai bună de sănătate. Ce spun, de fapt, e că „hipocaloric” e de fapt un termen foarte vag, dar corect. De multe ori e retrospectiv.

Şi (abia acum) strict la obiectul articolului. Orice om aflat la o greutate constantă se menţine cu un anumit număr mediu de calorii. Acel număr de calorii cu care se menţine intră sub formă de mâncare şi alcool (după caz) şi iese sub forma cheltuieilor de energie. Intrările de energie se fac prin purtătoarele de calorii ce sunt în exact număr de patru: glucidele (carbohidraţii), proteinele, grăsimile (lipidele) şi alcoolul (primele două aduc aproximativ 4 kilocalorii pe gram, grăsimile aprox. 9 şi alcoolul aproximativ 7). Ieşirile de energie sunt de două tipuri: voluntare şi involuntare. Involuntare, inconştiente, sunt procesele vitale: respiraţia, pomparea şi circulaţia sângelui, digestia, activitatea cerebrală, metabolismele etc.. Ele consumă între 50 şi 80% din totalul de calorii şi se numesc metabolism bazal. Tot involuntare sunt cheltuielile energetice pe care le presupun bolile: de exemplu febra, arsurile sau traumatismele consumă energie suplimentară într-o pondere între 20 şi 100% din cât s-ar consuma în afara bolilor. Mai apoi există anumite cheltuieli involuntare legate de adaptarea la mediu, de exemplu la frig. Există şi un tip de cheltuieli involuntare legate de prelucrarea alimentelor. În puţinele manuale de nutriţie care există se menţionează caloriile consumate de digestia alimentelor şi influenţate de ponderea proteinelor (care sunt mai „greu de digerat”, mai consumatoare de energie), de temperatura alimentelor sau de prezenţa condimentelor. Probabil cifrele sunt de prin anii 1920, între timp nutriţia a evoluat mult şi nu se mai insistă pe acest parametru numit „efectul termic al alimentelor”, dar, „pentru conformitate”, în manuale sau cursuri de dietetică ele apar şi se trece mereu în dreptul lor „aproximativ 10% din cheltuielile totale”. Dincolo de cheltuielile involuntare sunt cele voluntare, mai exact activitatea fizică. De când cu tehnologiile moderne lumea deja are o imagine despre cât „arde” cu diferite mişcări. Într-o clasificare mai simplă aş spune că cheltuim cu funcţiile organismului, cu „adaptarea la mediu” şi cu mişcarea. Cam două treimi folosim ca metabolism bazal.

Acum, având în vedere că ştim cum intră şi cum iese energia, măsurată în calorii, avem două căi de a afla câte calorii consumăm de fapt, asta dacă ne aflăm pe o greutate stabilă. Mai exact câte calorii ne menţin. Fie numărăm pe un interval mai mare intrările, fie măsurăm cât mai precis ieşirile. Prima, estimarea aporturilor, este în general nepractică dacă se face „din memorie” din cauza erorilor pe care le avem în a estima ce şi cât mâncăm, in schimb e fezabilă în cadrul unei intervenţii medicale în care fie furnizăm exact meniul, fie monitorizăm meniul (ceea ce nu mai e tocmai rar de când cu aplicaţiile de smartphone). Aici avem măsurarea parametrului „intrări”. E un reper bun. Pe celălalt versant, pe partea de „ieşiri” e mult mai greu şi exact cu „ieşirile” lucrăm cu un pacient până să stabilim „intrările” şi să le potrivim una cu alta. Ieşirile se pot estima în mai multe feluri. Un fel, de fapt cel mai la îndemână, este cel cu ecuaţii. Sunt ecuaţii care estimează metabolismul bazal, adică ceea ce spuneam mai devreme că sunt cheltuielile de funcţionare. Apoi ecuaţiilor li se aplică un factor de corecţie pentru mişcare şi unul pentru boală (am pus aici, mai demult, astfel de cifre). Versiunea cea mai utilizată sunt ecuaţiile Harris Benedict. Ele arată aşa: Pentru bărbaţi: metabolism bazal (măsurat in kilocalorii/zi) = 66.5 +13.75 x Greutate (kg)  + 5 x Înălţime (cm) – 6.78 x Vârstă (ani). Pentru femei: MB (kcal/zi) = 655 + 9.56 x Greutate (kg) + 1.85 x înaltime (cm) – 4.68 x Vârstă (ani). Având metabolismul bazal estimat aplicăm apoi factori de corecţie pentru activitatea fizică. De exemplu la o persoană ce munceşte pe scaun şi nu face multă mişcare, aplicăm un factor de 1.4-1.5. Presupunând că nu sunt implicate boli obţinem estimarea a câte calorii menţin respectiva persoană la greutatea curentă. De exemplu în cazul meu dacă aş aplica Harris Benedict şi un factor de 1.5 pentru activitate fizică uşoară/medie obţin: 1773 kcal metabolism bazal x 1.5 factor de activitate = 2660 kilocalorii. Adică mă menţin cu 2660 kilocalorii: atât îmi aduc alimentele şi atât consum prin funcţionare biologică şi mişcare. În cazul persoanelor normoponderale ecuaţiile sunt destul de bune, ele fiind de fapt generate prin studiul unor persoane cu greutate normală. In schimb în cazul supraponderii şi obezităţii aceste ecuaţii dau cifre prea mari şi pot induce în eroare, de aceea au apărut ulterior diferite ecuaţii cu ajustări în minus. O altă metodă pentru a prescrie, dar nu pentru a estima fidel cheltuielile curente ale unei persoane, este un calcul de greutate ideală care se înmulţeşte cu diferiţi parametri de mişcare. De exemplu estimând că o persoană are o greutate ideală calculată (aici am scris, exact acum zece ani, cum se estimează greutatea ideală) şi este moderat activă, există un set de cifre, în general de ordinul 30-40 kilocalorii per kilogram de greutate ideală, care conduc la un necesar caloric „ideal”. Unei persoane active şi sănătoase de 70 de kilograme i s-ar potrivi, conform calculului, 70 * 40 = 2800 de kilocalorii pentru menţinere. Estimarea e, totuşi, suficient de grosieră încât să nu o folosim des în practică, sau cel puţin nu eu.

A doua categorie mare de metode de estimare a caloriilor consumate intră deja în rândul metodelor medicale. Ea constă în estimări cât mai precise ale cheltuielilor energetice. Calorimetria este o astfel de metodă de estimare. În acest articol Dr Şerban Damian explică principiile metodelor de calorimetrie directă şi indirectă, în versiunile lor „închise” sau „deschise” (închise însemând efectiv într-o cameră etanşă ce permite determinarea concentraţiilor de gaze respiratorii). Nu doar calorimetria ci chiar combinaţii mai complexe şi mai uşor disponibile de măsurători conduc la astfel de estimări. Parametrii care intră în calcule şi ecuaţii sunt concentraţiile de oxigen consumată/dioxid de carbon emisă, pulsul, paşii/distanţele, temperatura pielii, răspunsul galvanic şi presupun fie aparatură de cabinet cu mască pentru testare de repaus şi de efort, fie dispozitive mobile tip brăţară cu diverşi senzori. Finalitatea e aceeaşi: estimarea cheltuielilor calorice. Precizia şi disponibilitatea metodelor mai sus descrise însă sunt variabile, în general metodele mai precise sunt mai puţin disponibile şi invers. Şi există încă factori de eroare acolo unde încep interpretările cifrelor.

Şi de la teorie la practică. Ce am expus mai devreme sunt estimări de metabolism bazal şi cheltuieli energetice totale, din ele se pot calcula/estima cifrele de consum caloric real sau de dorit pentru o persoană anume: fie ecuaţii, fie monitorizări de aport, fie dispozitive de monitorizare a cheltuielilor. Ce nu am expus mai devreme e o legătură extrem de importantă între aceşti parametri şi încă doi parametri foarte importanţi: compoziţia corporală şi istoricul pacientului (!). Compoziţia corporală o las pentru un alt articol, însă aici închid cu câteva noţiuni de istoric ce pot influenţa major toate datele de mai sus.

Persoana din articol are o greutate constantă şi un istoric curat. Persoana respectivă e rară în cabinetul de nutriţie. De obicei persoana care vine are probleme de greutate şi un istoric în care, din păcate, sunt prezente diete şi intervenţii proaste (cel puţin în cabinetul meu) iar istoricul şi problemele de greutate dau complet peste cap calculele de mai sus. Nu doar că estimarea cheltuielilor reale e pe cât de aproximativă pe atât e de înşelătoare, ci mai mult: prescripţia presupune nu doar estimarea „punctului de plecare” ci mai ales un traseu de continuare.  Numai bine să mai intervină erori precum talentul nutriţionistului. Clasic medicina arată că un deficit de 500-1000 de kilocalorii este principala intervenţie bună şi durabilă în obezitate. Dar din ce faci deficitul?. Dacă faci deficitul dintr-o cifră calculată, ca mai sus, prin ecuaţii e posibil să greşeşti dacă nu ştii istoricul pacientului. La fel dacă faci calculul pe Internet fără să ai idee câtă grăsime e în cele 90 de kilograme ale persoanei. Şi, în ultimul şi cel mai grav caz, poţi greşi consistent dacă faci un astfel de calcul imediat ce persoana iese, de exemplu, dintr-un Dukan şi e pe un grafic ascendent de greutate. Cifrele în situaţia asta sunt nu doar orientative ci chiar mincinoase. „Îngrăşatul cu apă” e şi el înşelător, mai ales având în vedere că apa nu are calorii, dar ascunde un adevăr mare: perturbările de metabolism prin care organismul se apără de tot felul de diete te pot duce într-o stare pe care o percepi aşa. Asta pentru că „metabolismul” nu e un parametru fix. Şi cu asta am plasat şi o cireaşă pe tort.

Totuşi, pentru a elimina posibila dezamăgire din concluzie, nu vreau să spun că este inutil să ne luăm repere, dimpotrivă. Dar e bine să ştim exact cum şi de ce le folosim, tocmai ca să nu ne păcălim. Ştiinţa caloriilor nu nici fixă dar nu e nici de neglijat. Vrem, nu vrem, tot ajungem la calorii. În toate sensurile posibile.


Scrie un comentariu

Secretul dietelor avansate cu analize în Germania

Am scris pe vremuri numeroase articole privind clasificarea dietelor. O simplific la final, pentru a o reaminti. Acum voi relua doar nişte idei cu câteva explicaţii simple şi “laic” expuse.

Articolul meu porneşte de la un telefon în care cineva mă întreba în legătură cu un program de slăbire: dacă ştiu cine e personajul care lucrează în numele acelui program, dacă recomand etc. Fiind vorba de un program scump există câteva reacţii: unii merg din start convinşi că fiind scump e ceva bun, alţii sunt în expectativă şi se interesează la persoane de încredere. Eu fiind pe post de persoană de încredere pentru anturajul meu când vine vorba de diete (evident, pentru cei din anturaj care au încredere) sunt mereu la zi cu tot felul de industrii din sfera nutriţiei. Răspunsul meu a durat multicel fiind pe mai multe paliere şi neştiind decât ce s-a scris public. Două din ideile principale sunt “rezultatele” şi “analizele”. De fapt şi cele care atrag, bănuiesc eu.

Ce înseamnă “rezultate” în nutriţie? Ce îmi spun mie pozele cu “înainte-după” pe Facebook?

Încep cu “rezultatele”. Pe de o parte există “rezultate” ale acestui program, dacă ţinem cont de faptul că sunt poze pe Facebook. Dar aici trebuie lungită discuţia cu “ce înseamnă rezultate?”. Pentru unii înseamnă mult şi repede, pentru alţii mediu şi durabil, pentru alţii mult şi durabil etc. Până şi la chirurgia obezităţii putem avea următoarea discuţie: a slăbit 60 de kilograme, apoi după 3 ani a recuperat 50. E acesta un rezultat? Nu e?…Deci din perspectiva asta faptul că vezi pe net poze cu oameni care au slăbit într-un interval de 3 luni, să zicem (dar ce sunt 3 luni în viaţa unui om…destul de puţin aş zice, pentru un om de 30 de ani sunt 0.83% din viaţă) unora le spune ceva, altora nu. Mie îmi zice multe dacă ştiu CUM au procedat ca să slăbească, dacă ştiu DOAR că au slăbit nu-mi zice nimic, nici bun nici rău. Desigur, dacă vezi că unii nu slăbesc cu o prescripţie anume cu care se chinuie şi o aplică conştiincios atunci din start o poţi numi “lipsă de rezultate” Aici nu încape discuţie. Dar e şi inversul: dacă îmi spune cineva că a slăbit cu Dukan sau cu Rina 30 de kilograme am o singură replică: discutăm peste un an să vedem unde e acum. Ca paranteză: la diete aiurea precum cele două anterior menţionate te poţi aştepta la nişte efecte dezastruoase şi la 5-10 ani după dietă. Dar asta e pentru alt articol şi pentru cabinetele adevărate de nutriţie care colectează cazuri cu astfel de antecedente nefericite. Revenind la tabloul larg: orice om vrea repede şi mult. Nici aici nu încape discuţie. La ce încape discuţia e, din câte se poate deduce din ce am zis înainte, la continuarea acestui pas de slăbire. Iar aici discuţia ştiinţifică e suficient de lungă dar se poate traduce simplu: dacă şi menţii rezultatele atunci e foarte bine. “Stil de viaţă”, ştiţi vorba. Dacă nu, nu. Deşi putem face şi aici o buclă, spunând: dar bine că măcar în 2006 şi 2007 a fost slab, putea fi cu o greutate rea şi în acei doi ani. Sau la nuntă. Dar să revin, am făcut lunga paranteză în ideea “ce sunt rezultatele”. Nu ştiu dacă putem zice că are sau nu rezultate acest program, sunt nişte poze pe Facebook şi le interpretează fiecare după propriul univers intelectual. De “testimoniale” de pe Internet eu zic să ne ferim bine când vine vorba de nutriţie. Tot ca paranteză, eu unul nu pun poze cu pacienţi pe Internet şi n-am pus niciodată, fiecare alege dacă să pună sau nu, dar, dacă e să zic ceva de tip “blog” pe tema asta, eu ca pacient nu mi-aş da acordul să apară astfel de poze cu mine pe net. Dacă merge prost ulterior cum te simţi după “după”?…

Ce analize speciale de nutriţie se fac la dietele de slăbit?

Partea a doua e, cred eu, şi mai interesantă. E legat de “analize”. Respectiva intervenţie despre care am fost întrebat e o un program cu preţ mare care cuprinde şi “analize”, care se fac în Germania. Trec peste “şpilul” de marketing (ca să iau un termen de la ei) cu Germania. Ideea e că sunt nişte “analize” care, combinate cu dieta şi ce se mai face în respectivul program, dau mare greutate de imagine intervenţiei. La telefon exact aşa am perceput primind întrebarea: pacientul înţelege că se fac nişte analize avansate în Germania pe baza cărora se aleg alimente care “blochează metabolismul” sau se “activează metabolismul”. Întrebarea celei ce m-a sunat a fost dacă ştiu ceva despre alimente care unor diferite persoane le activează sau blochează metabolismul. Gen vinetele. Aici din nou am fost nevoit să lungesc la telefon despre ce e vorba cu activarea şi dezactivarea “metabolismului”, dar pe scurt am înţeles că pacientul işi punea mari speranţe în liste de alimente care îi sunt LUI, LUI PERSONAL, perfecte pentru slăbit. Aici cred că un răspuns simplu ca să se iasă din aura asta de “ştiu nemţii o chestie de te dă pe spate şi-ţi cad şi banii din portofel”…Răspunsul e, şi îl detaliez mai jos, lista cu alimentele care EXISTĂ pur şi simplu. Pentru că o dieta se face cu alimente. Dacă vorbim despre programe cu înlocuitori e altceva, dar dacă vorbim de dietă e foarte simplu: în dietă ai mâncare. Dacă cineva îşi închipuie că o roşie activează unui om metabolismul iar unui alt om îl dezactivează, sau, hai şi din alte grupe, dacă ceafa de porc sau Coca-Cola activează unor oameni metabolismul şi altora îl dezactivează…eu mă dau bătut. Ca să explic şi partea serioasă a analizelor: există seturi de analize pentru alergii, intoleranţe, există testări genetice pentru anumite gene care se corelează cu diferite preferinţe, comportamente sau predispoziţii metabolice, există analizele UZUALE de sânge, făcute în România, Albania, Sri Lanka, Germania, Canada şi orice alte ţari în care se face MEDICINĂ pentru că analizele sunt un segment de medicină. Există de la banala glicemie la dozări de anticorpi în cadrul diagnosticului de intoleranţă la gluten. Dar analize “avansate” “în Germania” care să spună cuiva CE ALIMENTE îl îngraşă pe un om anume n-aş zice că există. Sau nu există deocamdată, nu în practica uzuală. E la început metabolomica, aşa se numeşte ramura se adresează respectivului deziderat. Spre a ieşi din buclă, evident că primul pas ar fi să vedem exact ce analize se fac în respectiva intervenţie. Găsesc ca un mare minus sau ca o şmecherie de marketing faptul că pe siteul lor de prezentare sunt scrise nişte bla-bla-uri şi nu se specifică exact ce analize se fac în Germania. Dar cine sunt eu să dau sfaturi de marketing cuiva. Eu pe website am găsit doar că un medic german a descoperit ceva: carbohidraţii cu lanţ scurt stimulează insulina şi îngraşă. Nu ştiu exact când a descoperit chestia asta dar e cam centenarul de când s-a descoperit insulina şi avem şi noi românul nostru, Paulescu, cu contribuţii mai importante decât neamţul contemporan, dacă e să o luăm cu popoarele. Ba chiar m-ar tenta mai tare o metodă canadiană, dacă e să ne luăm după istoria insulinei şi locul unde a plecat Nobelul. Acum exagerez un pic, au şi nemţii un Langerhans important care a botezat locul din pancreas unde se fabrică insulina, avem fiecare un pic de neamţ în noi în domeniul ăsta…Dar să revin că altfel mă iau cu insulina. Spuneam că în afară de o menţiune cu “carbohidraţii cresc secreţia de insulină, care îngraşă” n-am găsit ceva concret legat de ce analize avansate s-ar putea face în cadrul metodei. În afară de omisiunea lor oficială. Iar că un consum de carbohidraţi rapizi stimulează insulina şi îngraşă, bănuiesc că e suficient de populară ideea, nu cred că vreun nutriţionist face diete de slăbit pline de zahăr…

…dar e alegerea fiecăruia…

Am scris mai devreme cam ce cred eu despre rezultate şi despre analizele din Germania. Nu mare lucru. Dacă cineva vrea să facă ceva pe banii lui, să facă. Mă refer la diete, programe etc.. Şi chiar nu am mari probleme cu ce există pe lumea asta şi nici măcar în nutriţia din România…să existe…Cât timp e vorba de servicii la care omul apelează din proprie iniţiativă e suficient de logic că fiecare îşi ia singur deciziile de sănătate, de buget. Observaţi că n-am zis nicio clipă că ar fi ceva rău în a apela la respectivul program, oricum cei ce apelează la diferite intervenţii nu stau în cuvintele mele de aici, de pe blog. Ar mai fi de adăugat şi că sunt medici care o practică, dacă medicii îşi asuma aşa ceva e ok, e actul lor medical. Mai adaug şi că respectivii cu programul de slăbit au avut prezentare la un congres de nutriţie şi nici acea prezentare nu m-a impresionat prin concreteţe…părea o intervenţie standard corectă: un plan nutriţional echilibrat. Doar partea cu “analizele din Germania”e cu schepsis în toată discuţia şi am preferat să scriu aici ce înţeleg eu, ca medic, când aud de “analize de nutriţie în Germania”.

Cum se clasifică dietele? De ce sunt atât de multe şi prin ce diferă una de alta?

Acum, ieşind din raţionamentele legate de ce şi cum răspund eu când sunt întrebat despre intervenţia x sau y, vreau să rezum ce spuneam la începutul articolului. Ce e cu dietele astea de slăbit? Ce au ele aşa spectaculos de au o mie de denumiri şi de principii, care mai de care mai secrete şi mai avansate? (şi preţuri!). O să fac un mic rezumat absolut laic, dar înainte de a-l face vă recomand cartea “Ecuaţia Slăbirii” scrisă de Dr. Şerban Damian, acolo e o expunere largă şi foarte clar şi frumos scrisă pe tema asta (n-am cerut acordul să scriu asta şi nici n-am fost rugat, o fac spontan fiind exact în ideea a ce urmează). Aşadar rezumatul dietelor, în versiunea mea, ar fi următorul.

Nivelul caloric
Dietele de slăbit se soldează, indiferent de nume, cu nişte scheme de alimentaţie care se pot pune, în final, pe foi de hârtie în cea mai concretă formă. De exemplu la Dukan poţi pune: carne, carne, varză, iaurt degresat, ou, carne. La Rina poţi pune: “luni: măr, banană, banană, măr, portocală” etc. etc. Oricum s-ar chema dieta şi oricât s-ar crea o aură în jurul ei, din orice dietă rămâne, la cel mai concret mod posibil, ce a mâncat sau ce mănâncă sau ce propune o dietă unui om să mănânce. Iar toate acestea sunt mâncare. Atât de simplu cât sună. Mâncarea în raport cu slăbitul are mai multe zone de acţiune. Principala e nivelul caloric. Când aduni ce am scris mai sus “pe foaie” la Dukan şi Rina îţi dă un numar x de calorii. La cea cu carne, carne, varză….poate dă 1000, la cea cu măr, banană, banană….poate dă tot 1000. Cifra asta rezultată e de fapt un nivelul de combustibil pe care îl dai organismului, în exact acelaşi mod cum umpli rezervorul la maşină: îl umpli cu jumătate. Diferenţa e că organismul nu se opreşte la jumătate, ca maşina, ci alege să supravieţuiască şi pentru asta începe să consume din stocurile proprii de energie şi nu să facă pauză la respiraţie, circulaţia sângelui sau bătutul inimii. Şi slăbeşti. E scris în gene. Asta ne duce la punctul 2: la ce stocuri de energie şi în ce condiţii apelează organismul la ele.

Stocurile de calorii
Aici e o parte foarte frumoasă a nutriţiei dar şi foarte fructuoasă pentru păcălelile cu -4-5 kilograme în prima lună. Acolo se pierd glicogen hepatic şi apă în primul rând, plus proteină şi grăsime în doze variabile, dar spectacolul e de la glicogen+apă. Asta se întâmplă la majoritatea dietelor în care se exlud cu totul pâinea, fructele, cartofii, orezul etc. Aţi recunoscut lista. Pe de altă parte, în zona serioasă, e interesant cum influenţează diferite tipare de alimentaţie utilizarea stocurilor. Dar asta presupune o intervenţie de un alt grad de seriozitate. Aici, în cadrul unui anumit nivel caloric, avem diferite proporţii ale sursei caloriilor. Avem cu conţinut “normal” de glucide, avem low-carb, avem high-carb, avem hipolipidice, hiperlipidice, normoproteice, hiperproteice etc.. Practic cam toate combinaţiile lor în cadrul caloriilor totale, in diferite versiuni de procente din cadrul celor 100%. Am mai făcut şi o să reformulez şi aici clasificarile ca feliuţe de 100% pe seama nu sunt primul şi nici ultimul care o face. Logica e simplă: caloriile provin DOAR de la glucide, proteine şi lipide din rândul alimentelor. Şi de la alcool. Deci în ideea asta e: “cum împărţim 100% din calorii la cele 3”. Ştiinţific numeroase versiuni sunt acceptabile. Cât timp sunt serioase, evident.

Dar si parametri mai „subtili”
Mai apoi există diete în care se merge mai departe în calitate, de exemplu se fac triaje ale calităţii glucidelor: pe indice glicemic, de exemplu. Aceşti doi mari parametric pot clasifica grupele mari de diete, inclusiv cele medicale, inclusiv dieta ketogenică, includiv dietele clasice. Oricum le-ai întoarce, în ele exista un anume procentaj de glucide, proteine şi grăsimi. Tot ce am scris până acum e la capitolul “CE”.

Ritmuri si pauze
Mai vine apoi capitolul “CÂND”. Fascinante dar zic eu foarte nocive sunt cele cu “oricând oricât”. Avem totuşi un Nobel recent în sfera unui aspect care apare şi aici: reglaje hormonale şi epigenetice prin ritmul meselor. Crononutriţie pe larg. Eu sunt din cei ce lucrează mult cu ritmul meselor, dar o fac într-un fel absolut logic şi medical. Cam tot în crononutriţie ar intra şi postul şi postul intermitent. La “Când” e încă un teritoriu frumos în nutriţie, mă refer la nutriţia de calitate. Tot la “când”, adică la structura meselor, intră şi lucruri de mai puţină calitate de tipul celebrelor dileme cu “mâncatul după 18” sau “cu sau fără mic dejun” prost expuse sau prost înţelese. Şi pe tema asta am scris şi mai scriu, mereu apare câte o nouă redescoperire a unei ore de pe ceas. Bun. Deci dietele au “CE” si “CÂND”.

Si logica dietei? Mai e ceva sau nu?
Mai e CUM, aici ne putem adânci pe apetit, reglaje hormonale etc. Dar e pentru nutriţia serioasă, cea în care CUM înseamnă de fapt educaţie. La CUM eu zic că majoritatea dietelor şi comerţului cu nutriţie sunt deficitare şi chiar preferă să se învăluie în mistere (destinate vânzărilor) sau să dezvăluie 2-3 mecanisme de genul: “carbohidraţii stimulează insulina”, eventual câteva denumiri noi pentru mai multă încredere. Dar mai e încă ceva extrem de important ce n-au foarte bine setat toate aceste diete comerciale: “CINE”. Cine este cel care aplică “ce”-ul şi “când”-ul. Sunt sigur că Dukan habar n-are cine ţine dieta Dukan. Asta, zic eu, e o problemă. Sunt de fapt două probleme mari în nutriţie la ora actuală. Una derivă din rezultatele slabe ale medicinei pe suprapondere şi obezitate, exceptând deocamdată operaţiile de slăbit, într-o anumită marjă. A doua derivă din modalităţile în care se face nutriţia. Principalul, absolut principalul parametru al oricărei intervenţii trebuie să fie INDIVIDUALIZAREA. E suficient de clar că dacă vrei să dai o dietă în care să fie doar carne două săptămâni iar omul e vegetarian dieta nu se potriveşte. Nu cred că există nutriţionist sănătos la cap pe planeta asta care să nu accepte ideea că doar ceva individualizat poate fi eficient.

Lista scurta a alimentelor si legatura cu slabitul

Şi revin şi închei cu CE-ul pentru că el e cel ce fascinează pe toată lumea. CE-ul are trei mari componente calorice alimentare mari şi late: alimentele care furnizează glucoză şi fibre (cereale, pâine, cartofi, orez, paste, mămăligă, fructe, legume, zahăr), cele care furnizează proteine (carne, lactate, ouă, mazărea şi alte leguminoase) şi grăsimile (seminţe, ulei, unt etc.). Plus intersecţiile lor (mazărea de exemplu) şi alte mici subtilităţi. Asta e tot. Că le combină diverşi în diferite forme şi le dau nume pompoase e povestea numărul doi, am expus mai devreme, în mare, că oricum le împarţi ies nişte feliuţe de 100% care primesc diferite nume. Deci dacă e de făcut o dietă n-ai din ce altceva să o faci decât din mâncare. Iar mâncarea, cum zice şi cântecul…asta e. Că unii învăluie fructele în mari mistere e partea a doua, că ştiu unii că fructul e cu carbohidraţi, că e ceva cu carbohidraţii şi insulina, că e ceva cu fructele înainte de mese şi după…cam aşa arată poveştile cu nutriţie de nivel Internet. In realitate cu fructe te poţi şi îngrăşa, poţi şi slăbi, am comentat cândva într-un interviu în presa mare. Dar, trecând de acest nivel de bază, să stai cu gândul că îţi face cineva o listă de fructe care te slăbesc sau te îngraşă, cu analize în Germania, eu găsesc un pic exagerat. De aici am şi pornit, de fapt.

…deci? cum e cu triajul prin analize sofisticate?
O să trag şi o concluzie, chit că articolul poate părea “fără mesaj”, mesajul e de fapt îndemnul la “lectură critică” a marketingului de nutriţie. Dacă e vorba de o dietă cel mai important e să fie cea care ţi se potriveşte şi care te duce la rezultatele pe care le vrei, ideal cu o supraveghere de specialitate. Dacă e un program care învăluie vânăta sau roşia într-o aură de înalte performanţe ştiinţifice asupra metabolismului individual, testate nemţeşte, atunci nu pot spune decât: succes! Tot mâncare va fi şi acolo, nu altceva. Nu spun că n-avem triaje ale alimentelor, practic întreaga nutriţie medicală e cu triaje de alimente (calitative, cantitative) dar nu atât de misterioase şi avansate ca acelea nemţeşti din care lumea înţelege că va primi lista individuală cu banane care îngaşă şi banane care nu îngraşă. În raport cu astfel de liste îmi manifest din start o mică rezervă. Şi mă gândesc că dacă nu ştiu eu triaje sofisticate, prin analize de sânge, ale alimentor care îngraşă sau nu şi le ştiu doar anumite popoare, mai am încă suficiente popoare cu medicină bună lângă care mă consolez…