Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

Clasificarea reacţiilor adverse la alimente. Alergiile, intoleranţele şi histamina

Există mai multe mecanisme prin care diferite alimente pot declanşa reacţii negative în organism. Clasificarea din 1995 a EAACI (European Academy of Allergy and Clinial Immunology) distinge două grupe mari de reacţii adverse la aliment: intoxicaţia şi reacţiile non-toxice. La rândul lor reacţiile non-toxice pot fi imunomediate, situaţie în care se numesc alergii alimentare, sau non-imunomediate, situaţie în care se numesc intoleranţe alimentare. Alergiile alimentare pot fi sau nu mediate de IgE, mai exact pot fi sau nu puse în evidenţă prin testările alergologice cu dozaje de IgE specifice. Se estimează că până la 3% din populaţie poate prezenta alergie alimentară mediată de IgE. Intoleranţele alimentare cuprind, şi ele, categorii distincte, principala categorie este intoleranţa enzimatică, numită şi intoleranţă la histamină, ce poate atinge 1% din populaţie, intoleranţa farmacologică la alte amine biogene şi alte intoleranţe nedefinite. Intersecţiile semantice cu alte reacţii care nu sunt nici intoleranţă nici alergie, de exemplu boala celiacă, sunt discrete. O altă clasificare a patologiei din grupul “reacţii adverse la alimente” separă 3 tipuri de reacţii: toxice (toxine bacteriene, intoxicaţia scromboidă – ce apare la alimente contaminate, în special peşte), imunologice şi non-imunologice. Cele imunologice cuprind boala celiacă şi alergiile, cele non-imunologice sunt intoleranţele alimentare (hipersensibilitate non-alergică), de tip farmacologic (cafeină, tiramină) sau enzimatic (lactoză, fructoză).

Alergiile alimentare sunt reacţii imunologice la proteinele din alimente, majoritatea situaţiilor sunt declanşate de ouă, lapte, arahide, soia, peşte şi fructe de mare, grâu. Simptomele alergiilor alimentare pot fi de gravitate variabilă, de la uşoare la severe: greaţă, dureri abdominale, diaree, vărsături, urticare, tuse, dificultăţi de respiraţie, congestie nazală, mâncărimi, strănut, până la angioedem şi colaps vascular. Diagnosticul porneşte de la un istoric amănunţit ce cuprinde relaţia dintre aliment şi simptome, lista alimentelor suspectate şi a modalităţii de preparare, condiţiile de expunere, factorii care pot exacerba reacţia (activitatea fizică, alcoolul, antiinflamatoriile nesteroidiene). El poate continua cu testarea imunoglobulinelor E specifice şi reacţiei cutanate la diferite alimente (prick-test-ul, testarea la “zgârierea” pielii cu substanţe specifice). Valoarea diagnostică a imunoglobulinelor E nu este absolută, ea semnalând un anumit grad de expunere/sensibilizare şi nu pune, în sine, diagnostic de alergie, interpretarea rezultatului revenind medicului specialist care ia în considerare şi alte elemente pentru formularea diagnosticului. Standardul de aur al diagnosticului alergiei alimentare ar fi o testare dublu-orb şi controlată placebo, care ar însemna practic expunerea pacientului în momente diferite la un aliment care poate sau nu să cuprindă alergenul, fapt pe care nici pacientul nici medicul nu îl cunoaşte; reacţia la prezenţa alergenului şi absenţa reacţiei la preparatul placebo confirmă alergia (2). Tratamentul de bază constă în excluderea alimentului căruia i se atribuie reacţia alergică, intervenţie numită “dietă de eliminare”, completat de măsurile necesare simptomelor severe ce pot apărea la o expunere accidentală (adrenalină autoadministrabilă) şi de terapiile moderne de desensibilzare cu tratamente imune (imunoterapii ţintite ce induc toleranţă la respectivul alergen).

Intoleranţele alimentare sunt reacţii adverse la aliment diferite de alergii (nu implică sistemul imun) şi ce nu pot atinge gravitatea alergiilor (nu pot, spre exemplu, duce la şoc anafilactic). O parte dintre simptome pot coincide cu simptomele alergiilor, în principal datorită implicării histaminei, intoleranţa la histamină fiind considerată o importantă formă de intoleranţă alimentară în sensul propriu-zis. Voi reveni la motivul pentru care am utilizat expresia “intoleranţă în sensul propriu-zis” (sinonim: pseudoalergie) şi care se referă la un complex de simptome ce poate cuprinde dureri de cap, balonări sau eczeme la consumul anumitor substanţe chimice din aliment. Societatea Australo-Asiatică de Imunologie şi Alergologie (ASCIA) delimitează un grup de astfel de substanţe vinovate de intoleranţele “propriu-zise”: amine vasoactive (tiramină, serotonină, histamină), salicilaţi, glutamat monosodic, toxine şi iritanţi (inclusiv cafeaua şi unele condimente). Aceeaşi societate găseşte şi o a treia categorie de reacţii la alimente pe care nu le include în alergii şi intoleranţe propriu-zise, aici incluzând alimentele ce cauzează refluz gastric, alimentele rău tolerate din motive enzimatice (intoleranţa la lactoză, reacţia de înroşire la alcool, boala celiacă şi intoleranţa non-celiacă). Diferenţa din această clasificare ASCIA faţă de prima clasificare EAACI ar fi că unele forme de intoleranţe, de exemplu intoleranţa la lactoză, nu sunt mediate de histamină. Practic diagnosticul utilizat cel mai adesea ca sinonim cu “intoleranţă alimentară” este cel de “intoleranţă la histamină” sau “pseudoalergie alimentară”, pe care îl voi detalia în paragraful următor. Sunt necesare aceste precizări şi completat cu ideea că domeniul cuprinde încă multe necunoscute şi neclarităţi, în principal sub forma unor sindroame de intersecţe şi boli ce ar putea aparţine uneia din categoriile de mai sus, spre exemplu migrena sau “intestinul iritabil”, dar care sunt insuficient cunoscute în prezent. Uneori diferite diete de eliminare pot remedia tablouri clinice din această gamă, susţinând ideea că cel puţin o parte dintre sindroame ar putea fi o formă de intoleranţă. Spre exemplu eliminarea glutenului în intestinul iritabil sau restricţia şi antagonizarea histaminei în migrenă.

Intoleranţa la histamină reprezintă, aşadar, forma principală a grupului de boli numit “intoleranţe alimentare” sau “pseudoalergii alimentare” (sunt, în paragrafele anterioare, explicate diferenţele şi clasificările). Histamina este o substanţă implicată în numeroase reacţii ale organismului, atât alergice (imune) cât şi non-alergice (reacţii la temperaturi extreme, traumă, alcool, medicamente). Ea produce contracţie musculară, vasodilataţie, tahicardie, creşterea secreţiei acide gastrice şi numeroase alte reacţii de adaptare la mediu, agresori, alergeni (bronhospasm, mâncărime, roşeaţă etc.). Excesul de histamină se manifestă prin aceste simptome şi poate semnala aşa numita “intoleranţă la histamină”, termen utilizat pentru acumularea de histamină prin dezechilibrul dintre aport şi degradare. Histamina este produsă din aminoacidul histidină şi degradată de enzimele diaminoxidază (DAO) şi histamin-N-metil-transferază (HNMT), în funcţie de organ. Deficitul orcăreia din cele două enzime responsabile de degradare conduce la acumularea histaminei, la fel se întâmplă în cazul excesului de aport de histamină sau histidină şi în cazul alcoolului (în special vinul roşu), altor amine biogene sau medicamentelor care blochează diaminoxidaza. Studiile genetice arată că diferite alterări ale genei DAO sunt asociate cu bolile inflamatorii şi cancerele gastrointestinale, inclusiv boala Crohn, boala celiacă, colita ulcerativă şi adenoamele de colon. Dintre toate mecanismele, principala cauză a intoleranţei la histamină este scăderea producţiei/activităţii DAO. Principalele manifestări clinice constau în simptome gastrointestinale (balonări, dureri abdominale, diaree), dureri de cap, secreţii nazale, mâncărimi, roşeaţă şi crize de astm. Formele extreme constau în reacţiile anafilactice, cu brohnospasm, hipotensiune şi chiar şoc. Din sfera intoleranţei la histamină fac parte şi intoleranţele la alte amine biogene: tiramină, putresceină, cadaverină. Frecvent reacţia histaminică apare la alimente în prepararea cărora intervine fermentarea microbiană: brânzeturile maturate, vin, mezeluri sau la alimente contaminate. Medicamentele care pot produce intoleranţă la histamină aparţin mai multor grupe, în principal antidepresivele (amitriptilina) dar şi antiaritmice (propafenona), antihipertensive (verapamil), antibiotice (cefuroxim, acid clavulanic), mucolitice (acetilcisteina), metoclopramid. Diagnosticul intoleranţei la histamină porneşte de la o suspiciune clinică, mai exact un context şi o legătură dintre un anumit tip de aport şi simptomele din tabloul histaminic şi continuă cu excluderea alergiilor, mastocitozei şi altor cauze. Diagnosticul se formulează prin prezenţa a cel puţin două simptome împreună cu elemente obiective constând în dozaje de histamină şi DAO, probă clinică la dieta antihistaminică sau medicaţie antihistaminică sau proba de provocare (ideal placebo, dublu-orb).

Intoleranţele, alergiile şi metodele “neortodoxe” de diagnostic. Sintagma: “metode neortodoxe de diagnostic al alergiilor alimentare” aparţine Societăţii Australoasiatice de Imunologie şi Alergologice Clinică (ASCIA), care clasifică drept “neortodoxe” o serie de metode “alternative” de diagnostic al alergiilor alimentare, împreună cu argumente pentru această afirmaţie şi realitatea faptului că astfel de teste nu sunt suportate de sistemele de asigurări din Australia şi Noua Zeelandă (şi, adaug eu, majoritatea sistemelor de asigurări de pe planetă, cu o excepţie interesantă a unei clinici din Germania, la care nu mă voi referi). In viziunea acestei instituţii, următorele metode de diagnostic sunt “neortodoxe” şi nu ar trebui utilizate: electrodiagnosticul Vega, testul citotoxic (testul Bryan) şi testul Alcat, iridologia, kineziologia şi testarea anticorpilor IgG (toate semnalate ca teste imprecise).

Concluzia articolului şi, de fapt, scopul primordial este că domeniul alergiilor şi intoleranţelor alimentare este unul ce presupune un act medical serios, cu mijloace de diagnostic ce necesită în mod obligatoriu contact cu specialişti şi utilizarea inteligentă şi cu bune intenţii a mijloacelor de diagnostic. Domeniul este departe de a fi la îndemâna oricui, cuprinzând, în prezent, numeroase necunoscute în ce priveşte mecanismele şi diagnosticul diferenţial (distingerea dintre diferite situaţii ce ar putea explica o anumită simptomatologie), iar partea de testări “speciale” în acest tip de patologie şi, mai ales, partea de intervenţie trebuie să fie un demers serios şi nicidecum un experiment.

Autor: Dr. Adrian Copcea, medic primar Diabet, Nutriţie şi Boli metabolice.
publicat: 25 septembrie 2018 @adriancopcea.com

Bibliografie selectivă:

1. Bartuzi et al. The diagnosis and management of food allergies. Position paper of the Food Allergy Section the Polish Society of Allergology. <link>

2.Laura Mainz, Natalija Novak. Histamine and histamine intolerance. The American Journal of Clinical Nutrition, 2007. >link>

3.Mescape. Food allergies, 2018. >link>

4. Australasian Society of Clinical Immunology and Allergy. Unorthodox testing and treatment for allergic disorders. http://www.allergy.org.au


Scrie un comentariu

Cluj versus Bucureşti: o comparaţie în 12 puncte

Azi am citit un articol ce are ca subiect comparaţia dintre Cluj şi Bucureşti (aici link), e una din temele mele preferate. Citind articolul, altfel frumos scris şi cu aspecte punctuale de comparaţie, mi s-a părut că autorul exagerează în a da o lumină pozitivă Clujului şi una negativă Bucureştiului şi m-a inspirat în a scrie acest articol. E dreptul fiecăruia să fie subiectiv, îl utilizez şi eu aici. Eu dau o notă pozitivă şi Clujului şi Bucureştiului, le văd şi plusurile şi minusurile şi mi se pare că raportul dintre ele e foarte bun pentru ambele. Depinde doar de gusturi. Spre a aplana din start falsele conflicte ale comparaţiei dintre Cluj şi Bucureşti, mărturisesc că dacă mâine ar trebui să mă mut din Cluj în Bucureşti, având acelaşi serviciu, n-aş face-o. La fel de subiectiv vorbind, dacă ar trebui să fiu pus să vizitez timp de 10 zile Clujul sau 10 zile Bucureştiul aş alege fără nicio ezitare Bucureştiul. Ce spun practic, ca să încep cu o concluzie, e că Clujul e un oraş bun de locuit iar Bucureştiul unul bun de vizitat. Dar sunt multe detalii într-o propoziţie de simplitatea asta. Când scriu aici Cluj nu e cu nicio tentă de a eluda “Napoca”, scriu cu cuvântul ce se foloseşte curent, aşa cum se spune şi “Mureş” oraşului “Târgu-Mureş” sau “Piatra” oraşului “Piatra-Neamţ”. N-am spus încă din ce postură scriu articolul. Am adunat 8 ani de locuit în Bucureşti şi 12 în Cluj-Napoca, eu fiind din Piatra-Neamţ. Cei 8 ani în Bucureşti au fost 6 facultatea şi încă 2 de rezidenţiat, cei 12 în Cluj-Napoca sunt din 2005 în prezent, cu o pauză în care am locuit în Strasbourg. Întâmplător iubesc toate cele 4 oraşe. Soţia mea e clujeancă şi am copii clujeni. Asta mă transformă majoritar în clujean deşi nu mă simt. Ba chiar mă amuză teribil când câte o publicaţie se referă la mine cu cuvintele: “medicul clujean afirmă că….”.  Detalii la punctul 12.

Aşadar, cum văd eu comparaţia dintre Cluj şi Bucureşti, foarte “la rece” şi fără pasiuni inutile.

1. Dimensiuni şi oportunităţi. Bucureştiul e un oraş mare, Cluj-Napoca e un oraş mediu. 2-2.5 milioane locuitori versus 300-400 mii. Nimic subiectiv aici. Ce poate fi subiectiv e preferinţa unui om pentru oraş mic, oraş mediu, oraş mare, oraş foarte mare. Sunt oameni care preferă un oraş mediu în defavoarea unui mare. Sau invers. Eu, de exemplu, am preferat foarte mult timp oraşele mari, acum prefer oraşele nici prea mici nici prea mari. Medii. Cât despre comparaţii, în acest criteriu al dimensiunii constă de fapt şi maxima eroare: nu ai cum să compari cum trebuie un oraş mare cu unul mediu, o comparaţie generală e absurdă. Nu poţi compara la modul general nici Bucureştiul cu Clujul, nici Parisul cu Nisa, nici Berlinul cu Heidelbergul. Dar, totuşi, le poţi compara pe diferite criterii gen: “salariu”, “chirie” şi mai ales pe criteriile: “cum mă simt eu acolo” sau “cât de frumos mi se pare mie”. E bine să-ţi cunoşti preferinţele, dar asta nu dă greutate comparaţiei. Dealtfel chiar există clasificări ale oraşelor pe tot felul de criterii, unele normale, unele mai puţin. De exemplu eu găsesc amuzant să compari “calitatea vieţii” şi să pui în top şi Cluj-Napoca şi New-Yorkul şi să-ţi iasă că e mai bine în Cluj-Napoca. Pe aşa criterii e şi mai bine în Zalău iar la Mănăstirea Agapia e lux absolut în comparaţie cu New-Yorkul. Revenind. Bucureştiul e mult mai mare decât Clujul. Cum se traduce asta: depinde la ce vrei să te raportezi. Turistic, în viaţa de zi cu zi, ca trafic, ca salariu etc. În Bucureşti sunt mai multe oportunităţi de a-ţi găsi de lucru sau de a face ceva. Aici pot veni în ajutor cifre referitoare la salariu mediu, şomaj etc. Pentru Bucureşti există şi o dimensiune dată de statutul de capitală. Astfel de avantaje de dimensiuni se pot traduce în multe alte elemente de comparaţie. Dacă eşti muzician şi ai nevoie să imprimi ceva într-un studio de înregistrări sau să mergi la o televiziune, în mod clar în Bucureşti găseşti mai multe studiouri de înregistrări şi ajungi mult mai uşor, fizic vorbind, la o televiziune naţională. Asta de fapt face şi ca majoritatea domeniilor din România să aibă un vârf în Bucureşti, majoritatea companiilor străine să aibă în primul rând sediu în Bucureşti etc.. Şi astfel de criterii continuă la “statutul de capitală”. În mod clar dacă vrei să fii preşedinte şi chiar reuşeşti trebuie să te muţi la Bucureşti.

2.Statutul de capitală şi infrastructura. Statutul de capitală are, în cazul Bucureştiului, o mare suprapunere cu partea de dimensiuni. Împreună cele două de fapt fac din Bucureşti oraşul numărul unu al României. Aici locuiesc şi lucrează conducătorii ţării (ar suna bine dacă n-ar suna rău), aici sunt cele mai înalte căi de apel într-un proces, aici sunt televiziunile naţionale, aici locuiesc majoritatea actorilor şi cântăreţilor noştri preferaţi din România etc. “Aici se dă ora exactă” după cum spune clişeul. Să luăm de exemplu situaţia vizelor. Ambasadele sunt în Bucureşti. Dacă eşti clujean şi ai nevoie de viză de Statele Unite mergi la Bucureşti, dacă eşti bucureştean nu mergi la Cluj-Napoca. E o comparaţie simplă ce nu apare în articolul citat la început şi de fapt una din foarte multele comparaţii în care există diferenţe clare între oraşe tocmai prin prisma dimensiunii şi statutului de capitală. În aceeaşi ordine de idei, dar în mod clar multe merită o bifă separată, putem marca şi altele: sistemul sanitar, turismul, spaţiile verzi, capacitatea hotelieră, numărul se săli de conferinţă etc. Dacă tragedia de la Colectiv s-ar fi întâmplat la Cluj-Napoca numărul supravieţuitorilor ar fi fost cu mult mai mic din simplul motiv că numărul total de paturi cu ventilator e mult mai mic. Numărul de paturi de terapie intensivă în Bucureşti e mai mare, spitalele sunt mai multe şi mai mari. Cum sunt e altă poveste, dar sunt. Sunt realităţi, le detaliez în punctul 3 într-un tablou mai larg.

3. Sistemul sanitar. Am menţionat mai devreme un aspect legat de numărul de paturi de terapie intensivă, doar că am dat un exemplu care reprezintă o situaţie extremă, rară. Sistemul sanitar poate fi comparat prin prisma a numeroşi parametri, nu doar ai extremelor dar mai degrabă ai mediei şi probabilităţii, ai îngrijirii de zi cu zi. Per total şi în spiritul articolului aş spune că Clujul şi Bucureştiul sunt, ambele, rezonabile. Dacă ai copil bolnav ai Unităţi de Primiri Urgenţe şi la Cluj şi la Bucureşti, ai acces la medici pediatri în sistem privat etc. Dacă eşti tu însuţi bolnav ai acces la specialişti în ambele. Cu tarif diferit, dar ai acces. Şi aici e “mere cu pere” dacă iei totalul dar e comparabil dacă iei media. Bucureştiul are spitale mari şi multe, dar şi locuitori mulţi. Dacă te muţi din Cluj în Bucureşti sau invers nu ai niciun şoc cultural în raport cu sistemul medical. Eu am pacienţi mutaţi din Bucureşti în Cluj, cel puţin pe partea mea de activitate (diabetologia) nu există nicio diferenţă de acces sau de îngrijire. Tot pentru scor egal: stomatologia e probabil similară ca servicii, se pun implanturi dentare şi în Cluj şi în Bucureşti. Probabil diferă preţurile dar diferă şi salariile şi, per total, eu cred că principalii parametri şi impresia generală sunt asemănătoare. Numarul de medici la suta de locuitori poate e chiar identic. N-am cercetat. Dar, în orice caz, e suficient. Depinde mult ce analizezi. Ambele sunt, totuşi, oraşe cu infrastructură medicală bună. Cum e sistemul medical românesc asta e altă poveste. Pentru cei ce vor în notă negativă: dacă nu sunt la fel de bune, sunt la fel de proaste.

4. Aşezarea geografică şi conexiuni. Încep cu transportul terestru. Bucureştiul e aproximativ la 2 ore cu maşina de Marea Neagră şi 3 ore de Delta Dunării (a mi se ierta inexactităţile), din Cluj distanţa e aceeaşi plus Cluj-Bucureşti, care nu e tocmai mică. Nu simţi lipsa asta decât atunci când te muţi din Bucureşti în Cluj, ca mine, şi constaţi că Vama Veche e brusc foarte departe. Consolarea e aeriană. Clujul e conectat bine şi Bucureştiul şi mai bine. Aeroportul e mai mare la Bucureşti, asta e clar, şi destinaţiile mai multe. Dar dacă adaugi doar cele 30-40 de minute de zbor Cluj-Bucureşti iese rezonabil pentru ambele. Într-un ton pozitiv pentru ambele oraşe şi pentru iubitorii de avioane: şi Bucureştiul are Clujul aproape şi invers. Revenind pe pământ, Bucureştiul are în apropiere Valea Prahovei, Clujul are la acelaşi gen de distanţă Maramureşul. Cât priveşte pârtiile, depinde de nivel. Clujul, de exemplu, are el însuşi pârtie de schi de amatori (pe Feleacu) şi Austria mai aproape. Bucureştiul are Valea Prahovei dar are Austria mai departe. Invers, la capitolul băi termale Clujul are la 3-4 ore, Bucureştiul are la el însuşi, la Therme. Din toate acestea, totuşi, majoră ca diferenţă mi se pare apropierea Bucureştiului de mare şi Grecia şi a Clujului de Austria. Cât priveşte clima oraşele sunt foarte diferite între ele. Clujul e un oraş de depresiune, cu foarte mari oscilaţii termice: e posibil ca dimineaţa şi seara să fie foarte frig şi la prânz foarte cald. Bucureştiul e mult mai blând şi unitar. Clima în Cluj-Napoca e un minus şi se vede asta în numărul extrem de mare de afecţiuni reumatologice.

5. Cutremur. Bucureşiul e în zonă seismică, Clujul nu. Bucureştiul deja a avut un cutremur devastator şi altele puternice. Clujul nu. E un parametru ce, într-adevăr, diferenţiază cele două oraşe.

6. Serviciul. Serviciul ne ocupă cea mai mare parte din timpul cât suntem treji. E motivul major de locuit oriunde. Serviciul intră, un pic mai concret, la rubrica oportunităţi care e direct legată de dimensiuni şi puterea economică, ambele în favoarea Bucureştiului. Cred că doar ca IT-ist ai şanse mai mari să ai un serviciu mai bun în Cluj-Napoca. In rest nu văd în ce ramură ar fi Clujul superior Bucureştiului, nici ca medie, nici ca bază, nici ca extremă superioară. Per total cred că la Bucureşti şansa de a găsi un serviciu e mai mare, atât la cele necalificate cât şi la cele mai calificate şi salariile sunt mai mari. Am atins mai devreme nişte categorii. Muzicienii de exemplu au mai multe de făcut în Bucureşti decât în Cluj şi pe acelaşi criteriu şi alte categorii: avocaţii au mai mulţi clienţi, doctorii mai mulţi pacienţi etc.. Dacă eşti asistentă medicală şi Bucureştiul are, spun un număr la întâmplare, 10.000 de asistente iar Clujul are 2.000 de asistente, iese mai bine Bucureştiul. Dacă eşti într-o firmă străină, “corporatist” cum se spune, şi în Bucureşti sunt 10.000 de joburi de corporatist iar în Cluj 2000, atunci Bucureştiul iese mai bine. Dar să nu mă pierd. Cumva partea cu serviciul e la 1, la “oportunităţi” dar l-am pus şi separat.

7. Timpul liber. În afară de serviciu ar mai fi timpul liber şi somnul. Somnului nu-i mai dau bifă că nu cred că se doarme nici mai bine nici mai rău în vreunul din cele două oraşe. Pentru timpul liber depinde depinde ce hobby-uri ai. Dacă citeşti, citeşti oriunde. Dar dintre cele ce impun infrastructură: dacă vrei să alergi, alergi oriunde dar ai mai multe locuri unde poţi alerga în Bucureşti. Dacă vrei să bei o bere, găseşti în ambele oraşe dar sunt mai multe variante în Bucureşti. Concerte sunt în ambele. Eu găsesc că timpul liber se poate petrece foarte frumos şi în Cluj şi în Bucureşti, chiar dacă în Bucureşti variantele sunt cu mult mai multe. Totuşi le dau un 10 ambelor. Dacă tot am pomenit concertele, Bucureştiul are o istorie veche, au fost la Bucureşti şi Michael Jackson, şi Metallica, şi Bon Jovi şi Madonna şi am putea continua. De o vreme a intrat şi Clujul pe hartă şi, din fericire, au început să vină artişti mari şi aici. Eu personal am fost la Dire Straits, Sting, Depeche Mode şi merg şi la Lenny Kravitz. Şi au mai fost destui şi aici, fie la Untold şi Electric Castle, fie cu alte ocazii. De exemplu Beyonce. Clujul e, de o vreme, un oraş al festivalurilor, Bucureştiul e o capitală aflată de mai mult timp pe “circuitul mare”. Şi la vizionări de sport stau bine ambele, ba chiar Clujul are o sală polivalentă mai bună decât are Bucureştiul. Dar să nu lungesc nici aici. E bine în ambele. Şi chiar se merge din unul în altul la ocaziile mari. La teatre de departe Bucureştiul e mai generos, pe de altă parte Clujul are un festival de film. Cinema-urile în schimb nu mai reprezintă vreo problemă nicăieri de când sunt mall-uri cu multiple săli. Malluri sunt douăzeci în Bucureşti şi două în Cluj dar asta nu înseamnă prea mult: dacă vrei să mergi în mall o poţi face în ambele oraşe. Dacă erau 10 într-unul şi 0 în celălălt era rău. Şi, ce să vezi, când am venit în Cluj, in 2005, oraşul nu avea mall-uri. Bucureştiul avea. Bine că a trecut momentul.

8. Chiriile. Acum îmi dau seama că am greşit în paragraful anterior la somn. Somnul e mai scump în Cluj-Napoca. Chiriile sunt mai mari. Chiar sunt mai mari. Şi oferta mai mică. Şi apartamentele mai scumpe. Sunt suficiente date pe net despre preţul mediu al apartamentelor, acum când scriu un apartament banal de 2 camere în Cluj-Napoca e 70.000-80.000 de euro. În Bucureşti probabil iei 3 camere cu aceiaşi bani într-o zonă asemănătoare. Vorbesc de chiriile reale şi preţurile reale, pentru că, altfel, Clujul, oraşul Caritasului, continuă tradiţia cacialmalei şi tot felul de oameni s-au trezit că vând şi închiriază la preţuri exorbitante. Doar că asta se întâmplă doar online, în realitate nici nu vânt şi nici nu închiriază la preţuri exorbitante. Dar chiar şi aşa preţurile reale sunt mai mari în Cluj.

9. Traficul. Aici e subiect lung şi de mare angajament pe Facebookul meu o vreme, o să stau un pic pe subiectul ăsta. Va să zică Barbu Mateescu spune, în articolul către care am trimis referinţa la început, că transportul în comun în Cluj e ok, că el nu merge cu maşina în Cluj şi că orele de maximă aglomeraţie, 7-9 şi 16-18 sunt rele. E o versiune idilică. Dar ce te faci dacă eşti în postura mea, de a fi în trafic exact între orele alea? Să o luăm logic. În ambele oraşe lumea se plânge de trafic. După părerea mea traficul in Cluj e infernal la orele de vârf şi e un mare minus al oraşului. După părerea bucureştenilor traficul în Bucureşti e infernal la orele de vârf şi e un mare minus al oraşului. Acum comparăm, aşa cum am comparat la bune concertele, nişte rele. Care e mai rea din cele două îmi e greu să zic. Dacă stai în Militari şi ai serviciu în Iancului e rău. Cu metroul la ore de vârf e rău. Poate nici nu te poţi urca la Victoriei, dacă ai de schimbat acolo, la ora 8. Iar dacă stai în Cluj 45 de minute pe un traseu pe care în weekend îl faci în 10 şi îţi iese pe zi o oră şi jumătate pierdută…se cheamă că nici aici nu e roz. Mai departe ar fi, în cazul automobiliştilor, cum se conduce. La Bucureşti eu spun că se conduce mult mai civilizat, nu se trece pe roşu, nu se claxonează cât la Cluj. E părerea mea. De fapt trecutul pe roşu nu e părere, am pus cândva mai multe filmuleţe cu semaforul dinspre Titulescu spre Cipariu. Când e aglomeraţie se dă roşu şi nu se opreşte nimeni, toţi se bagă în intersecţie până nu mai pot, fizic. Apoi toate intersecţiile sunt pline şi e ca şi cum s-au desfiinţat semafoarele. E o crasă lipsă de civilizaţie. La Bucureşti eu n-am văzut aşa ceva. Iar la claxoane e greu de cuantificat. Totuşi parametrul major de analizat e timpul pierdut. Cred că e similar în cele două oraşe, doar că în Cluj în 45 de minute înaintezi foarte puţin, ca kilometri. Cât despre transportul în comun, nu ştiu ce să compar: cum merg autobuzele aici nu mai ştiu de foarte mulţi ani pentru că n-am mai mers cu autobuzul, dar am auzit de bine. Metrou Bucureştiul are, Clujul nu. Păcat. Şi mai e taxiul. In Cluj mersul cu taxiul e confortabil, taximetriştii amabili. E un plus. În Bucureşti nu, aşa spun cei mai mulţi. În Cluj, din acest motiv, nu se merge cu Uber. În Bucureşti da, iar Uberiştii, din câte am auzit, sunt şi ei foarte amabili. Asta e ecuaţia corectă a taxiului în momentul în care scriu. La datul restului la taxi: da, cele două oraşe sunt diferite şi e unul din şocurile culturale. În Cluj primeşti la o cursă de 9.2 lei rest un leu de la 10 lei.

10.Siguranţă stradală şi, în general, cum te simţi pe stradă. Aici e mai bine la Cluj-Napoca, o spun direct. La miezul nopţii mergi fără nicio problemă în centrul Clujului. Probabil la Bucureşti nu e chiar aşa. Câini nu sunt în niciunul din cele două. Când erau câini la Bucureşti ai fi putut spune că nici nu încape comparaţie. Cu siguranţă cifrele de tâlhărie pe stradă sunt incomparabile. La fel, şansa de a fi agresat, înjurat etc., cred că e mult mai mică în Cluj-Napoca. Aici s-ar mai putea detalia şi probabil există cifre dar eu mă refer la senzaţii generale. În centrul Clujului e chiar foarte frumos dacă iei în calcul oamenii care îţi intră în raza vizuală, în centrul Bucureştiului e mai divers. În cartiere cred că sunt diferenţe mari. În cartierele rele ale Bucureştiului e mult mai rău decât în cartierele rele ale Clujului. Nici nu ştiu care sunt alea. La Bucureşti ştiu. Pe de altă parte şi Bucureştiul are cartiere întregi de vile şi clădiri vechi unde te poţi plimba în maxim confort la orice oră, sunt zone imense pe unde mă plimb când merg la Bucureşti. Clujul nu are aşa ceva, poate Andrei Mureşanu ar fi un fel de mică mostră a ceea ce sunt cartierele de vile ale Bucureştiului tip Cotroceni, Primăverii etc. Dar ca să nu iasă roman aliniatul, sentimentul de “a fi pe stradă” în Cluj-Napoca e unul foarte pozitiv. În Bucureşti e foarte plăcut în nord şi nu e lăudabil în sud. Iar media nu iese favorabilă comparativ cu Clujul.

11. Aspect, aer general şi turism. Aici povestea e frumoasă şi o încep cu mici descrieri ale oraşelor. Bucureştiul e un oraş de şes cu un centru vechi cu clădiri monumentale, multe din Belle Epoque, vremea când era numit “micul Paris”, alternate (haotic) cu clădiri moderne. Zona e înconjurată de cartierele de blocuri, cu un centru comunist monumental la Unirii ce culminează cu a doua clădire ca dimensiuni din lume: Casa Poporului (Palatul Parlamentului). Mai nou conturată, zona Barbu Văcărescu completează trio-ul (alături de zonele vechi şi zonele comuniste) cu perimetrul de clădiri moderne cu iz de “Defense” sau “Canary Warf”, centrată de Sky Tower şi mall-ul Promenada. Revenind la zona centrală, practic Bucureştiul vechi, ea cuprinde bulevarde mari şi zone ample cu arhitectură cu aer parizian precum Kogălniceanu (Regina Elisabeta), Carol I sau Calea Victoriei. Delimitată de Victoriei, în inima Bucureştilor, centrată de Lipscani, se găseşte aria pietonală numită acum “Centrul Vechi”, cu Carul cu Bere, Stavropoleos, Banca Naţională, Hanul lui Manuc, nenumărate terase şi curţi interioare. Pe întinderea largă a Bucureştiului se găsesc parcuri întinse, multe dintre ele frumos amenajate: Herăstrău (actualmente “Regele Mihai”), Cişmigiu, Tineretului, 23 august. Bucureştiul are un aer de metropolă europeană cosmopolită, încărcată de istorie şi arhitectură dar şi de haos balcanic şi amprentată de comunism. Cluj-Napoca, pe de altă parte, e un oraş universitar de dimensiuni prietenoase, cu aer occidental, aflat pe şi între dealuri, cu un centru reprezentat de două pieţe, Unirii şi Avram Iancu, ce comunică printr-o zonă semipietonală. O mică pietonală este “ascunsă” lângă unul din colţurile Pieţii Unirii: zona Casa Corvin – Piaţa Muzeului. În spatele zonei centrale se găseşte Parcul Central cu lacul Chios şi, tangent parcului, complexul modern format din stadionul Cluj-Arena şi Sala Polivalentă, delimitate, la rândul lor de Someşul Mic. Înspre “verticală” veghează dealul Cetăţuia cu promenada cu panoramă, iar într-o altă laterală a centrului Grădina Botanică. Cam aşa s-ar descrie rapid cele două oraşe, am făcut asta pentru a delimita bine tipul de oraş. Bucureştiul e un oraş mare, oraş-capitală, bogat, complex, zgomotos, viu. Clujul e un oraş mediu, universitar, intim, prietenos. Eu unul îndrăgesc ambele stiluri de oraşe. Dacă ar fi să fac o comparaţie a zilelor necesare pentru a le vizita, eu zic că Bucureştiul e un oraş ce merită cam 3-4 zile pentru a-i simţi pulsul şi a-l cunoaşte în complexitatea lui iar Clujul e un oraş de o zi pentru un turist venit cu unicul scop de a vizita. Bucureştiul nu e în sine un oraş turistic, dar are din plin ce oferi vizitatorilor. Clujul e mai puţin turistic decât Braşovul sau Sibiul dar viaţa ce îl animă, atmosfera studenţească şi festivalurile îi dau adevărata dimensiune. Are farmecul lui. Încheind punctul, eu cred că le putem iubi pe amândouă la fel de mult. Avem pentru ce.

12. Viaţa în cetate. Punctul final e şi cel mai picant. Practic aici mă refer la atmosfera generală: oameni, mentalitate, ce simţi când eşti stabilit. Pentru Bucureşti vorbesc dintr-o combinaţie de amintiri cu desele vizite la familia mea din Bucureşti sau cu ocazia întrunirilor medicale fixate acolo. Pentru Cluj vorbesc din postura de locuitor. Oraşele sunt foarte diferite. Foarte. Merg numeroase subpuncte aici dar le iau cursiv. Mai întâi ca şi impresie generală clujenii sunt extraordinar de mândri de ei, au un patriotism local extrem de puternic. Bucureştenii nu, ei de obicei îşi denigrează oraşul. Mai apoi clujenii au prostul obicei de a detesta Bucureştiul, cel mai adesea în necunoştinţă de cauză. E chiar un fel de tradiţie în a denigra Bucureştiul şi sudul. De ce se întâmplă asta nu ştiu dar e păcat. Invers nu se întâmplă, dimpotrivă, bucureştenii şi locuitorii sunt deschişi şi n-au complexe de superioritate faţa de provincie. Pentru bucureşteni provincia e ceva care oricum trage spre Bucureşti, un fel de loc de vacanţă, de evadare, e şi locul de unde provin foarte mulţi din prietenii lor. Trecând peste raportarea la alte zone, viaţa propriu-zisă e marcată şi ea de diferite trăsături pe care le poţi vedea când vine vorba de servicii, muncitori, ghişee etc. La Cluj te simţi mult mai confortabil în tot ce înseamnă contacte umane: taximetrişti, ospătari, funcţionari. Am avut şocul ăsta cultural la venirea la Cluj, a trebuit să-mi fac transfer între spitale şi nu prea înţelegeam de ce sunt toţi aşa amabili aici. Tot din primele şocuri, spunând în Cluj că mă mut din Bucureşti, am dat brusc de partea cu detestatul Bucureştiului, era ca un curent filosofic local. Ce au oamenii ăştia cu Bucureştiul îmi e greu să înţeleg, doar Ikea şi câte un concert mai pot descreţi fruntea unui clujean când vine vorba de Bucureşti. Dar fie şi aşa, te obişnuieşti şi cu asta. Apoi e partea de minorităţi. Clujul are minoritate maghiară. E ceva pozitiv. Bucureştiul nu se poate lăuda cu ea. Eu personal am foarte bune colaborări şi chiar o prejudecată pozitivă când e vorba de cei măcar un pic unguri. Iar convieţuirea e extrem de bună. Ce-o fi fost pe vremea cu băncuţele tricolore, sincer, nu ştiu, dar Clujul în care locuiesc de atâta timp nu are nicio legătură cu nimic din ce s-ar putea numi conflict sau tensiune. Nu există aşa ceva. Aş fi simţit în atât de mulţi ani. Ba dimpotrivă. Apoi aspectul hărnicie. Pare că oamenii sunt mai harnici aici, în Cluj. Dar poate mă înşel. Chiar dacă vorbesc mai lent şi cu “no”. Dar cu mai puţine dezacorduri şi fără “decât” şi “după” puse aiurea. În piaţă nu poţi auzi în Cluj-Napoca: “e 5 lei merele”. Apoi mai e ceva foarte interesant cu privire la atmosfera la serviciu. Mi se pare că în Bucureşti există un puternic spirit al competiţiei, aici nu se simte. Aici parcă există un pic de competiţie în a te lăuda cu mai mult confort în viaţă. Asta cred că e ceva un pic occidental. Dacă e să rezumăm la cuvântul “stres”, în mod clar stresul e mai mare în Bucureşti.

No, asta fu povestea. Eu zic că-s oraşe foarte “faine” Clujul şi Bucureştiul. Diferite, parcă chiar complementare. Clujul e mai “de fiţe”, cochet, occidental, universitar. Bucureştiul e metropolă, cu extreme puternice, capitală europeană în orice sens al cuvântului, cu specificul ei. După mine, două oraşe foarte “iubibile” dacă ai ochi pentru ele.


Scrie un comentariu

Cea mai bună combinaţie din nutriţie. Află părerea unui medic nutriţionist din Cluj-Napoca

Acest articol abordează o temă foarte importantă a nutriţiei moderne, cea a combinaţiilor alimentare. Tendinţele ultimilor ani marchează o preocupare crescândă pentru acest subiect, aşa încât acest blog de nutriţie nu putea, în niciun caz, ocoli subiectul.

Am ales în această postare nu doar să enunţ care este cea mai bună combinaţie din nutriţie ci chiar să o ilustrez, ba, mai mult, să o mănânc. Ca să nu prelungesc suspansul o dezvălui chiar acum: cea mai bună combinaţie din nutriţie e cea dintre ardei copt şi usturoi. Nu doar că ardeiul copt este una din cele mai bune mâncăruri de pe planetă şi România are binecuvântata poziţie geografică şi cultură gastronomică ce permit şi cultivarea şi prepararea acestui fel. Mai mult, România are şi norocul extraordinar de a găzdui minunatul aliment numit Usturoi (salut, Groparu! Sărut mâna, doamna Elena Ivanca!). Ba, ca o încununare a celor două coincidenţe fericite ce binecuvântează poporul român, ca o coincidenţă supremă cele două chiar merg extraordinar în combinaţie! E, realmente, cea mai bună combinaţie din nutriţie. Pentru a o putea utiliza, o versiune bună este asocierea cu carne şi cartofi, de exemplu piept de pui şi pireu. Astfel, combinaţia va fi pusă în valoare şi îşi va atinge maximul potenţial nutriţional, medical şi mai ales hedonic.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

P.S. combinaţia de carne cu cartofi e foarte bună, normală şi sănătoasă. Chestiile alea cu „nu combinați carnea cu cartofii” sunt o prostie.

42276754_1104877689693207_5677554226775982080_n.jpg


Scrie un comentariu

Românul care stă la poveşti pe pista de biciclete

Majoritatea dintre noi avem momente când ne vine să ne facem direct bagajul şi să plecăm din România. Pentru mine astfel de momente se întâmplă când simt că nu mai reuşesc să-mi etanşez bine bula pentru a mă feri de oameni cu care n-aş vrea să am niciun contact: să nu-i văd, să nu mă ciocnesc cu ei. Sunt extrem de mulţi oameni de care ajungi să te ciocneşti deşi nu ţi-ai dori: unii pe Facebook (mediu devenit îngrozitor în ultimii ani), alţii în trafic, alţii pe la diverse forme de ghişee, bariere, instituţii, magazine, nu mai spun de vecinii de la bloc, vecinii de oriunde. Practic orice loc unde sunt oameni. Ba chiar unde nu sunt oameni dar au rămas nişte PET-uri după ei. Iar problema per total nu ţine de faptul că dai ocazional peste câte unul. Gen un vânzător oarecare la un magazin de bricolaj de care trebuie să te rogi intens ca să cumperi ceva de acolo, mai precis o uşă care să aibă şi toc. Pentru că au în stoc tot felul de modele de uşi de 70 şi tocuri de 80 şi tu pui întrebări aiurea şi îi consumi omului cheful de muncă cu dorinţa ta de a lua o uşă cu un toc de aceeaşi dimensiune. Nici măcar nu e vorba de el în articol. Ţine de faptul că dai de mulţi ca el. Ţine de o masă critică.

Mergeam azi cu bicicleta pe pista de biciclete. În mijlocul pistei stăteau de vorbă doi bărbaţi cu două fetiţe mici de mână. Am ajuns în dreptul lor, am zis politicos “pardon” (că n-aveam claxon) în dreptul celui ce stătea exact în mijloc, adică avea un metru în stânga şi un metru în dreapta până la marginile pistei. M-am uitat în ochii lui relativ binevoitor. N-a clipit, n-a schiţat nimic. S-a mişcat cu vreo 20-30 de centimetri, cât să frânez şi să îl ocolesc cât de cât, dar n-a ieşit de pe pistă. A rămas, după cum se spunea la noi în facultate la anatomie la traseele de artere, la “două treimi cu o treime”. Asta se întâmpla în parcul sportiv Gheorgheni, unde pista este roşie iar alături e pavaj gri. Pavajul de lângă oamenii ăştia era şi larg şi liber. Dar oamenii găsiseră că e bună pista pentru o conferinţă. Până la ei au mai fost vreo 3 care mergeau pe pistă. Asta în 30 de minute.

Proful Iamandescu ne povestea în facultate, la cursul de psihologie medicală, că există diferite forme de stres (în limba română cu un singur s), şi nu e vorba doar de stresul pozitiv (eustres) şi cel negativ (distres) dar există clasificări pe intensitate şi există un fel de stres cumulativ provenit din microstresuri. Microstresuri pot fi multe: de la faptul că te-ai îngrăşat şi nu te mai închei aşa de uşor la şireturi la faptul că nu ştii unde ţi-ai pus cheia sau că îţi sună alarma la telefon exact când era cât pe ce să adormi. Nu mai ştiu cifra, dar undeva în jur de 20 de microstresuri era media, în general, într-o zi.

Omul de pe pista de biciclete s-a nimerit azi să fie pentru mine unul din cele 20 de microstresuri zilnice. Omul ăsta de fapt e motivul pentru care mă oboseşte frecvent trăitul în România. Omul care se uită, identifică cu siguranţă culoarea roşie a unei piste de biciclete, vede biciclete şi totuşi nu se sinchiseşte să iasă de pe pistă să vorbească alături, în ditamai spaţiul în care se putea aşeza, la exact o jumătate de secundă distanţă. Pe om nu-l presa nimic să stea acolo. Stătea din impecabila lipsă de orice fel de interes faţă de semenii care ar fi putut utiliza pista respectivă. Iar microstresul meu nici măcar nu e existenţa omului ăsta, un oarecare cu aspect de om normal din “clasa de mijloc”. Microstresul e gândul că pe ăştia nu-i poate schimba nimeni şi nimic şi sunt prea mulţi. Ăsta e românul care în România te presează în trafic să te dai, dacă poţi, în şanţ la 100 la oră ca să treacă el cu 150 cu BMW-ul second-hand. Ăsta e românul care înjură pe Facebook. Posibil chiar fără greşeli gramaticale. Spuneam că avea fizionomie de om “normal”, probabil era un IT-ist clujean cu salariu bun. Poate că am nimerit o excepţie, nu am nimic (rău) cu IT-iştii clujeni, e referitor la faptul că era exact genul de om de la care te-ai aştepta să nu stea pe pista de biciclete.

Sunt pasionat, recunosc, de eterna dilemă a “schimbării care porneşte din noi”. Eu nu cred în ea. Eu, tocmai, cred că toate schimbările pleacă în general de sus şi din aerul general al societăţii, există ceva ce se poate numi “atmosferă generală” în ţara asta şi în oricare altele. Eu cred că şi atmosfera asta vine de sus. Mi-au mai explicat prietenii că “de sus în jos” interacţionează cu “de jos în sus”. Dar nu m-au convins. Desigur, mai e şi problema mare că “sus” nu e cine trebuie, în toate sensurile posibile. Atmosfera asta nu s-a făcut în 2-3 ani. S-a făcut cel puţin în 30 de ani. Am trăit cu toţii, inclusiv omul ăsta, în 30 de ani de epocă “de tranziţie” sau cum se cheamă şi a văzut ce am văzut cu toţii. Că rezultatele la şcoală nu sunt un mare indiciu despre succesul în viaţă, că şmecherii şi descurcăreţii o duc mai bine, că nu e eficient să-ţi pese de cel de lângă tine, de fapt nici nu e bine să ai astfel de gânduri. De fapt nici nu le ai, că n-ai de unde. Mai exact şi mai concret, ultimii 30 de ani i-au spus omului ăsta că pur şi simplu poţi sta de vorbă cu un prieten pe pista de biciclete. Iar asta în Cluj-Napoca, oraşul vedetă al României moderne, într-un foarte frumos parc sportiv populat, cu foarte mici excepţii, de corporatişti. Nu văd niciun motiv pentru care schimbarea ar porni din omul ăsta. Şi nici din mine. Eu i-am dat semne să se dea de pe pistă, el nu s-a dat. Poate că unii ar spune că ar fi trebuit să mă dau jos să mă bat cu el sau cine ştie ce versiuni bune de schimbare “din mine” aş mai fi avut. Cu siguranţă nici versiunea “de sus” nu merge în cazul de faţă, e practic imposibil să faci legi ca oamenii să nu stea pe pista de biciclete. Schimbarea, absolut teoretic vorbind, ar putea veni doar în timp şi dintr-o masă critică de oameni cu bun simţ şi educaţi. Cred că nu avem aşa ceva şi că 30 de ani de când sistemele de valori sunt complet date peste cap se simt. Se simt deceniile când a fi medic era echivalent cu a fi un fraier care se crede în Doctor House şi care toacă banii părinţilor timp de vreo 15 ani până la primul salariu peste 500 de euro (în cazul aproape absurd în care alege România). Se simt deceniile în care a fi profesor era echivalent cu a fi un asistat social care, de fapt, câştiga mult “pe oră” într-un job care oricum nu e vreo mare chestie de când cu Wikipedia. Se simt toate. Se simt şi pe omul ăsta de pe pista de biciclete.

După ce am trecut de el am oprit, la vreo 50 de metri şi m-am întors să mă uit. Era tot acolo.


Scrie un comentariu

Legătura dintre filmul ‘Hitch’, nutriţie şi croissant

E de început acest articol pe alocuri autobiografic cu o frază banală: şi nutriţioniştii mănâncă. Tema e destul de exploatată: uneori ca banc (cel cu popa), uneori câte o publicaţie găseşte bun subiectul pentru un articolaş online, uneori ce mănâncă nutriţioniştii e important pentru cei ce vin la ei, aici e un oarece consens în a considera că un nutriţionist cu o obezitate extremă nu e credibil (deşi aş obiecta că ar putea fi un foarte bun nutriţionist pe o patologie oarecare, diferită de obezitate). E clar că există o logică a felului cum îşi aleg oamenii sfătuitorii în ale nutriţiei: unii vor nutriţionistul pe post de model, fie că e vorba de manechine, vedete, culturişti etc. E o realitate. Alţii îl vor pe post de specialist. Dacă se poate şi ambele, e şi mai bine. Doar că e foarte rar. Alţii cad în tot felul de poveşti şi manopere de marketing. Eu n-am genul de pacienţi care mă caută pentru că aş fi un model, asta nu pentru că n-aş putea fi un model (mai degrabă pentru corporatişti, pentru că meseria mea nu diferă cu mult, lucrez de pe un scaun în majoritatea timpului) dar pentru că niciodată nu fac caz de ce mănânc şi cum mănânc, pur şi simplu nu-mi stă în fire şi nu mi se pare că e de vreun interes pentru pacientul din faţa mea. În plus e şi mai greu să fiu model pentru că în majoritatea timpului mă ocup de boli pe care eu personal nu le am.

Dar să revin la subiect: Hitch şi nutriţia. Hitch e acel film în care Will Smith învaţă bărbaţi nepricepuţi în ale seducţiei ce să zică, ce şi cum să facă pentru a-şi cuceri aleasa şi chiar reuşeşte, cu foarte mici excepţii. Uneori nu ies contextele şi cuvintele aşa cum trebuie. În final concluzia lui e: “basic rules? There are none…”. Revăzând de curând filmul şi ultima replică mi s-a făcut instantaneu conexiunea cu ce facem noi în nutriţie. Stabilim reguli, ne ţinem de ele, de cele mai multe ori merge, uneori nu merge, uneori au succes cu totul alte demersuri decât am fi crezut. E un fenomen Hitch-Albert-Allegra.

Ideea acestui (mult zis) articol mi-a venit după un concediu recent în care am abuzat de croissante şi salate de fructe dimineaţa. Pentru că aşa era acolo unde am fost micul dejun. Ştiu, acum mi-am pierdut 99% din potenţialii pacienţi. Asta nu e aşa rău, îmi rămâne mai mult timp pentru blog. Dar surpriză. Cu toate croissantele (au fost şi zile cu 6-7 dimineaţa) am slăbit 2 kg în 10 zile. Acum s-au pierdut şi ultimii 1%. Sau poate am recuperat 50%. Care ar fi concluzia? Tentaţia ar fi să spun ca Hitch…”basic rules? There are none…”. Dar poate greşesc…

De fapt ce scriu acum e versiunea relaxantă a articolului; “alimente care slăbesc şi alimente care îngraşă” care va veni, doar că îl scriu într-un stil post-vacanţă.  Va să zică croissantele slăbesc? Sau cum? Ce alimente slăbesc? Până la articolul serios aş spune că o foarte bună concluzie ar fi că: “nimic nu slăbeşte, nimic nu îngraşă”. Apoi m-aş contrazice singur spunând că legumele sigur nu îngraşă. De fapt unde e secretul? Răspunsul e simplu şi, poate, dezamăgitor: e în ansamblul a ceea ce se întâmplă cu hipotalamusul nostru. Ştiu că am scris un cuvânt urât, hipotalamus, dar acolo se dau semnalale de îngrăşat şi slăbit. Acolo e ceea ce se numea în trecut: “centrul foamei şi saţietăţii”. Hipotalamusul primeşte semnale nu doar de la croissant ci de la tot contextul vieţii noastre: alimentaţie, odihnă, sport, boli, ba chiar şi de la istoricul nostru nutriţional (sunt destule diete care “lasă cicatrici” pe hipotalamus, am mai spus-o). Dacă croissantul e în vacanţă şi urmat de relaxare şi nenumăraţi kilometri de plimbare el dă un fel de semnale. Dacă e prima masă într-o zi stresantă la birou atunci dă altfel de semnale. Ăsta e răspunsul. Mai departe pe fir vin întrebările asupra cărora pe Internet planează tot felul de teorii. Contează caloriile? Da, contează. Contează sportul? E adevărat că sportul nu slăbeşte? Da, contează. Nu, nu e adevărat. E adevărat că scos din orice context să “arzi” 100 de kilocalorii cu un oarece sport e cam puţin din totalul caloriilor zilei, fie ele 1500 sau 2000. Şi e extrem de uşor să mănânci de 100 de kilocalorii, îţi ia două secunde. Dar, pe de altă parte, sportul acţionează prin multe alte mecanisme decât caloriile. De exemplu sportul e un modulator epigenetic. Contează că mănânci fructe? Că mănânci dulciuri? Da, contează. Dar contează doar în context. Dacă le mănânci şi slăbeşti cu ele e bine, nu? Am scris destul despre teoria “fructele îngraşă”, o teorie care a picat ca la implozie în faţa lui Haplea Fructaliu, omul real care mânca tone de fructe şi era piele şi os. Dar ca să nu creez prea multă bucurie, mai e o întrebare. Poţi mânca orice şi oricum şi slăbi? Din păcate nu. Ce am spus înainte e doar că nu poţi lega superficial un aliment sau ingredient sau chiar comportament de un fenomen mult mai larg care implică genetică, sistem nervos, endocrin, metabolisme, psihologie, obiceiuri, sport, cultură, context. Succesul în nutriţie de fapt o aliniere de astre. Dacă nu mi-am luat până acum copyright pe expresia asta mi-l iau chiar acum.

Deci? Reguli de bază în nutriţie? Poate că spune Hitch că nu sunt, dar o spune după o lungă carieră în care pe baza regulilor a obţinut rezultate foarte bune. Nu în nutriţie, dar cam pe-acolo. Nutriţia funcţionează după reguli. Cu sau fără croissant şi fructe.


Scrie un comentariu

Noutăţi în lista de antidiabetice din România: 3 reprezentanţi noi ai clasei “agonişti de receptori GLP-1”

Recent a avut loc la Bucureşti lansarea pe ţară a antidiabeticului liraglutid (Victoza, producător Novo Nordisk). Această lansare urmează la puţin timp lansării “colegului de clasă” dulaglutid (Trulicity, producător Lilly) şi combinaţiei de insulină cu lixisenatid în stilou injector comun (Suliqua, producător Sanofi). Cele 3 medicamente noi se alătură unei molecule deja prezente de mai mulţi ani în prescripţiile diabetologilor, exenatida, disponibilă sub două versiuni: cea cu injectare săptămânală (Bydureon, producător Astra-Zeneca) sau zilnică (Byetta, producător Astra-Zeneca). Informaţiile mai sus prezentate şi listele exhaustive cu medicamentele disponibile pentru pacienţii din România sunt publice şi în permanenţă disponibile şi actualizate pe pagina Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (www.cnas.ro). Alături de extinderea clasei ce cuprinde medicamentele mai sus menţionate, în 2018 lista de antidiabetice disponibile gratuit pentru pacienţi s-a extins şi cu medicamente din alte clase, în particular cea a inhibitorilor DPP-4, inhibitorilor SGLT-2 şi o nouă clasă de insulină, insulina ultrarapidă, prin reprezentantul Fiasp (producător Novo Nordisk).

Clasa agoniştilor receptorilor de GLP-1 împreună cu clasa inhibitorilor de DPP-4 sunt reunite sub termenul: “medicaţii incretinice”, ele au la bază efectul hormonului intestinal GLP-1: primele medicamente sunt substanţe similare sau care exercită efecte similare cu GLP-1 (glucagon-like peptide 1) iar celelalte sunt medicamente ce cresc nivelele hormonului GLP-1 produs în mod normal în organism, prin inhibarea degradării de către enzima dipeptidil-dipeptidază-4 (DPP4). Inhibitorii de SGLT-2, cealaltă categorie de medicamente cu reprezentanţi în extindere atât pe plan mondial cât şi în România, acţionează prin creşterea eliminării de glucoză la nivelul rinichilor (efect glucuretic). Atât terapiile incretinice cât şi cele glucuretice constituie ceea ce în prezent primeşte adeseori denumirea de “tratamentul modern al diabetului”.

Cel puţin două elemente explică extinderea pe plan mondial a acestor clase. Pe de o parte un element este cel legat de rezultatele clinice, practice: mecanismele acestor terapii în comparaţie cu alte terapii prezintă avantaje în ce priveşte controlul glicemiei, în mod special prin reducerea riscului de hipoglicemie, şi greutăţii: niciunul din reprezentanţii acestor clase moderne nu prezintă risc de creştere în greutate, dimpotrivă: unii agenţi au efecte de scădere în greutate. Notabil, liraglutidul, într-o altă concentraţie decât cea utilizată în diabetul tip 2, este şi un medicament aprobat în Statele Unite pentru utilizare în obezitate chiar în absenţa diabetului. Un al doilea element care explică dinamica medicamentelor utilizate în diabet este reprezentat de impactul pe sistemul cardiovascular. Sunt mai mulţi ani de când antidiabeticele nou apărute trebuie să treacă prin filtrul datelor de siguranţă cardiovasculară. Cel puţin doi reprezentanţi ai claselor mai sus menţionate s-au dovedit nu doar neutri, cum o cer ca minimă condiţie aprobările actuale FDA şi EMA, ci chiar protectori cardiovasculari. Aspectul este deosebit de important pentru că diabetul în sine este o boală cardiovasculară, persoana cu diabet tip 2 este mai expusă afecţiunilor din sfera bolilor aterosclerotice/de vase mari: cardiopatie ischemică (angină pectorală, infarct miocardic), accident vascular cerebral, boală arterială periferică. Mai mult: faptul că unele terapii antidiabetice “intră în teritoriul” medicamentelor de protecţie cardiovasculară a ridicat de curând chiar problema apariţiei specialiştilor în “boli cardiometabolice”, intersecţiile dintre bolile metabolice şi bolile cardiovasculare fiind multiple: obezitatea, diabetul tip 2, hipertensiunea arterială, dislipidemiile, steatoza hepatică şi o serie de boli cardiovasculare aterosclerotice sunt o familie de boli şi nu boli independente una de alta.

Profit, în contextul paragrafului anterior, să subliniez cititorilor interesaţi că diabetul zaharat tip 2 nu este o simplă“boală a zahărului” ci, cu mult mai important, este o boală complexă a vaselor de sânge: atât cele mari (inimă, vasele cerebrale şi vasele membrelor inferioare) cât şi cele mici (retină, rinichi, picioare). Aici sunt de menţionat încă două elemente ce fac legătura dintre terapiile noi şi avantajele asupra sistemului cardiovascular. Un element este acţiunea asupra glicemiei postprandiale (glicemia de după mese, măsurată cel mai adesea la 2 ore), un factor asociat de mai mult de 30 de ani cu ateroscleroza (de unde şi unul din aforismele celebre în diabetologie: “ateroscleroza este un fenomen postprandial”). Celălalt element este riscul scăzut de hipoglicemie, incident asociat nu doar cu disconfort clinic semnificativ ci mai ales cu creşterea, pe termen lung, a riscurilor cardiovasculare, ceea ce chiar i-a adus catalogarea drept: “factor independent de risc cardiovascular”.

Închei spunând că disponibilitatea de medicamente noi în arsenalul terapeutic pentru diabetul zaharat în România nu poate fi altfel decât binevenită, aşa cum este binevenită orice extindere a opţiunilor de tratament în orice boală, şi adaug că articolul de astăzi este scris la foarte puţin timp de la un anunţ foarte important pentru copiii cu diabet tip 1, cel că statul român va susţine financiar dispozitive de monitorizare continuă a glicemiei. Sunt veşti bune pentru pacienţii noştri.


Scrie un comentariu

Salutări prietenilor de Facebook. Două vorbe despre motivul pentru care am dispărut

Până la urmă blogul ăsta, chit că are articole cu medicină şi nutriţie, va deveni un blog în sensul propriu-zis al cuvântului, mai exact voi mai scrie păreri generale şi cam ce se scrie pe bloguri generale. Părerea de azi e despre Facebook, un website unde am petrecut destul de mult timp în ultimii ani, cu bunele şi relele lui. Bunele fiind fotografii, umor, faptul că ţii legătura cu prieteni şi cunoştinţe aflate departe, lucruri interesante pe care le mai afli. Relele fiind mai multe. Un rău, găsesc eu, e faptul că Facebookul e, practic, un fel de canal de ştiri exact ca un canal de ştiri de la televizor, ştiri care, practic, ţi se livrează automat în momentul în care derulezi în jos. Poţi selecta ce urmăreşti, într-o măsură oarecare, dar de fapt nu selectezi prea mult. Dacă un prieten dă share la un articol de nutriţie pe care nu l-ai fi citit niciodată, eventual te mai şi tăguieşte să zici ce crezi despre el, practic ţi s-a făcut agenda pe următorul sfert de oră în care citeşti o tâmpenie, dai un răspuns etc. Practic e ca şi cum te-ai uitat la televizor la o emisiune care nu-ţi place. Alte rele sunt legate de faptul că lumea se ia prea mult în serios iar aici lista e lungă. De exemplu sunt unii care te urmăresc dar intervin doar să zică ceva rău, cu ceva bun n-ar interveni nici fripţi. Alţii, de exemplu, se untaguiesc dacă cumva i-ai tăguit într-o poză, că poate sunt prea importanţi pentru poza cu tine. Alţii iau prea în serios ideea de “friend” şi asta de fapt e buba numărul unu, după mine. Aici trebuie să spun că merită felicitaţi autorii siteului pentru ideea de a folosi cuvântul ăsta în loc de “conexiune”, cred că doar această idee le-a adus sute de milioane de dolari. În această ordine de idei, la capitolul “relele Facebookului” sunt cei care la un moment dat decid că nu mai corespunzi ideii de “prieten”. Dar cine, în primul rând, a spus că sunteţi prieteni şi nu oameni care intră pe un site comun de Internet?…A, “e de la ei” cum se zice, de la Facebook. Apoi mai sunt cei care intervin doar să facă activism pentru câte ceva, de obicei ceva cu politica. Eu zic că e ok să ai şi postări politice, sociale, dar asta doar dacă ce ai de zis e în echilibru şi cu altele. Şi tot aşa. Într-un final, istoric vorbind, după entuziasmul de început de a da peste un foarte frumos site comun şi foarte vizual, cu poze, cu glume, cu colegi din şcoală şi liceu, s-a ajuns în zilele noastre la extrema inversă în care Facebookul a devenit un canal prost de ştiri, lumea nu mai pune poze, îşi da unfrienduri, se ceartă, se agită, se încarcă cu tâmpenii… Eu unul cam aşa simt şi mi se pare că epoca socializării pe Facebook a apus. Eu eram dintre cei care postau, am constatat după o vreme nu doar că nu foloseşte la nimic dar, cel mult, postatul îţi aduce nişte sentimente negative. Ba îţi dă o cunoştinţă unfriend că cine ştie la ce n-ai corespuns din iubirile lui politice, ba te pune cineva la punct cu chestii morale, ba te pune la punct că n-ai înţeles bine caricatura cu Halep…Păi ce logică are să intri pe un site de Internet de unde să ieşi indispus când poţi intra pe atâtea siteuri de Internet de unde să ieşi bine dispus. Asta pe lângă faptul că sunt destule chestii frumoase în “offline”. Astea fiind zise dau un share şi pentru prietenii din lista mea de prieteni, ca explicaţie pentru faptul că nu mai postez nimic şi că sunt sănătos şi încă mănânc, deşi n-am mai postat nicio mâncare, încă lucrez, deşi n-am mai pus nicio poză din cabinet…şi tot aşa. Şi zvonul că m-am operat şi sunt pe ducă nu e adevărat. M-am operat, e adevărat, dar la dinţi. Am supravieţuit. Ne vedem cu drag în offline. Canalul rămâne deschis, dar pentru lucrurile plăcute. Pentru celelalte avem destule alte surse. Salutări cu drag.