Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale


Scrie un comentariu

De ce nu e bun argumentul: “eşti medic nutriţionist dar n-ai făcut nutriţie în facultate, asta înseamnă că nu te pricepi la nutriţie”

Nu pot să nu scriu pe ideea asta, mi se pare foarte distractivă şi chiar cred că merită expusă odată clar şi apăsat. Mai precis. Nu rare sunt discuţiile (pe Facebook, la întruniri şi pe unde mai au loc discuţii) în care sare ca dintr-o sticlă de şampanie argumentul: “ăsta e medic nutriţionist, n-a făcut nutriţie în facultate, rezultă de aici că nu ştie nutriţie!”. Oau, staţi uşurel, să lămurim. Eu sunt exact medic nutriţionist, din ăsta care n-a făcut nutriţie în facultate şi mărturisesc că auzind astfel de discuţii aproape intru în pământ de ruşine că sunt ce sunt. Adică e de-a dreptul un handicap să ai titlul de medic nutriţionist? Păi hai să răspund cu prima replică ce merită rostită la argumentul ăsta: “aşa e, n-am făcut nutriţie în facultate, dar tu câtă nutriţie ai făcut la Politehnică?” (zic şi eu o facultate la întâmplare). Şi apoi detaliul numărul doi cu care continuă acest tip de discuţie, foarte îndrăgit de nutriţioniştii-wannabe-fără-titlu-şi-stresaţi-de-cei-cu-titlu: “păi cursurile alea ale voastre sunt foarte proaste”, adică ce se predă pe la medicină, în rezidenţiat, la facultăţile de nutriţie-dietetică, la mastere şi pe unde se mai predă nutriţie. Aşa, şi? Aş întreba eu, direct şi din nou: sunt mai bune cursurile de nutriţie de la Politehnică? Asta pentru că discuţia din subtitrare e de fapt: “eu sunt un inginer pasionat de nutriţie, citesc netul din pixel în pixel pe când nutriţionistul ăsta are nişte cursuri proaste în bibliotecă”. Păi, nu zic, or fi cursurile proaste, chiar jalnice, iar tu, inginerul sau ce eşti tu, citeşti de pe net chestii ca lumea, actualizate. Dar de unde şi până unde se poate de aici deduce că un medic nu poate porni şi el un Google? De unde ai concluzionat că imediat ce vine vorba de nutriţie se duce doctorul direct la valiza din debara să caute notiţele de la cursul ăla nasol din anul 1998? Ce sursă anume are un nutriţionist fără nicio calificare pe care n-o poate accesa un medic?…

Atât despre discuţia asta. Nu e, dragi nutriţionişti-wannabe care vă chinuiţi să transmiteţi ideea că “medicii studiază după cărţi învechite”, avem şi noi net, putem şi noi citi tot ce citiţi voi. Ba chiar e posibil, pe alocuri, să înţelegem un pic mai bine. A, că există nutriţionişti cu diplomă care nu sunt formidabili, cu siguranţă. Dar asta în niciun caz nu înseamnă că a nu avea diplomă e, în vreun fel, vreo calitate în plus.

Dacă mai auziţi pe undeva discuţia, daţi-le celor ce vin cu ideea asta linkul către articol. Cred că e suficient de logic.

P.S. nimic de reproşat Politehnicii, nimic de reproşat tuturor celor ce-şi ştiu locul. Ţinta articolului sunt cei ce vin cu argumentul cursurilor proaste. Nu ţine. E suficient net pentru toată lumea.

Publicat: 19 octombrie 2018. @adriancopcea.com


Scrie un comentariu

“Meet the professor” şi alte chestii româneşti

Cum multe din articolele de pe acest blog sunt şi se arată medicale şi cu nutriţie, m-am gândit să scriu şi un articolaş de blog de duminică seară în stilul acela în care înţeleg eu, fără să ma pricep prea tare, bloggingul. Articolaşul e pe o temă care e posibil să revină periodic şi care are de-a face cu UMF-urile româneşti şi câteva lucruri de organizare a sistemului medical în feude cu lanţ trofic şi ofrande şi argou specific, în fine, lucruri “de culise” pentru cei din afara medicinei noastre mioritice.

Introducere

Va să zică sistemul ăsta medical românesc, scuzaţi eufemismul “sistem”, are în organizarea lui o secţiune (1) de profesii medicale tehnice, practice (care se ocupă cu medicina, cu îngrijitul pacientului) şi o secţiune (2) de profesii medicale teoretice şi didactice (care ar trebui să se ocupe cu instrucţia celor aflaţi în studiu). Prima parte străbate perioadele (de după studenţie) de medic rezident, medic specialist, medic primar (apoi medic pensionar). A doua străbate perioadele de preparator (dacă mai există), asistent universitar, şef de lucrări, conferenţiar, profesor. Cam astea sunt titlurile universitare la noi în universităţile de medicină şi farmacie, adică UMF-urile. Mai e o a treia secţiune (3) a sistemului, doctoratul, care practic ţine de cercetare şi merge sau ar trebui să meargă în paralel cu restul. Ea străbate doar două: doctorand şi posesor de titlu “doctor în medicină”. Mai sunt post-doc-uri, dar pentru connaisseuri, e dincolo de raza noastră de bătaie şi o ramură suficient de secretoasă şi neinteresantă pentru public, dar interesantă pentru beneficiari. Adică pentru post-doctoranzi şi post-doctori-doctori. Şi sigur şi pentru ştiinţă şi post-ştiinţă. Glumesc. Fac asta pentru că sunt pe teritoriu mioritic într-un blog oarecare la rubrica de şveps. Mai e un alt păhărel de şveps pentru alt articol în care ne putem întreba câte ore are o zi de lucru pentru unii şi dacă se aplică fizica cuantică în sistemul medical românesc.
Revenind la partea serioasă. Avem în medicină partea medicală (1), partea didactică (2) şi partea de cercetare (3), trei linii profesionale care merg pe nişte filiere ale lor. În lumea civilizată ele se intersectează într-un mod firesc: medicii sunt medici, indiferent de alte activităţi ale lor (1), universităţile sunt principala autoritate şi reper de încredere şi se ocupă cu instrucţia studenţilor, care sunt “obiectul de muncă” al universităţilor (2) (dar şi cu cercetarea) iar cercetarea e acea activitate (3), paralelă cu primele două (dar afiliată punctului (2) ce aduce contribuţii ştiinţei prin prisma activităţii unui medic anume. Că de acolo de la (3) beneficiază (1) şi (2) într-un final, e o discuţie. Despre intersecţia celor 3 categorii voi filosofa în alt articol, la noi e vorba o intersecţie absolut “particulară”, ca să pun iar un eufemism. Aici mă opresc asupra unui singur colţ al acestui sistem, colţul colţuros, vârful piramidei: profesorul. Mă refer cu umor şi relaxare pe o temă absolut concretă şi las şi alte referiri serioase pentru alte momente şi articole. Profesorul e vârful lui (1), (2), (3) şi încă nişte categorii (4) şi (5) în care intră mass-media, imaginea în rândul pacientului şi alte domenii unde “vreau la profesor” se traduce “vreau la cel mai bun”. Şi traducerea asta o las pe altădată.

Cuprins

Lămurite fiind din introducere rolurile diferiţilor soldaţi ai medicinei în sistem, m-am gândit să fac un pic de referire la un episod simpatic de la un congres de diabetologie. Cum-necum o sesiune de prezentări a primit la un moment dat un titlu un pic bizar pentru un congres. Sesiunea s-a numit “meet the professor”. Ca participant de bază trofică la congres am văzut titlul şi m-am distrat instantaneu. Mai ales că respectivul pe mine nu mă face să-mi plec adânc capul de respect, dar asta e altă poveste care doar o agravează pe principala, dacă n-ar fi fost n-aş fi avut ce povesti. De fapt chiar nici n-are importanţă persoana “profesorului”, nefiind la stenograme politice, părerea mea despre Domnia sa nici atât, dar are importanţă (ne)inspiraţia organizatorilor de a da aşa un titlu. Asta pentru că nu venise profesorul printre muncitorii necalificaţi de la vreun şantier de blocuri din satul Floreşti-ober-Cluj ci era unul din speakerii de congres care se adresează medicilor, deci, cum ar veni, colegilor din categoria (1), or mulţi dintre speakerii de la congrese sunt profesori, ce să fie.

Deci cum să alegi totuşi aşa titlu? “Meet the professor” nu e practic altceva decât românescul “bine boss” sau “să trăiţi şefui”. Ştiţi sintaxele astea carpato-danubiano-pontice (nu, nici asta nu e cu politică) prin care te pui preş ca să cumperi din două vorbe bunăvoinţă. Păi e aşa mare onoare e pentru nişte medici să întâlească un profesor? Stă respectivul ascuns printre hârtii ca Einstein? Sau a ieşit din bârlog ca revoluţionarul ăla din Seinfeld drept care s-a dat George Costanza ca să nu rateze o cursă de la aeroport? Sau ar trebui să fie un medic amabil şi impunător prin aura activităţii sale, un om care vorbeşte cu pacienţii, instruieşte cu drag studenţii, coordonează ştiinţă şi ce mai coordonează ei…Că părea din pliant că venise ză professor din oraşul de provincie mai ceva ca Sting la Cluj-Napoca. Ca să nu se sperie lumea, e de negăsit ceva de rău pe aici pentru soldaţii aflaţi la post care raportează mai sus ieşirile din decor la capitolul obedienţă, iar ca bonus omul nici măcar nu mă cunoaşte (deşi eu îl cunosc), adică e oricum 1-0 pentru el din start. Doar mă amuz de inspiraţia organizatorilor. Şi, de fapt, ne putem amuza şi de faptul că omul chiar a acceptat ca sesiunea să se cheme aşa..

Iar ca să sparg brutal aura lui “meet the professor” cu o paranteză tristă, au avut unii nişte experienţe dramatice cu “meet the professor” pe teritoriul urologiei clujene şi ortopediei pediatrice bucureştene. Şi câte or mai fi. Pentru corectitudine politică însă merită o paranteză bună profesorii adevăraţi, umani, profesionişti. Proporţia dintre cele două paranteze îmi e greu vizibilă acum.

Şi, totuşi, cum e cu profesorii? Sunt crème de la crème?

Păi ar trebui să fie. Iar dacă sunt chiar nu e cazul să îi împopoţonezi cu onoruri aiurea, că un om valoros impune respect fără omagii din astea cu “meet the professor”, mai ales că nu era în culise la Depeche Mode ci la un banal congres unde e firesc să “meet the professor”, nu e vreun moment de marcat cu artificii. Profesorul adevărat e suficient de impunător prin activitate şi calitate umană încât să fie o bucurie să îl întâlneşti, nu un moment înălţător din sintagme goale. Colac peste pupăză e atât de uşor de întâlnit respectivul la orice congres de diabetologie românesc încât momentul respectiv chiar a devenit simpatic. Bine boss.

Încheiere

A, am uitat să vă zic, nu m-a tentat deloc sesiunea respectivă.
Cum spuneam, un articolaş de duminică cu un pic de şveps.