Un mic intermezzo la articolele medicale. Tocmai ce am citit articolul savuros de aici, care citează şi reviewul negativ (şi bun, zic eu) din The Guardian de aici. Cum toţi am avut o părere puternică despre subscripţia publică la Cuminţenia Pământului şi cum, în general, avem păreri puternice despre orice, nu mă pot detaşa de poporul român căruia îi aparţin: am şi eu o părere. Da, ştiu, sunt deja 14.500 de păreri. Cea citată în primul link e destul de “pe o undă” cu a mea şi chiar leagă opera lui Brâncuşi de filmul ăsta, în ideea următoare: uite cum îi derutează avangarda pe clasicii în viaţă. O să mă refer şi eu la ideea asta în două paragrafe cu mici completări care mi se par importante: primul despre film, al doilea despre Brâncuşi.

Despre film. Am cam inţeles ce se întâmplă din ce scrie pe net, mai ales din foarte simpatica postare de pe pagina Letopiseţ (pe care, din păcate, nu reuşesc s-o link-uiesc dar se găseşte uşor pe Facebook). O doamnă nu prea tânără are probleme cu intimitatea, sexul şi o combinaţie între cele două şi îşi ataca problema un pic atipic, cu ajutorul unor oameni: un domn care să facă una-alta lângă ea, dar fără ea, o psihiatră, însăşi regizoarea care înţeleg că şi apare în film etc. Bun. După prezentarea asta în mod clar nu m-aş duce la cinema să-l văd ba chiar să-l am în faţă la televizor aş da pe altceva. Pentru partea de nuditate unii s-au arătat deja ofuscaţi, unii spectatori au părăsit sala iar o instituţie românească n-a finanţat chestia când a avut ocazia. Asta pe partea negativă. Pe partea pozitivă: cei ce au de acordat premiul de la Berlin l-au acordat. Pentru asta un mare bravo regizoarei şi autorilor: înseamnă că, după nişte criterii la care nu ne pricepem, au considerat filmul valoros. Oricât am fi de cârcotaşi, Adina Pintilie s-a dus la un concurs cu o chestie şi a câştigat concursul. Scos din orice context nu văd cum n-ar fi de lăudat asta. Să zicem că işi trimite regizoarea CV-ul undeva şi scrie pe acolo: trofee şi premii: Ursul de Aur, Berlin, 2018. Inţeleg că e şi un festival important. Cum să minimizezi asta chiar nu văd. Până să intru la comentariul cu Brâncuşi mi-a venit mai repede comparaţia cu fotbalistul Cristiano Ronaldo. Mi-a venit ăsta pentru că e antipatic multor oameni. Dar omul dă goluri de parcă ar fi aparatul ăla care aruncă mingi la antrenamentele de tenis. Le dă? Le dă. Că e antipatic, că e simpatic, are exact zero importanţă cât timp golurile alea pe care le dă sunt importante. La fel cu Ursul pentru “Touch me not”: a mers la concurs, a câştigat, gata. Bravo. Ce-o fi în capul juriului să spună cei care se pricep.

Despre Brâncuşi. Articolul din prima referinţă face o foarte simpatică comparaţie cu Brâncuşi. Recunosc că am copilărit şi am crescut şi eu cu enigma asta: cum oare a avut aşa succes un sculptor care a făcut Coloana Infinitului, o chestie pe care oamenii simpli o mai sculptau, când eram eu copil, în lemn, ca loisir. Răspunsul la problema Brâncuşi aş zice eu că e Picasso. Fix ca la Brâncuşi n-am înţeles uşor ce e cu creaţiile puerile semnate de Picasso. Dar am înţeles după vreo 20-30 de ani şi am concluzionat aşa. Picasso dacă îşi punea în minte putea picta competitiv cu orice mare pictor. Şi chiar a avut perioadele în care a pictat clasic. Să ai în faţă un tablou făcut de el în perioada de început, să zicem “Ştiinţă şi caritate” (nu din memorie l-am scos, ci dintr-un album Picasso) n-ai zice niciodată că e Picasso, dar ai putea zice, de exemplu, că e Rembrandt. Dacă Picasso ar fi dorit să picteze ca Rembrandt ar fi putut. În schimb a ALES să picteze în stilul lui ciudat. Ceea ce ne duce la Brâncuşi. Marea întrebare e dacă Brâncuşi ar fi putut sculpta un David de Michelangelo, fie şi sub formă de copie. Am crezut vreo 20 de ani că nu. Ca să aflu asta am răsfoit acum cartea “Arta românească de la origini până în prezent” scrisă de Vasile Florea (Ed. Litera) şi am găsit o sculptură normală de Brâncuşi: un bust de copil. O sculptură reuşită, n-aş spune că ieşită din comun. Fără să sap mai mult aş putea presupune, şi o pot confirma sau infirma cei calificaţi în domeniu, că, exact ca Picasso, Brâncuşi ar fi putut sculpta un David dar a ALES el să sculpteze statui de avangardă precum Prinţesa X, cea din articolul lui Ovidiu Eftimie, sau Domnişoara Pogany sau cele pe care românii probabil le apreciază puţin sau deloc: complexul de la Târgu Jiu, Cuminţenia Pământului. Dar, cum nu cunoaştem niciuna din aceste statui clasice, îl ştim pe Brâncuşi prin prisma creaţiilor lui naïve sau simpliste pe care, de asemenea, lumea ştiinţifică a sculpturii le-a apreciat, fără ca noi, desigur, să înţelegem exact ce e cu ele de au aşa succes. Poate nu înţelegem pentru că trăim acum, poate am fi înţeles dacă trăiam atunci.

Acum, având în vedere cele două spuse mai sus ne rămâne întrebarea: oare, aşa cum Picasso putea picta normal, aşa cum Brâncuşi putea sculpta normal (sper), ar putea face Adina Pintilie un film normal? Unul care să ne placă şi nouă, ăstora necalificaţi în artă cinematografică. Că până una alta a făcut un film pe care noi, aştia necalificaţi, n-am zice că ne omorâm să îl vedem mâine şi probabil nici nu ne-ar plăcea. Răspunsul la întrebare ni l-ar da nişte producţii ale aceloraşi autori care să ne placă aşa cum ne plac filmele noastre preferate. Atunci am putea zice ca la Brâncuşi şi Picasso: da, e o regizoare foarte bună care ştie să facă filme bune dar pentru competiţia asta s-a dus cu filmul ăsta ca să ia premiu. Şi l-a şi luat.

Concluzionez prin a zice că, pragmatic vorbind, filmul şi-a făcut treaba. Ca Simona Halep, ca Brâncuşi, ca Picasso şi ca orice alt om care face ceva în domeniul lui şi obţine rezultate, chit că ne place nouă sau nu opera sau jocul lui. Pe de altă parte, dacă e artă şi trebuie să cumpărăm sau să facem cel mai mic efort pentru a avea acces la ea, atunci nu contează decât un lucru: ne place sau nu. Dacă e obiect de competiţie atunci reperul principal e competiţia, rezultatul. Şi cam asta e tot. Că ne place sau nu, filmul ăsta a luat marele premiu de la Berlin şi regizoarea n-ar putea să ne spună nouă, celor care nu apreciem genul ăsta de filme, decât un singur lucru, chiar cu rimă: “fie filmul cum o fi, BEAR WITH ME”…