Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale

Am fost la Auschwitz.

Scrie un comentariu

Acest articol îl scriu la o săptămână şi un pic după vizita la Auschwitz, e o vizită despre care nu poţi vorbi în puţine cuvinte, dar dacă ar fi să rezum în câteva propoziţii vizita, aş spune pe scurt următoarele. Da, merită vizitat. Chiar aş spune că ar trebui vizitat măcar o dată în viaţă. Da, se poate merge cu copiii. Nu, nu vei regreta vizita. Da, poate exista un grad de afectare emoţională, dar nu cât să fie o piedică în a-l vizita.

In primul rând : ce e Auschwitzul?

« Auschwitz-ul », în denumire completă « Lagărul de concentrare şi exterminare de la Auschwitz-Birkenau »  sau, în denumirea oficială a muzeului: „MEMORIAL AND MUSEUM AUSCHWITZ-BIRKENAU FORMER GERMAN NAZI CONCENTRATION AND EXTERMINATION CAMP” este cel mai mare din lagărele de concentrare naziste şi locul în care a avut loc cel mai mare masacru din istorie, ca parte a holocaustului. Termenul « holocaust » desemnează uciderea în masă a evreilor în cursul celui de-al II-lea Război Mondial. In total aproape 6 milioane de evrei au fost omorâţi, între care aproximativ 2.7 milioane în lagăre de concentrare. La Auschwitz au ajuns în total ~1.3 milioane de oameni, din care 1.1 milioane şi-au găsit aici moartea, în majoritatea lor evrei. Organizat ca muzeu imediat după terminarea războiului de către supravieţuitorii lagărului, „Auschwitz-ul”, cum voi mai spune pe scurt, este vizitat de peste un milion de turişti anual – peste 30 de milioane de oameni au trecut, de-a lungul timpului, pragul muzeului-lagăr. Muzeul cuprinde două campusuri: Auschwitz, primul lagăr, şi Birkenau, lagărul nou, perfecţionat în eficienţa exterminării, cu un număr de 6000 de victime pe zi ucise prin gazare între anii 1942 şi 1944, cel mai adesea imediat după ajungerea în campus.  Lagărul a fost construit în 1940-1941 prin distrugerea/evacuarea localităţii poloneze Oswiecim, termenul germanizat pentru lagăr devenind „Auschwitz”. Pe plăcuţele de direcţionare pe traseul rutier către Auschwitz e trecut numele polonez al localităţii: „Oswiecim”.

Merită sau nu să vizitezi Auschwitz-ul?

“To forget the Holocaust is to kill twice” spunea supravieţuitorul holocaustului Elie Wiesel. Eu cred că a vizita Auschwitz-ul nu e un act de satisfacere a vreunui apetit pentru macabru (personal nici nu am astfel de gusturi), este un act de cunoaştere a unui episod de istorie mizerabil care a avut loc şi care ar trebui să nu se mai repete vreodată. Am vizitat Auschwitz-ul şi merită 100%. O vizită la Auschwitz te face să citeşti şi înainte şi după, pregătirea în sine a vizitei şi apoi dorinţa de a şti mai mult te afundă în istorie. Anticipând paragraful referitor la ce poţi simţi la Auschwitz, culmea, după toată oroarea poveştilor din lagăr, pentru mine momentul cel mai emoţionant a fost sfârşitul vizitei. Ghida ne-a spus exact aşa : « mulţumim că aţi venit, mulţumim că voi, turiştii, faceţi ca semnificaţia acestui loc să nu fie uitată. Mai trăiesc acum ultimii supravieţuitori ai lagărului, ei ţin ca lumea să ştie despre acest loc ». După aceste cuvinte grupul a aplaudat şi ghida a plecat liniştită spre următorul grup.

E sau nu e de vizitat Auschwitz-ul cu copiii?

Am ezitat înainte de a face vizita referitor la ce să facem cu băieţii, în vârstă de 6 şi 12 ani. Eu şi soţia mea Ilinca eram hotărâţi să vizităm dar ne puneam problema dacă o astfel de vizită ar putea fi traumatizantă pentru copii. Nu, nu a fost deloc. Cel mic nu a văzut absolut nimic ce l-ar fi putut marca, practic vizita lui a fost printre nişte clădiri de cărămidă (din care reţine că am intrat în 4 din ele), apoi pe un câmp larg ce începea cu nişte şine de cale ferată…A fost o plimbare de foarte mulţi paşi din care probabil cel mult a reţinut nişte şine de cale ferată, un vagon, nişte clădiri şi multe garduri cu sârmă ghimpată. Un fel de orăşel neobişnuit. Am avut şi vreme superbă, spre norocul nostru. Chiar ne pusesem problema ce apăsător ar fi putut decurge o astfel de vizită pe vreme urâtă. Dar soarele şi forfota cu grupuri de turişti umblând de colo-colo au făcut ca prin ochii unui copil de 6 ani vizita să nu fie deloc urâtă şi nici pentru noi, cei mari. A fost şi cu foarte mulţi paşi, cred că vreo 8000. Iar cel mare, care înţelege multe, a fost pregătit dinainte, ştia ce e acolo, ce s-a întâmplat.

Au fost câteva barăci, exact cele unde nu e voie să faci poze, în care i-am zis să aştepte afară şi asta a fost tot. M-a întrebat de multe ori: „oare cum de n-au reuşit să evadeze?”. Acum, la 7 zile după, l-am rugat să-mi zică cum a perceput vizita, un pic la distanţă. Mi-a zis aşa: „nu e deloc rău -cum spune lumea- pentru copii: nu se vede cum au fost omorâţi, sunt doar nişte barăci şi nişte obiecte rămase de la ei”. Probabil cel mai important detaliu e faptul că pagina muzeului spune „nu recomandăm copiilor sub 14 ani”. Dar nici nu a fost vreun fel de reacţie la poartă de tipul „vai, aţi venit cu copil mic”. Mai erau copii mici, nu extrem de mulţi, dar erau. Iar ce scrie pe Internet referitor la  a merge sau nu cu copiii la Auschwitz….total irelevant. Foarte mulţi îşi dau cu părerea în mod negativ: „vai, cum să duci copiii acolo?” dar fără să fi fost cu copii. Deci din punctul meu de vedere: de la 12-14 ani în sus e ok iar la vârste mai mici nu înţeleg, aşa încât e ok şi la astfel de vârste. Probabil, ca în majoritatea situaţiilor, contează foarte mult şi cum pun părinţii problema. După vizită nu a avut niciunul din copii vreun fel de problemă, cred că a-i duce la Auschwitz sau la Mărăşeşti…pentru ei e cam la fel. Ne-am pus o astfel de problemă la Catacombele Capucinilor din Palermo, acolo nu am mers şi n-am merge cu copiii. Dar nu e nicio legătură între cele două, Auschwitz nu e un muzeu al macabrului în sine. E macabră situaţia dar muzeul nu.

Cum decurge vizita?

Vizita începe cu drumul Cracovia – Auschwitz dacă stai în Cracovia, cam o oră şi un sfert dacă reţin bine. Nimic deosebit, un drum naţional oarecare. Ţinând indicatoarele de „Oswiecim” sau cu Waze-ul (introducând „Muzeul Auschwitz”) ajungi la ce ar trebui să fie parcarea principală. La data scrierii articolului parcarea e în renovări, dar înainte să ajungi la ea sunt nişte tineri cu un indicator „parcare Auschwitz” care te duce spre o parcare privată, cu 10 euro. Intr-o engleză impecabilă unul din tinerii care atrăgeau maşini „particulare” spre parcare ne-a explicat că sunt două campusuri, cel cu care se începe vizita e cel de lângă parcarea lor şi nu există o parcare mai apropiată. În România te gândeşti din reflex că poate e vreo păcăleală, în Polonia nu e cazul. Am parcat acolo, muzeul era la 5 minute pe jos. La casele de bilete nu am prins coadă mare (dar am fost în zi de săptămână) pentru că majoritatea grupurilor care vizitează o fac organizat, vin cu grupuri deja organizate, cu autocare gata rezervate. Poţi vizita pe cont propriu sau poţi alege cu ghid. Noi am întrebat de ghid în franceză/engleză, am prins la o oră jumătate de ora ajungerii ghid în limba engleză şi ne-am înscris în acel grup. Costul a fost undeva in jur de 15-20 de euro pentru adulţi, un pic mai puţin pentru copii. Fără ghid se poate vizita gratuit, dar de la anumite ore. De exemplu în ziua când am ajuns noi vizitele gratuite începeau la 15.00, cu ghid am reuşit să intrăm la 13.30, dar oricum pentru noi era o prioritate să vizităm cu ghid. Am aşteptat, aşadar, faţă de ora ajungerii, o oră şi un pic, am luat între timp două cărţi de la librăria muzeului şi am mai răsfoit prin ele, ne-am luat ceva de mâncare, apă (intrarea principală are restaurant, toalete sunt şi la intrare şi mai sunt şi pe parcurs – pentru că vizita e de ordinul orelor: cam 3-4 în medie).

Apoi am trecut sacii prin controlul de securitate apoi intrarea se făcea printr-un cinematograf unde rula un film despre lagăr. Ne-am reunit apoi cu ghida, fiecare turist cu căşti în care se auzea ce vorbea ghida. Puteai auzi şi stând lângă ea, dar era neproductiv, pentru că vorbea destul de încet, de fapt vorbea normal, dar prin căşti se auzea perfect.


Vizita a început la Auschwitz I, exact la poarta cu „Arbeit macht frei” („munca vă va elibera”), a continuat cu un traseu între barăci şi cu intrare în 4 dintre ele.

În barăci sunt fotografii, pe care ghida le explică, mai sunt obiecte şi mai sunt zone cu diferite roluri: toaletele, camere de detenţie, camerele supraveghetorilor. Barăcile sunt de fapt foste cazarme militare poloneze transformate în lagăre.

Unele din barăci găzduiesc obiectele rămase şi părul deţinuţilor. Barăcile unde sunt rămăşiţele fizice: părul, ochelarii, pantofii şi genţile sunt de fapt cea mai dură privelişte, sunt zona care îţi poate da sentimentele neplăcute, pentru că în afară de acest element concret, restul par poveşti neverosimile.

După barăci (cel puţin în felul cum a conceput ghida noastră vizita) se vizitează prima cameră de gazare a lagărului, care arată ca un subsol de bloc neîngrijit şi cu nimic în el, doar cu nişte găuri în tavan pe unde, de fapt, se introduceau nu gazele, cum credeam noi iniţial, ci un fel de bobiţe ca pentru câini care cădeau pe podea şi de acolo începeau să genereze gazul (cianura) care în decurs de 15 minute ucidea 2000 de oameni. Exact lângă această cameră de gazare e crematoriul vechi, unde avea loc incinerarea.


Vizita continuă apoi cu celălalt campus, Birkenau, cel care deja era o perfecţionare a acestei fabrici de moarte. La Birkenau (Auschwitz 2) se ajunge cu un autobuz-navetă gratuit, care merge din 10 în 10 minute intre cele două lagăre, distanţa între ele e 3.5 kilometri.  

Birkenau e cel cu poarta pe sub care treceau trenurile şi de unde, odată ajuns trenul cu deportaţi, în decurs de câteva minute avea loc selecţia: copiii şi femeile şi cei slabi, bătrâni, cu defecte fizice pe un rând, bărbaţii în putere pe alt rând. Cei din primul rând erau trimişi direct la gazare, ceilalţi mai supravieţuiau un număr de zile/săptămâni/luni, în condiţii mizere (înfometări, dormit în ceva asemănător cu grajdurile, muncă până la epuizare, boală).

Trimiterea la moartea prin gazare era făcută păcălindu-i că merg la duşuri, li se spunea să se dezbrace şi să-şi pună hainele pe umeraş şi să reţină numărul umeraşului pentru când ies de la duş. Nu mai ieşeau vii, era o minciună exact ca „arbeit macht frei”. Moartea era rapidă şi nepregătită. Otrava, Zyklon B, cea generatoare de gaz toxic (asfixiant, cianură) era adusă în Ambulanţă, deţinuţii credeau că se aduc medicamente. Era adusă cu puţin timp înainte de execuţii, nu se stoca Zyklon B în campusuri. De fapt ce e extrem de spectaculos făcând vizita şi ascultând ghidul e că remarci ce eficienţă germană dusă la extremă avea lagărul. Eficienţă în crimă, eficienţa de a îndeplini planul numit „soluţia extremă”….adică exterminarea celor pe care îi considerau un fel de specie inferioară, nu oameni. E greu de imaginat ce minţi diabolice putuseră gândi dar, mai ales, duce la îndeplinire un astfel de masacru. Vizita prin Birkenau e mult mai puţin apăsătoare pentru că nu mai e mai nimic la Birkenau, nemţii au distrus aproape tot incercând să şteargă toate urmele. Cenuşa rămasă dupa arderea cadavrelor era şi ea dispersată în lacuri, pe câmpuri, practic dacă erai în afara Auschwitz-ului în acele vremuri puteai crede că e doar un lagăr oarecare de muncă sau o puşcărie, nu un loc de exterminare. La Birkenau lucra Mengele, care făcea experimente pe oameni, pasionat fiind de gemeni, pitici şi autor a diverse experimente ce nu au adus nimic în medicină. Mengele era doar un monstru. La un moment dat chiar a încercat să unească doi gemeni, să-i facă siamezi, un experiment evident eşuat, ba chiar finalizat cu omorârea copiilor de către părinţi, spre a le curma suferinţa. Ajutorul lui Mengele, Miklos Nyiszli, medic anatomopatolog din Oradea, şcolit in Germania, a scris în 1947 cartea „am fost medic la Auschwitz” pe care o citesc acum, în limba engleză (luată de la librăria muzeului). Abia citind cartea poţi şi mai bine vizualiza viaţa în lagăr şi dimensiunea faptelor printr-o perspectivă personală.

Vizita se termină într-un mod liniştit, cu monumentul Holocaustului. Lângă monument sunt plăcuţe în multe limbi, în limbile celor ce au murit acolo. Este şi plăcuţă în limba română: cea din poză. „Strigăt de deznădejde şi avertisment pentru omenire să fie pururi acest loc în care hitleriştii au ucis aproape un milion şi jumătate de bărbaţi, femei şi copii, în principal evrei din diferite ţări europene. Auschwitz-Birkenau, 1940-1945”. Finalul lagărului a fost începutul lui 1945 când trupele sovietice au eliberat Cracovia şi, ulterior, Auschwitzul, cu ultimii 7500 de deţinuţi.


Auschwitz în cifre

Evrei deportaţi aici: 1.300.000, ucişi: 1.100.000, polonezi: 150.000, ucişi: 75.000, romi: 23.000, ucişi: 21.000, prizonieri de război: 15.000, ucişi: 14.000. Provenienţa evreilor: Ungaria: 430.000, Polonia 300.000, Franţa 69.000, Olanda 60.000, Grecia 55.000 ş.a.m.d. Capacitatea campusului: Auschwitz I: 15.000-20.000 prizonieri simultan, Auschwitz II (Birkenau): 90.000. Suprafaţa totală a campusului: 192 hectare. Construcţii: 155 barăci (cărămidă / lemn) încă în picioare, 300 dinamitate. Gard de sârmă ghimpată: 13 kilometri. Capacitatea de ucidere: în ordinea apariţiei crematoriilor: 800 oameni dintr-o dată, ulterior 1200, ulterior, la cele 4 camere de gazare noi de la Birkenau: 2000 de oameni dintr-o singură gazare. Aproximativ 15 minute. Capacitatea totală a crematoriilor: 4400 oameni/zi, unii martori spun că puteau merge până la 8000. Calculul naziştilor era că prin aceste maşinării de ucis ar fi putut omorî 1.6 milioane oameni/an. Aceste cifre sunt atât de mari încât o minte normală poate cu greu percepe chiar ca exerciţiu de imaginaţie, cu atât mai puţin să te gândeşti că sunt fapte reale, care s-au întâmplat. Şi totuşi…

Ce simţi la Auschwitz?

Anticiparea poate fi mult diferită de ce găseşti la faţa locului. Sentimentul meu de bază a fost un fel de uimire legată de eficienţa diabolică a naziştilor şi caracterul total inuman al acestei operaţiuni de „purificare”. Cred că scârba şi uimirea le-aş putea numi drept sentimente dominante. Cât de ticăloşi au putut fi acei – nici nu-i poţi numi – oameni. Din aceeaşi sferă aş putea spune că am simţit revoltă, un fel de revoltă combinată cu şoc. Nu neapărat groază, aşa cum aş fi crezut la început. De fapt e ceva în felul cum e organizată vizita încât parcă nu reuşeşti să te conectezi ca la un film care scoate din tine sentimente: tristeţe, milă, supărare. E parcă ceva ireal. Un singur loc m-a marcat: era cel cu părul victimelor, mai exact colţul cu codiţele fetiţelor, împletite, păstrate ca atare. Acel colţ de vitrină (rămăşiţele materiale sunt după nişte pereţi de sticlă) mi s-a părut cel mai dur. Ca o paranteză: citeam acum în cartea doctorului Miklos Nyizli că după şederea în campus ajunsese să îi considere norocoşi pe cei ce erau trimişi direct la gazare şi nu mureau după chinuri întinse pe câteva săptămâni. Mai poţi simţi, evident, un sentiment de nedreptate că a putut exista o asemenea oribilitate în istoria reală. Toate războaiele sunt oribile dar aici era ceva mult mai rău decât un război. Cred că pe parcursul întregii vizite densitatea de informaţii e atât de mare încât, în general, nu e o vizită foarte sentimentală. Eu aşa am găsit-o. O vizită extrem de informativă. Practic sunt descrise faptele de acolo într-un fel destul de neutru, cam cum am scris şi eu articolul, fără o tentă sentimentală puternică. Sunt acolo şi cutiile de Zyklon B, sunt şi fotografii (nu multe! Majoritatea au fost făcute clandestin – de către gardieni nazişti cu aparate luate de la victime şi pe ascuns – şi oricum toţi acei gardieni au fost omorâţi…fotografiile lor au fost un act de eroism), sunt acele rămăşiţe fizice…dar mai puternică e parcă uimirea organizării acestui masacru. Şi mai e şocant că în afara Auschwitz-ului foarte puţini ar fi putut şti ce se întâmpla. Mai simţi un sentiment de nedreptate că Mengele a trăit bine-mersi până la destul de adânci bătrâneţi. A fugit în America de Sud, a trăit cu identităţi false, dar a trăit. N-a plătit pentru nimic din ce a făcut. A murit în 1979. A avut un fiu căruia nu i-a recunoscut ce a făcut la Auschwitz. A negat. Mi-au mai spus unii prieteni că vizita a fost apăsătoare, că „n-au fost buni de nimic” după ce au vizitat…Nu pot spune că am avut aşa un sentiment dar e posibil să ai şi un aşa sentiment. Dar e posibil cumva să ai un fel de mecanism de negare prin care să nu poţi bine asimila faptele, poate un astfel de mecanism de protecţie eu l-am avut activat. De o prea mare monstruozitate sunt faptele ca să ţi se pară reale…şi totuşi mergi pe acolo, printre barăci, vezi pozele cu oameni care în următoarele 15 minute urmau să nu mai existe…

De ce au ales Polonia?

Au ales-o din mai multe motive. Unul major a fost situarea în plin centru al ocupaţiei naziste dar nu pe teritoriul Germaniei. Au vrut să fie o altă ţară. Un alt motiv a fost infrastructura de cale ferată foarte bună. Iar un alt motiv a fost numărul mare de evrei din Polonia. Cracovia, un loc de unde au fost deportaţi mulţi evrei la Auschwitz, era un oraş cu foarte mulţi evrei, iar la Cracovia se stabilise şi o parte importantă a conducerii Poloniei ocupate.

Poţi pregăti vizita?

Noi (şi probabil mulţi alţii) am pregătit vizita citind diferite materiale dar mai ales vizionând, pe ultima sută de metri de prezenţă pe Netflix (între timp l-au retras) filmul „Lista lui Schindler”, regizat de Steven Spielberg. Oscar Schindler a salvat aproximativ 1200 de evrei angajându-i la fabrica sa de oale emailate din Cracovia, ulterior la o fabrică de armament. Filmul e făcut extrem de bine şi în sensul de a prezenta foarte bine faptele – în principal cele din Cracovia – dar şi de a da folosi actori de top (Liam Neeson şi Ralph Fiennes sunt extraordinari în film) pentru a personaliza episodul şi a-i da diferite dimensiuni pentru a nu părea un reportaj. Fenomenal film. „Lista lui Schindler” nu este direct despre Auschwitz, este despre un episod conex, dar te pune în contact cu realitatea acelor vremuri. De fapt sunt mai multe variante de a aborda turistic episodul istoric al ocupaţiei naziste în Polonia, iniţial ne gândisem să vizităm doar fabrica lui Schindler, pentru că o gândisem mai suportabilă, în final am ales, totuşi, Auschwitz-ul şi consider, retrospectiv, că am ales foarte bine.

Aspecte medicale ale Auschwitz-ului

Auschwitz-ul şi în general holocaustul şi „purificarea rasei” făceau parte din ideologia nazistă. Naziştii credeau că germanii sunt o rasă superioară şi chiar au încercat să demonstreze asta. Evident fără succes. În plus, dacă tot nu au reuşit, măcar pornind de la această prejudecată ei şi-au propus să îmbunătăţească sănătatea poporului german, „curăţându-l” de elementele „nesănătoase”. Evreii şi ţiganii (inclusiv diviziunea „sinti”, ţigani din Europa Centrală mai degrabă înrudiţi cu cei „manouche” din Franţa) erau populaţii distincte tratate distinct şi la Auschwitz. Naziştii deja epurau teritoriile ocupate de etnicii „Sinti şi Roma” în egală măsură cu separarea evreilor. Taberele de ţigani erau separate iar cea din Birkenau a ajuns sub şefia lui Josef Mengele, care devenise interesat în a studia diverse aspecte legate de aceste populaţii. Una din ele era o boală numită „noma” sau „noma faciaei” (stomatita gangrenoasă) apărută mai ales în tabăra de ţigani. Alt interes al lui era heterocromia irisului (ochii de culori diferite la aceeaşi persoană). Experimentele de la Auschwitz cuprindeau 3 categorii: experimente dedicate îmbunătăţirii supravieţuirii soldaţilor (experimente de rezistenţă la hipotermie, experimente la altitudini mari (în avioane) spre a determina de la ce înălţime se poate sări în siguranţă cu paraşuta, etc.), experimente cu medicamente destinate bolilor perioadei: febră tifoidă, tuberculoză, hepatite infecţioase etc. şi experimente, anterior menţionate, de demonstrare a inferiorităţii rasei evreieşti şi cele destinate sterilizărilor. Acest episod pseudomedical sinistru, Auschwitz, e cel ce a determinat, ulterior, formularea unui cod etic numit „codul de la Nurnberg”, prin care se solicită consimţământ subiectului unei cercetări medicale. Principiul este valabil şi în ziua de azi. Un element interesant legat de patologia de lagăr, cu legătură cu epidemiile infecţioase şi igiena precară, este aşa-numita „diaree de malnutriţie”. Există un cerc vicios între diaree şi malnutriţie: diareea e cauzată de malnutriţie şi conduce mai departe la perpetuarea malnutriţiei.  Chiar şi în ziua de azi, în societăţile puţin dezvoltate, diareea şi malnutriţia sunt principala cauză de deces a copiilor sub 5 ani iar cauzele diareei sunt cel mai adesea infecţioase. Cât despre nutriţie, regimul de detenţie la Auscwitz era unul de deprivare de alimente şi chiar de apă. Există o glumă comună care vrea să atragă atenţia asupra legăturii dintre mâncatul puţin şi slăbit: „nimeni nu a ieşit gras de la Auschwitz”. Oricât de corectă ştiinţific ar fi această glumă, după ce vizitezi Auschwitz-ul nu îţi vine nici măcar să schiţezi un zâmbet la o astfel de glumă, aş căuta orice alt exemplu pentru a ilustra ideea decât ăsta.

Zyklon B

Desigur, aspect medicalul cel mai important pe care îl reţii este cel legat de metoda de gazare. Ea e diferită de ce mi-aş fi imaginat: ea nu era cu un gaz venit de sus, pe capetele de duş (aşa cum rămăsesem cu impresia chiar după filmul „Lista lui Schindler”, care are o scenă de unde s-ar fi putut înţelege că din capetele de duş ar fi putut ieşi gaz toxic sau apă şi, în film, a ieşit apă). Ci total diferită. De fapt „gazul” venea sub forma unor granule/pietricele alb spre albastru care se aruncau printr-o gaură a tavanului camerei de gazare, ele la contactul cu aerul generau gazul toxic. Substanţa se numeşte cianură de hidrogen, HCN, sau formonitril sau acid prusic. Ea de fapt a fost sintetizată prima dată din albastru de Prusia de către un suedez, în secolul XVIII. Cu un astfel de procedeu, la Auschwitz, în decursul a 5-20 de minute mureau, prin asfixiere, 1500-2000 de oameni simultan. Gazul era apoi evacuat în decurs de 15 minute cu ajutorul unor puternice pompe de evacuare. Ulterior cadavrele erau incinerate în crematoriu. De fapt prima cameră de gazare a fost amenajată în morga aferentă crematoriului, la Auschwitz I. Ulterior 4 astfel de camere de gazare de capacitate mare au fost direct construite cu acest scop la Birkenau. Substanţa, în prezent, este un reactiv intermediar în diferite procese industriale: de obţinere a unor fibre sintetice, a cauciucului sintetic, a unor plastice etc.

We remember

În loc de concluzii vă invit să vizionaţi un clip de 3 minute postat de Parlamentul European, e un material superb intitulat „we remember”. Concluziile lui sunt şi concluziile mele. https://multimedia.europarl.europa.eu/en/video/holocaust-remembrance-day-we-remember-them-illustration-clip_I217278


Referinţe :

1). Siteul muzeului: https://www.auschwitz.org/en/

2) Lagărele de concentrare naziste : https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/nazi-camps

3) Holocaustul explicat pe pagina muzeului Anne Frank https://www.annefrank.org/en/anne-frank/go-in-depth/what-is-the-holocaust/

4) Consiliul Europei : Holocaust remembrance. https://www.coe.int/en/web/portal/holocaust-remembrance

5) Camerele de gazare – capacitate: https://www.auschwitz.org/en/history/auschwitz-and-shoah/gas-chambers/

6) Diareea şi malnutriţia: https://nap.nationalacademies.org/read/1979/chapter/5#22

7) We remember. https://multimedia.europarl.europa.eu/en/video/holocaust-remembrance-day-we-remember-them-illustration-clip_I217278

Fotografiile articolului imi aparţin.
Autor: Dr. Adrian Copcea. Publicat: 6 noiembrie 2022.

Publicitate

Autor: Copcea Adrian

Medic primar diabet, nutritie, boli metabolice. Director medical Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca.

Comentarii la articol: (pot fi publicate anonim, dar necesita email, care nu va fi publicat)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s