Tratamentul cu insulină este un tratament de o complexitate variabilă ce îşi are diferite roluri şi momente în tratamentul diabetului zaharat. Uneori îl folosim la debutul diabetului tip 2 şi e, cel mai adesea, cea mai bună variantă (aici refuzul insulinei din partea pacientului vine cu neajunsuri pe termen lung ce depăşesc cu mult neajunsul unui anticipat disconfort la început). Alteori îl recomandăm atunci când diferite alte clase de medicamente antidiabetice au contraindicaţii. Cel mai adesea, în tipul 2 de diabet, se recomandă atunci când 2-3 clase de antidiabetice ajung, la dozele maxime sau maxim tolerate să nu mai ţină diabetul în echilibru după mulţi ani de evoluţie. Iar echilibrul diabetului este un factor extrem de important din multe perspective, inclusiv cea a calităţii vieţii.

Teama de insulină are numeroase explicaţii psihologice iar remedierea acestei frici cred că are cel mai bun antidot în înţelegerea logicii tratamentului cu insulină. Iar această logică este diferită în funcţie de situaţii.

In diabetul tip 2 insulina nu este, cu excepţia debuturilor agresive (cu glicemii foarte mari, de exemplu peste 400-500 mg/dl), tratamentul de primă alegere. El de obicei se recomandă după alte 2-3, în prezent chiar 4 linii de tratament şi cel mai adesea se recomandă ca o completare a tratamentului cu alte 1-2 poate chiar 3 clase de medicaţie non-insulinică (spunem non-insulinică şi nu orală pentru că în prezent exista tratamente atât cu administrare orală cât şi injectabile care nu sunt insulină). De ce nu se recomandă insulina ca primă alegere este pentru că alte clase de medicamente au beneficii suplimentare şi se administrează mai uşor şi cu mai puţine precauţii. Pentru că am menţionat beneficiile şi neajunsurile : beneficiile unor clase de medicamente suplimentar faţă de insulină pot fi la nivel de protecție cardiovasculară, la nivel de efecte pe greutate etc. iar mecanismul în sine al unor medicamente este mai « la obiect » în raport cu cauzele diabetului. Diabetul tip 2 este o boală în care coexistă deficitul de insulină cu rezistenţa la insulină. Deficitul poate fi acoperit cu insulină dar şi cu alte medicamente care stimulează producţia de insulină dar şi mai benefic s-a dovedit a remedia rezistenţa la insulină. Iar medicamentul principal utilizat în diabetul tip 2, metforminul, acţionează exact pe rezistenţa la insulină, un fenomen prezent nu doar în diabet ci în tot spectrul de boli înrudite, bolile din sfera sindromului metabolic, începând cu obezitatea. Dealtfel o altă utilizare a metforminului, la persoane fără diabet, este în sindromul ovarelor polichistice, o afecţiune care are cauze tot din sfera rezistenţei la insulină. Revenind la insulină : având alte clase care se adresează unor mecanisme mai profunde decât simpla lipsă, ele vor fi cel mai adesea preferate. Dar atunci când diabetul nu mai poate fi controlat utilizând terapiile non-insulinice, este indicată şi de dorit insulina pentru a obţine echilibrul. De aici încolo complexitatea tratamentului diferă, începând cu administrarea unei insuline lente, o singură dată pe zi, şi mergând, după nevoile fiecăruia, spre mai multe administrări zilnice sau chiar spre scheme complexe. Aceasta este situaţia diabetului tip 2.

în diabetul tip 1 situaţia este complet diferită iar tratamentul este complex. Insulina trebuie administrată pentru a compensa absenţa totală din corp, iar aceasta presupune adminsitrarea atât a unei insuline lente, cu acţiune lungă, cât şi a insulinelor pentru mese (=prandiale, rapide). Mai mult, aceste administrări trebuie corelate cu mesele şi cu activitatea, încât echlibrul diabetului să fie bun. După perioade de tatonări şi parcurgerea unui proces de învăţare, fiecare persoană cu diabet tip 1 ajunge să-şi cunoască bine diabetul propriu şi modalităţile de a-l ţine în echilibru. Din această perspectivă, tratamentul cu insulină în diabetul tip 1 este un tratament complex. Principiile tratamentului sunt aceleaşi şi dacă se utilizează pompa de insulină, doar că nu se administrează insuline rapide şi lente ci aceeaşi insulină din rezervorul pompei este împinsă în ritmuri diferite de pistonul programabil – ca bolus (echivalent al insulinei rapide) şi ca rată bazală (echivalent al insulinei lente). Toate acestea prespun implicarea persoanei şi calculele ce implică glicemia şi carbohidraţii alimentari, inclusiv partea de absorbţie.

Revenind la diabetul tip 2, complexitatea nu ajunge decât arareori la aceea a tratamentului diabetului tip 1, mai degrabă situaţiile complexe apar în formele mai complicate, cele în care coexistă pancreatite, insuficienţă renală sau alte situaţii care impun ajustări mai complexe. Dar cel mai adesea tratamentul cu insulină poate fi unul simplu, cu administrare de insulina lentă o dată pe zi, insulină care « trage în jos » graficul glicemiilor aşa cum arată el susţinut de celelalte medicamente. După o perioadă de tatonare care are ca ţintă găsirea dozei potrivite, tratamentul devine simplu dacă schema constă într-o administrare combinată cu alte medicamente.

Cât despre avantajul imens al insulinei, el constă în flexibilitate. Tratamentul cu insulină nu este nici dur nici uşor, poate fi cât de dur sau uşor i se reglează intensitatea. Uneori celor care se tem de insulină le recomand să înceapă cu doze foarte mici, spre a se obişnui cu gestul, apoi observ la respectivii pacienţî că încep singuri să îşi crească doza spre cea utilă. Această flexibilitate e un avantaj enorm al tratamentului, ea dând o mare libertate în a gestiona cât de puternic să fie tratamentul. Iar aici principalul reper trebuie să fie mereu glicemiile, indiferent cât de mici sau mari par dozele de insulină : dacă glicemiile sunt mari, e nevoie de mai multă insulină, dacă sunt mici atunci de mai puţină. Iar între avantajele cele mai pregnante ale insulinei se numără şi cel că insulina poate scădea glicemia de la orice valoare.

Si un ultim avantaj al insulinei, care face obiectul frecvent al unei frici nejustificate :  administrarea insulinei este uşoară. Dispozitivele moderne sunt de fapt stilouri care au la capăt un buton de selectare a dozei şi în partea opusă un ac destinat injecţiei în grăsime (mult mai puţin dureroasă decât aşteptările majorităţii pacienţilor). Se selectează doza -> se adminsitrează. E un proces de câteva secunde.

între dezavantaje se numără posibilitatea apariţiei hipoglicemiilor, adică a scăderilor sub pragul de jos al normalului (sub 70 mg/dl), acest dezavantaj există în egală măsură la clase de medicamente pe care cel mai probabil persoana căreia i se recomandă insulina déja le foloseşţe.

In loc de concluzii : recomand tuturor celor care se tem de insulină să discute deschis cu medicul lor, să întrebe în ce situaţie se află ei în mod individual : de ce e nevoie de insulină, cât de simplu sau de complicat va fi tratamentul şi o mare parte din prejudecăţi se vor depăşi uşor. Insulina este un tratament care poate aduce multă siguranţă şi confort în viaţa celui cu diabet, atunci când e nevoie de ea.

Autor : Dr. Adrian Copcea
Medic primar Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice
Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca