Un articol din 2008 – Gluckman: Effect of In Utero and Early-Life Conditions on Adult Health and Disease – formula următoarea idee: „incidenţa mare a bolilor metabolice în populaţiile moderne a fost explicată prin selectarea genelor econome în timpul evoluţiei, totuşi dovezile antropologice sugerează că nutriţia nu a fost o mare provocare pentru omul din perioadele preagriculturale. Epidemiologia moleculară a eşuat în a identifica explicaţii genetice puternice. Poate epigenetica va aduce nişte explicaţii”. Mă voi opri în această postare de blog asupra unor aspecte globale ale acestei idei.

În primul rând greutatea mică la naştere este un deja clasic factor de risc pentru obezitate şi diabet tip 2 în perioada adultă. De asemenea, este tot mai cunoscut faptul că nutriţia inadecvată a mamei în sarcină ar putea predispune la probleme viitoare ale copilului cel puţin pe linie metabolică. De fapt există o legătură între cele două. Nu doar diferitele definiţii ale „copilului slăbuţ” din perspectiva unor măsurători furnizează explicaţia ci, mai degrabă, un anume tip de „slăbuţ metabolic”. Aşa cum există un anumit tip de „obezitate a normoponderalului”, respectiv o acumulare nesănătoasă de grăsime activă metabolic chiar la „kilograme normale”, exact la fel există diferite forme de malnutriţie nediagnosticate ca atare. De exemplu o formă oarecum contraintuitivă de malnutriţie este însăşi obezitatea: acolo ai spune că e chiar o „supranutriţie” dacă iei kilogramele dar de fapt acolo nu e deloc supranutriţie ci e un dezechilibru calitativ. Calorii multe şi nutrienţi inutili (de exemplu excesul de grăsimi saturate şi de zahăr, spre a simplifica) în dauna unor nutrienţi utili. Deci o malnutriţie calitativă peste o „supranutriţie” cantitativă. Un fel de „mult şi prost versus puţin şi bun”. Acelaşi fenomen pare a fi prezent in utero.

Această malnutriţie in utero este, în prezent, la începutul descrierii ei medicale. E un tip aparte de „stres nutriţional”.  În concepţia „clasică” genele s-au format pe perioade de foamete iar acum avem mâncare peste tot şi, spune teoria genelor econome („thrifty genotype”), suntem programaţi genetic să o acumulăm. Teoria nu este universal acceptată. Ba chiar e contestată de unii autori cu un argument foarte bun: selecţia genetică în general e favorabilă. Rezistă genele bune. Atunci de ce s-ar autoselecta gene proaste? Pentru că această selecţie a genelor obezităţii, presupus selectate pozitiv pe ideea „să acumulăm grăsime să fim mai buni”, de fapt produce rezultatul invers: nu suntem mai buni cu multă grăsime. Deci…poate că e altceva. Ba chiar aş spune că mult mai probabil e altceva…Iar „altceva”-ul e la început de drum. Ştiinţele moderne ale nutriţiei avansează în a documenta mecanisme prin care diferite interacţiuni complexe între noi şi mediu încep să explice diferite boli. O ştiinţă de acest tip e epigenetica, o ştiinţă relativ nouă care a adus obiectivarea unor fenomene prin care diferite gene se exprimă sau nu, sunt descătuşate, sunt descurajate de diferite interacţiuni cu mediul, inclusiv nutriţia. O explicaţie epigenetică o au şi cancerele: unele gene ce favorizează cancerele ajung în diferite contexte să se exprime mai eficient, de exemplu la o nutriţie cu „cancerigeni”, la poluare, la fumat. Altă ramură care studiază interacţiunile noastre cu mediul şi care începe să explice diferite fenomene e cea care se ocupă cu studiul microbiomului. Microbiomul, mai laic spus „flora intestinală”, e de fapt setul de microorganisme (intestinale şi nu numai) cu care convieţuim şi interacţionăm şi care ne influenţează starea de sănătate, de la nutriţie la stare psihică, imunitate etc. Am divagat spre microbiom doar spre a exemplifica două tipuri de ştiinţe moderne care vin cu explicaţii mai complexe decât „e genetica”, „e mediul”, „e o combinaţie între genetică şi mediu”. În medicină suntem obişnuiţi să clasificăm aşa, să dăm procente de 100% între genetică şi mediu. Dar de fapt sunt combinaţii tot mai complexe dincolo de matematica asta simplă.

Revenind la malnutriţia in utero…se pare că încă de atunci se produce un fenomen de „încurajare” a adipocitelor să devină agresive chimic (pentru că asta este obezitatea: un exces de celule grase agresive chimic) ulterior în cursul dezvoltării. Şi nu doar a lor. Întregi sisteme biologice de fapt ar fi „armate” încă din perioada intrauterină şi se vor manifesta apoi în cursul vieţii. Iar dacă ele se formează prost de la început, vor reacţiona prost mai târziu. Aceste aspecte de fapt vor primi tot mai multe argumentaţii medicale – date despre acetilări, metilări, micro-ARN, transmitere de informaţii transgeneraţionale etc., date despre populaţii de microorganisme intestinale, dar, în esenţă, vom urma, ca personaj biologic, trasee care se pot identifica tot mai bine. Dar, în final, mergând înapoi spre lucruri simple, având în vedere că organismul începe să se formeze nu de la ziua 0 ci de la „săptămâna -36 de viaţă”, e plauzibil că acolo e un loc foarte bun de intervenţie preventivă pentru confruntările ulterioare cu mediul, cu constrângerile stilului de viaţă modern, cu bolile lumii moderne, între care obezitatea şi diabetul tip 2, boli care încep, de fapt, cine ştie când…poate la vârstele negative, poate chiar le-au început părinţii şi bunicii noştri cine ştie cum…Cumva teoriile astea duc spre o idee globală: nu doar că niciodată nu e prea târziu, dar pare că niciodată nu e prea devreme.

Autor: Dr. Adrian Copcea. Medic primar Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice

Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca.

Publicat: 18 aprilie 2021