Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale

Am o meserie uşoară ca diabetolog

Scrie un comentariu

Scuzaţi titlul înşelător dar mă gândesc că exact aşa trebuie să înceapă acest articol. Am avut de curând un dialog cu o doamnă pornită pe medicină care cumva încerca să îmi explice că meseria mea este „uşoară”. Singura concesiune pe care o făcea la capitolul „meserie uşoară” era pentru medicii chirurgi: „ei, într-adevăr, au o meserie grea”. Apoi venise vorba de oncologi şi acolo persoana respectivă nu avea o părere foarte articulată, fiind vorba oricum de nişte tratamente care nu ar trebui prescrise, cancerul e o boală care de fapt e altfel decât o înţeleg oncologii. N-am dedus de aici dacă e sau nu uşoară meseria oncologilor dar să mă întorc la a mea şi la a chirurgilor. Între noi, interniştii, şi o să spun aşa în sens mai larg referindu-mă la cei ce nu operează (categoria ramurilor numite „medicale” atunci când se dau rezidenţiatele, spre deosebire de „chirurgicale”), şi chirurgi nu există acest tip de relaţie ci un anumit gen de relaţie în care fiecare dintre noi înţelegem specificul meseriei celorlalţi. Eu am un deosebit respect pentru chirurgi, au o meserie care implică manualitate, riscuri, responsabilitate, dar aici cred că nu trebuie să scriu prea multe din moment ce şi o persoană care detestă medicina are un oarece respect pentru chirurgi. Şi, invers, şi chirurgii se raportează in diferite feluri la noi, de cele mai multe ori foarte normal. În mod normal, ca să definesc cuvântul, într-un sistem medical civilizat sunt echipe, nu topuri. Dar nu merg în direcţia respectivă. În „apărarea” interniştilor, între care mă număr şi eu (diabetologia e, de fapt, un tip de medicină internă supraspecializată, ceea ce colegul meu Adrian P. numeşte „medicină de organ”) sunt de menţionat câteva lucruri. În primul rând ei sunt acei medici la care te duci pentru că ai febră sau te doare ceva sau ai o problemă clară: ciroză, diabet, psoriazis, epilepsie, cancer etc. şi necesiţi un diagnostic şi o îngrijire. Uneori diagnosticul e uşor şi tratamentul greu (de exemplu diabetul, în special în etapa de insulină), alteori e greu şi diagnosticul şi poate fi greu şi tratamentul (boli reumatologice, dermatologice, infecţioase, oncologice, gastrointestinale etc.). Poate ar trebui menţionată durerea ca prim exemplu celor ce nu înţeleg ce face medicina, durerea în general îl deranjează pe om. Dacă te doare burta, dacă te doare capul, dacă te dor picioarele…undeva tot mergi pentru un diagnostic, poate fi el medic de familie, internist, chirurg, dar de obicei nu mergi la chirurg dacă te doare capul (gluma asta sigur o să o guste şi prietenii chirurgi: dacă te doare capul sigur nu te duci direct la chirurg să taie…). Sau simptome mai vagi. Nu puţini sunt cei ce se plâng că au fost la n medici cu o un simptom neelucidat, gen: „mă simţeam rău şi nu ştiam de ce” sau „am slăbit fără să vreau”. Dacă ai astfel de probleme atunci înţelegi rolul unui medic. Dacă eşti foarte obosit poate ai apnee în somn sau anemie, de exemplu. Anemia necesită analize, tratament, căutarea cauzelor, o cauză de exemplu poate fi o sângerare digestivă, apoi sângerarea respectivă trebuie evaluată, prevenite cauzele pe viitor. Apneea în somn se rezolvă cu un aparat. Un pic am exemplificat pentru cei ce cred că doar chirurgia e medicină. Şi vorbesc de simptome şi boli, nici măcar nu pomenesc de prevenţie. Dar chiar şi chirurgia pleacă de la diagnostic, de exemplu apendicita sau pietrele la vezica biliară. Sau să luăm exemplul durerii abdominale, el e extrem de elocvent. O durere abdominală poate fi ceva ce semnalează o situaţie uşoară, poate ţi-a picat rău o mâncare, sau, în alte situaţii, o durere abdominală poate semnala ceva mult mai grav, de exemplu un infarct miocardic. Vă amintiţi probabil ce s-a întâmplat cu Ioan Gyuri Pascu. O astfel de situaţie ţine de ramurile medicale, diagnostice, ele chiar nu pot lipsi din medicină, oricât ar încerca unii să minimizeze medicina care nu e chirurgie. Sau, tot la capitolul exemple, din păcate problema pe care a avut-o Stela Popescu la acea gală, un discurs total incoerent, era de fapt semnul unui accident vascular cerebral. Sau ceva mai puţin dramatic, că o pomenise doamna respectivă, şi dermatologia i se părea „uşoară”. Ok, o fi „uşoară” aşa, când vorbeşti în gol, dar ce anume faci dacă pe tot corpul ţi-au apărut nişte leziuni care te dor, te mănâncă şi ţi s-acoperit cu scuame tot corpul? Dai cu unguent la întâmplare? Şi dacă te doare şi mai tare? Exemplele de aici sunt doar pentru a ilustra, probabil nici nu e nevoie să explici ce faci cu un copil care e apatic, s-a trântit pe jos, e palid şi nu mai bea apă. Îl duci naibii la medic.

Revenind,  am povestit un pic mai pe larg cam ce e cu medicina care nu e chirurgie şi nici măcar n-am pomenit alte ramuri, cu toate importante, de la psihiatrie (unde, din nou, nu e nimic de operat şi totuşi oamenii pot muri) la zona nechirurgicală a ginecologiei, de imagistică etc. Dar închei aici pledoaria, nu e pentru cititorii mei ci pentru acei ce cred că doar chirurgia e medicină. Medicina e foarte diversă. Dar să mă refer acum la meseria mea: diabet, nutriţie, boli metabolice, cea „uşoară”. Că e sau nu uşoară asta o pot spune foarte bine cei ce au diabet şi sunt în îngrijirea diabetologilor, pentru ei nu e un concurs de dificultate. Tot ca paranteză, de data asta din domeniul meu. Îi explicam respectivei doamne că un copil cu diabet care nu ia insulină moare. Iar ea mi-a răspuns că a citit pe net că se poate şi fără insulină….Închid paranteza, oricum e inutil cu astfel de oameni. Meseria mea e, într-adevăr, pe o „nişă” de supraspecializare, are ca centru diabetul zaharat, o boală mai complexă decât are impresia lumea. De exemplu Ioan Gyuri Pascu şi Stela Popescu, pe care i-am menţionat mai devreme, aveau diabet tip 2 (au declarat asta presei apropiaţii lor) iar diabetul tip 2 e un factor de risc major pentru infarct miocardic şi accident vascular. Poate şi atâta lucru e bine să auzi de la un diabetolog şi poate atât bine îţi poate face încât să mergi pentru un bilanţ cardiologic şi o ecografie de carotide, de exemplu. Şi asta face parte din meseria mea de diabetolog: să mă asigur că pacienţii mei îşi iau toate măsurile de precauţie pentru ca diabetul să nu le afecteze viaţa prin toată paleta de complicaţii: acute, cronice. Sunt lucruri ameninţătoare grav şi direct, de exemplu coma hipoglicemică sau infarctul miocardic. Apoi sunt lucrurile care înseamnă „uzura” diabetului (ochi, rinichi, picioare etc.). Dar nici aici nu vreau să detaliez prea mult, cine are diabet ştie, iar cine nu are probabil nu e interesat şi consideră uşoară meseria mea. Pe mine nu mă deranjează, nu la mine e problema.

Dar să explic totuşi, ordonat, cât de uşoară e meseria mea. Incep cu clasa a XI-a. În clasa a XI-a pe vremea mea cam trebuia să decizi la ce facultate să dai, ca să începi meditaţiile. In acea perioadă îmi plăceau fizica şi chimia, eram bun şi la biologie, cumva se conturase versiunea asta aşa încât am zis: „hai să dau la medicină”. Am avut medici în familie şi în apropierea familiei, sora bunicii mele fusese pneumolog la sanatoriul Bisericani, mătuşa mea era medic internist în Piteşti, prietenul cel mai bun al familiei era cardiolog în Piatra-Neamţ, un om absolut deosebit (şi fiul lui, Bogdan, e medic), iar mama celui mai bun prieten al meu era medic psihiatru. Când eram mic spuneam că vreau să mă fac cardiolog, dar nu cred că vorbeam foarte serios. Revin la cronologie. Au urmat într-a XII-a meditaţiile. Apoi admiterea. Am reuşit din prima. Eram în top 10 după primele două probe: fizica şi biologia. Apoi am căzut în top din cauza chimiei dar nu mai conta. Am intrat bine. Era 1996. Concurenţa era de aproape 5 pe loc la Bucureşti, când am dat. Apoi a urmat facultatea. 6 ani. O studenţie lungă, deja prin anul 5 şi 6 colegii care terminaseră facultatea în 4 ani aveau deja un început de viaţă, îşi luaseră primele joburi. La noi nu e aşa, după facultate nu eşti nimic. Trebuie să faci rezidenţiat. Ca să îl faci trebuie să il iei. Aşa s-a întâmplat la mine că am dat şi am luat 3 examene de rezidenţiat, nu eram încă decis nici că vreau pe termen lung să practic medicina (deşi terminasem facultatea), nici că vreau o ramură anume. Am făcut un an de medicină de familie, alt an de radiologie-imagistică, apoi am decis că îmi place diabetologia şi nutriţia şi am luat al treilea rezidenţiat. S-a făcut 2005 şi aveam 27 de ani. Atunci m-am mutat la Cluj-Napoca din Bucureşti, unde făcusem facultatea şi doi ani de rezidenţiat. Colegii care la 22 terminaseră facultatea erau deja binişor, avansau în carieră. Aveau 5 ani de când lucrau. Eu abia începeam rezidenţiatul. Din 2005 am lucrat ca rezident. „Salariul” era echivalentul a 100 de euro, am încă fluturaşul pe undeva. Acum ar fi 470 de lei. Să încerce cineva să trăiască azi cu 470 de lei. Atunci se putea, dacă te ţineau părinţii. Şi uite aşa au mai urmat 5 ani de studii. La un moment dat am decis că e bine să fac o parte din rezidenţiat în Franţa, a fost singura perioadă când nu m-au ţinut părinţii cu bani. Din 11 ani doar un an am trăit din salariul meu de medic, 10 ani m-au ţinut părinţii în Bucureşti şi Cluj-Napoca. Şi n-am fost singur, o perioadă am fost toţi cei 3 fraţii studenţi. Într-un final am terminat şi rezidenţiatul, în 2010, adică la 32 de ani. Între timp colegii care au început serviciul la 22 erau deja foarte bine. Aveau 10 ani vechime. La mine urma ceva ce nu ştiam exact. Când termini rezidenţiatul eşti iar la zero. Am fost în şomaj două luni. Apoi a apărut un job la spitalul judeţean din Zalău, m-am dus, aveam salariul 16 milioane (cred că erau milioane încă) din care 11 erau benzina. Naveta era 4 ore zi de zi. Apoi la un moment dat s-au tăiat salariile şi s-a făcut salariul (de medic specialist) 12 milioane, din care 11 benzina. Am mers şi pe 1 milion pe lună o vreme, ca să practic şi „să meargă vechimea”, dar nu prea mult, era chiar inutil şi neplăcut. Am plecat apoi din sistemul public şi am găsit loc de muncă la centrul Asteco din Cluj, care tocmai se deschisese. Atunci am început să consult nutriţie şi diabet în privat, în sensul că aveam 2-3 consultaţii pe lună, apoi 10, apoi 20 şi tot aşa. Clinica a avut nişte ani tumultoşi la început, nu e uşoară pornirea unui centru medical în Cluj-Napoca. Când vorbeam la telefon cu părinţii eram mereu supărat că nu merge bine cariera asta. În 2011 cabinetul a intrat în contract cu Casa de Asigurări pe diabet şi pacienţii au început să vină gratuit. Îmi amintesc bine pacientul numărul 1, de fapt pacientă, sigur îmi citeşte acum articolul, o salut cu drag. Încet-încet de-a lungul anilor pacienţii au început să vină la mine în număr tot mai mare. Dar nici în primii ani de specialist nu mi-a fost uşor. O consultaţie de diabet în 2010 era 10 puncte, punctul era 1.2 lei, din cei 12 lei decontaţi eu primeam jumătate, adică 6 lei, din care plăteam taxele de PFA. Am lucrat pe 4-5 lei consultaţia mult timp. Între timp tata a murit. N-a apucat să mă vadă realizat. De o vreme sunt în grija mea aproximativ 1900 de pacienţi cu diabet. Abia acum, la 40 de ani, s-ar potrivi cuvântul „realizat” în sensul că am foarte multe consultaţii şi, deci, în sfârşit un „job rezonabil”. Intre timp aceiaşi colegi ai mei care au terminat facultatea la 22 de ani au deja 18 ani vechime.

În paralel mai e o poveste. Eşti rezident în anul 1, 2, 3…În timp ce tragi tare şi înveţi şi citeşti şi munceşti, pe lângă tine unii colegi sunt deja la catedră, la doctorate, totul merge strună, viitorul aranjat. Tu nu. Am vrut şi eu la catedră, am vrut şi eu doctorat în anii tinereţii, dar, iaca, n-a fost să fie. N-ajunge voinţa. Nu sunt concursuri să intri acolo. Adică sunt, dar sunt într-un anume fel pe care, din nou, nu-l comentez eu pe net, cine ştie despre ce e vorba ştie şi gata. Intre timp mi-a trecut şi pasiunea cu catedra, dar anii respectivi în care vezi că nu ajunge să fii în regulă îţi lasă nişte urme. Sigur că puteam ocoli toată povestea asta, puteam rămâne afară când am avut ocazia. Dar aşa a fost viaţa familiei noastre încât am rămas aici. Nu ştim până când. Şi să revin la prezent pentru final. Am ajuns aşadar la 40 de ani, trecând prin cei 6 + 2 + 5 = 13 ani de studii superioare (facultatea şi rezidenţiatele) + cei 2-3 ani grei până când cariera de medic specialist se porneşte cu adevărat. Mulţi ani, foarte mulţi ani. Şi, iată, după această lungă carieră mă întâlnesc cu doamna din articol care îmi spune foarte senin: „dar meseria Dumneavoastră e uşoară”. Da, doamnă, e foarte uşoară. Ia încearcă tu să faci ramura asta uşoară de medicină şi apoi spune-mi şi mie cum ţi-a fost. Mie nu mi-a fost uşor.

Autor: Copcea Adrian

Medic primar diabet, nutritie, boli metabolice. Director medical Centrul Medical Asteco, Cluj-Napoca.

Comentarii la articol: (pot fi publicate anonim, dar necesita email, care nu va fi publicat)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s