Dr. Adrian Copcea

Blog şi articole medicale

Românul care stă la poveşti pe pista de biciclete

Scrie un comentariu

Majoritatea dintre noi avem momente când ne vine să ne facem direct bagajul şi să plecăm din România. Pentru mine astfel de momente se întâmplă când simt că nu mai reuşesc să-mi etanşez bine bula pentru a mă feri de oameni cu care n-aş vrea să am niciun contact: să nu-i văd, să nu mă ciocnesc cu ei. Sunt extrem de mulţi oameni de care ajungi să te ciocneşti deşi nu ţi-ai dori: unii pe Facebook (mediu devenit îngrozitor în ultimii ani), alţii în trafic, alţii pe la diverse forme de ghişee, bariere, instituţii, magazine, nu mai spun de vecinii de la bloc, vecinii de oriunde. Practic orice loc unde sunt oameni. Ba chiar unde nu sunt oameni dar au rămas nişte PET-uri după ei. Iar problema per total nu ţine de faptul că dai ocazional peste câte unul. Gen un vânzător oarecare la un magazin de bricolaj de care trebuie să te rogi intens ca să cumperi ceva de acolo, mai precis o uşă care să aibă şi toc. Pentru că au în stoc tot felul de modele de uşi de 70 şi tocuri de 80 şi tu pui întrebări aiurea şi îi consumi omului cheful de muncă cu dorinţa ta de a lua o uşă cu un toc de aceeaşi dimensiune. Nici măcar nu e vorba de el în articol. Ţine de faptul că dai de mulţi ca el. Ţine de o masă critică.

Mergeam azi cu bicicleta pe pista de biciclete. În mijlocul pistei stăteau de vorbă doi bărbaţi cu două fetiţe mici de mână. Am ajuns în dreptul lor, am zis politicos “pardon” (că n-aveam claxon) în dreptul celui ce stătea exact în mijloc, adică avea un metru în stânga şi un metru în dreapta până la marginile pistei. M-am uitat în ochii lui relativ binevoitor. N-a clipit, n-a schiţat nimic. S-a mişcat cu vreo 20-30 de centimetri, cât să frânez şi să îl ocolesc cât de cât, dar n-a ieşit de pe pistă. A rămas, după cum se spunea la noi în facultate la anatomie la traseele de artere, la “două treimi cu o treime”. Asta se întâmpla în parcul sportiv Gheorgheni, unde pista este roşie iar alături e pavaj gri. Pavajul de lângă oamenii ăştia era şi larg şi liber. Dar oamenii găsiseră că e bună pista pentru o conferinţă. Până la ei au mai fost vreo 3 care mergeau pe pistă. Asta în 30 de minute.

Proful Iamandescu ne povestea în facultate, la cursul de psihologie medicală, că există diferite forme de stres (în limba română cu un singur s), şi nu e vorba doar de stresul pozitiv (eustres) şi cel negativ (distres) dar există clasificări pe intensitate şi există un fel de stres cumulativ provenit din microstresuri. Microstresuri pot fi multe: de la faptul că te-ai îngrăşat şi nu te mai închei aşa de uşor la şireturi la faptul că nu ştii unde ţi-ai pus cheia sau că îţi sună alarma la telefon exact când era cât pe ce să adormi. Nu mai ştiu cifra, dar undeva în jur de 20 de microstresuri era media, în general, într-o zi.

Omul de pe pista de biciclete s-a nimerit azi să fie pentru mine unul din cele 20 de microstresuri zilnice. Omul ăsta de fapt e motivul pentru care mă oboseşte frecvent trăitul în România. Omul care se uită, identifică cu siguranţă culoarea roşie a unei piste de biciclete, vede biciclete şi totuşi nu se sinchiseşte să iasă de pe pistă să vorbească alături, în ditamai spaţiul în care se putea aşeza, la exact o jumătate de secundă distanţă. Pe om nu-l presa nimic să stea acolo. Stătea din impecabila lipsă de orice fel de interes faţă de semenii care ar fi putut utiliza pista respectivă. Iar microstresul meu nici măcar nu e existenţa omului ăsta, un oarecare cu aspect de om normal din “clasa de mijloc”. Microstresul e gândul că pe ăştia nu-i poate schimba nimeni şi nimic şi sunt prea mulţi. Ăsta e românul care în România te presează în trafic să te dai, dacă poţi, în şanţ la 100 la oră ca să treacă el cu 150 cu BMW-ul second-hand. Ăsta e românul care înjură pe Facebook. Posibil chiar fără greşeli gramaticale. Spuneam că avea fizionomie de om “normal”, probabil era un IT-ist clujean cu salariu bun. Poate că am nimerit o excepţie, nu am nimic (rău) cu IT-iştii clujeni, e referitor la faptul că era exact genul de om de la care te-ai aştepta să nu stea pe pista de biciclete.

Sunt pasionat, recunosc, de eterna dilemă a “schimbării care porneşte din noi”. Eu nu cred în ea. Eu, tocmai, cred că toate schimbările pleacă în general de sus şi din aerul general al societăţii, există ceva ce se poate numi “atmosferă generală” în ţara asta şi în oricare altele. Eu cred că şi atmosfera asta vine de sus. Mi-au mai explicat prietenii că “de sus în jos” interacţionează cu “de jos în sus”. Dar nu m-au convins. Desigur, mai e şi problema mare că “sus” nu e cine trebuie, în toate sensurile posibile. Atmosfera asta nu s-a făcut în 2-3 ani. S-a făcut cel puţin în 30 de ani. Am trăit cu toţii, inclusiv omul ăsta, în 30 de ani de epocă “de tranziţie” sau cum se cheamă şi a văzut ce am văzut cu toţii. Că rezultatele la şcoală nu sunt un mare indiciu despre succesul în viaţă, că şmecherii şi descurcăreţii o duc mai bine, că nu e eficient să-ţi pese de cel de lângă tine, de fapt nici nu e bine să ai astfel de gânduri. De fapt nici nu le ai, că n-ai de unde. Mai exact şi mai concret, ultimii 30 de ani i-au spus omului ăsta că pur şi simplu poţi sta de vorbă cu un prieten pe pista de biciclete. Iar asta în Cluj-Napoca, oraşul vedetă al României moderne, într-un foarte frumos parc sportiv populat, cu foarte mici excepţii, de corporatişti. Nu văd niciun motiv pentru care schimbarea ar porni din omul ăsta. Şi nici din mine. Eu i-am dat semne să se dea de pe pistă, el nu s-a dat. Poate că unii ar spune că ar fi trebuit să mă dau jos să mă bat cu el sau cine ştie ce versiuni bune de schimbare “din mine” aş mai fi avut. Cu siguranţă nici versiunea “de sus” nu merge în cazul de faţă, e practic imposibil să faci legi ca oamenii să nu stea pe pista de biciclete. Schimbarea, absolut teoretic vorbind, ar putea veni doar în timp şi dintr-o masă critică de oameni cu bun simţ şi educaţi. Cred că nu avem aşa ceva şi că 30 de ani de când sistemele de valori sunt complet date peste cap se simt. Se simt deceniile când a fi medic era echivalent cu a fi un fraier care se crede în Doctor House şi care toacă banii părinţilor timp de vreo 15 ani până la primul salariu peste 500 de euro (în cazul aproape absurd în care alege România). Se simt deceniile în care a fi profesor era echivalent cu a fi un asistat social care, de fapt, câştiga mult “pe oră” într-un job care oricum nu e vreo mare chestie de când cu Wikipedia. Se simt toate. Se simt şi pe omul ăsta de pe pista de biciclete.

După ce am trecut de el am oprit, la vreo 50 de metri şi m-am întors să mă uit. Era tot acolo.

Comentarii la articol: (pot fi publicate anonim, dar necesita email, care nu va fi publicat)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s